Vis
Grasule, dormi? a şoptit, lîngă pat, mama, dinţi albi, prin plasa de sfoară.
Grasu, fetiţă de puf, adoarme de puf, se trezeşte...
Are cercel cu mărgică, piept cu mărgică. E vară.
Fluturii trupului, roi străveziu, trist lîncezeşte.
„Ochii de aur să-i sug.” Am rîs. Am fugit. Fetele ascultă în luminişul sur
al odăii. Mîinile reci şi străine. De ce? Mi-era frică?
Nimeni nu ştie. Tac. Pleoapele lor subţiri de tulpan freamătă-n jur,
creţe şi moi ca ascunsele, albele rochii de rîndunică.
Ochii de aur deschişi. Dă-mi drumul, umăr de umbră, dă-mi drumul.
Tremură becul. Uneori, cărnos, ca un miez alburiu de ciupercă, se mişcă tavanul.
Rochia, ciorapii verzui, putrezi pe jos, frunzele putrede, oameni nesiguri ca fumul
s-apropie, pleacă. Lungi, de cenuşă, cu mîţele, alunecă zilele, anul.
Lingura sună. Sau ceştile? Cine tresare? A sunat cineva cu unghie de lună, pe geam, afară?
N-a fost nimic. Linişte, linişte. Nu mai eşti mică. Uită-te, luna pluteşte
lin, lîngă pat. Luna, dinţi albi: grasule, dormi? albi, prin plasa de sfoară
Grasu, fetiţă de puf, adoarme de puf, se trezeşte...
Palinodie
Nu ne mai cunoaştem. Inima s-a zvîntat de atunci,
cînd tremuram de freamătul omului şi căţelelor,
de nopţile-ncleştate-n subsoluri şi-n lunci,
de copiii păienjeni, împreunaţi tăcut în dosul cişmelelor,
unde-s doar buruieni şi furnici,
pleoscăitul apei pe fundul găleţii şi cîntecul servitoarei.
Dîrdîiam, eram mici.
Dac-ai şti, astăzi nici de guşa bătrînilor
nu mai mi-e frică,
nici de măcelarul roşcat, nici de comicul ce sare pe cap,
redingotă şi ochi răsuciţi.
Mă mir mai ales de serile acelea putrede din august,
cînd o vecină peltică,
îmi arăta la zugravul din colţ, lampioanele-aprinse
fumegînd în pepeni scobiţi.
Cînd, ghemuite sub scară, pe-ntuneric,
cu palmele subţioară,
o lăsam să-mi bîiguie cald în ureche,
şi bănuiam c-am să plîng.
Nu ştiu de cine vorbiţi, domnişoară.
Fragment de primăvară
O stradă pe care trec îndoită din umeri,
sub primăvara grea ca un cîntec de bivol.
Pietrele drumului şi stelele
stau cuminţi de poţi să le numeri,
numai cîntecul meu îmi sfîşie rochia,
sub primăvara grea ca un cîntec de bivol.
Bolborosesc. Şi tac. Degeaba aştept între uluci
învineţirea liliacului.
Dedesubtul genunchiului carnea e umedă ca un măr despicat,
şi albul ochilor tulbure, tulbure.
Mă gîndesc, mergînd aşa, îndoită din umeri,
la primăvara asta golaşe şi tristă ca un gît de băiat.
Scrisoare
Să taci. Îţi scriu fiindcă-i o noapte limpede ca o frunte de ied,
fiindcă mi-e cerul gurii amar ca pieliţa nucilor noi,
îţi scriu fiindcă suntem atît de uituci amîndoi.
Curînd şi bătaia fumurie a pleoapelor vom uita-o, cred.
Ascultă. Mergeam. Deodată părul ciufulit îmi căzu pe faţă. Ţîşnise vîntul.
Crengile arse de praf se căutau între ele cu foşnet moale.
Era un sălcîm, era şi mare. Ne-am oprit să-mi scutur nisipul strîns în sandale.
Atîta tot. Încheieturile tale îmi erau mai dragi decît cerul şi decît pămîntul.
Cîntec de sfîrşit
Sînt obosită. Sînt cu mine.
M-au agăţat în beznă ca pe-un cercel.
A spus cineva: măi mînzule,
şi odată: măi trandafirule...
Sînt obosită de mine ca un cercel,
şi mi-e frică de tot, şi de anii
cu zumzetul des de albine.
Ce spune sîngele, ce spuse el?
– Nani, Maria, nani.
din Ţara fetelor (1937)
la multi ani !
RăspundețiȘtergere