Hotel Slavija

Nu ai niciun motiv să te temi, mi-a spus S., a cărei furie, rece, de-abia reținută, făcea lămpile să pâlpâie în restaurantul pustiu de la parterul hotelului.
E mort și gata.
Da, a fost, era tatăl meu, dar a murit.
Am așteptat asta prea mult pentru ca acum să simt vreun fel de regret. Gândește-te cât de torturat a fost, un om strălucit ca el, închis așa în propria minte, toți anii ăia.
Nu ne putem pierde vremea cu regrete. Peste o vreme vei fi tu bătrânelul ăsta senil care își târșâie picioarele în slow-motion pe coridor.
Te vei tot împiedica și vei cădea-n nas în fața intrării.
Nici nu îți închipui cât de mult e până la baie când nu mai știi unde e baia și nu mai ești în stare nici măcar să formulezi întrebarea care te-ar scoate din tot rahatul ăsta.
Îți amintești ceașca de porțelan despre care ne povestea L.? Degeaba continuă să o caute. Obiectele știu mai bine decât noi când să dispară. Și literele la fel, cuvintele. Instrumentele muzicale se întorc până la urmă în rumeguș.
Pânzele, partiturile, cioburile și așchiile de os se fac praf fin, și discurile devin o pastă neagră și inflamabilă, și ceasurile cu cuc implodează în întuneric.
Statuia de peste drum va rămâne doar în amintirea cuiva de foarte demult, toată literatura pe care ai citit-o vreodată și pe care ți-ai dorit s-o citești, milioanele de volume din bibliotecile lumii ăsteia vor încăpea ușor pe un cip mai mic decât unghia, și dobitocul de îngrijitor de pe stația orbitală unde vor păstra toate vechiturile inutile îl va înghiți din greșeală o dată cu masa de seară.
O să i se umfle burta și o să crape. Va fi o treabă al naibii de împuțită.
Și râsetele vor înceta, pentru că se va termina cu glumele și nimănui n-o să-i mai dea mâna să o țină tot într-o ironie. Câțiva câini sălbăticiți și bolnavi vor roade osișoarele poleite ale lui Woody Allen.
Orice ar fi, nu ai niciun motiv să te temi.