Un poem de Adriana Carrasco

(nu l-am privit în ochi / auzeam boala răsuflând în oasele lui)

am râs ca o nebună când mi-au spus

în urma testului lor de doi bani

că aş fi genială

la fel cum alţii asemenea lor decretaseră

cu cinşpe ani în urmă că-s

retardată –

doar o chestiune de nuanţe, presupun

ca şi cum unui pui de vultur slab şi fricos

căruia nu i s-au deschis la timp aripile când a

fost aruncat din cuib,

mai târziu, după ani de cădere în gol,

se deschid şi survolează

oraşul-deşert fără să-i pese

de prada pe care-ar putea cu uşurinţă
s-o înhaţe

ca pe ceva ce i se cuvine

fără vinovăţii sau considerente morale

am râs ca o nebună şi ei nu înțelegeau

de ce, n-ar fi-nţeles nici hohotul

sau icnetele convenţionale când

cancerosul a ejaculat în mine ştiind

că e pentru ultima oară –

în mine, lesbiana* dășteaptă pe care

n-a putut s-o convingă nimeni că

suntem aici pentru altceva decât

pentru a

muri.

*o anomalie, „ajunsă la țărm pe scânduri străine”

trad.: Cl.K.