Institutul Blecher 134

Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, sâmbătă, 3 septembrie 2016, de la ora 20, în Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu Alina Purcaru, Cătălina Matei și Nicoleta Nap.

Alina Purcaru a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine și a lucrat în presă. În prezent este secretar general de redacție al revistei „Observator cultural”. A fost coautoare a romanului colectiv Rubik (2008), a coordonat volumul Povești cu scriitoare și copii (2014) și a publicat în 2016 volumul de poezie Rezistență.

Cătălina Matei a absolvit Conservatorul (specializarea pian) și Facultatea de Litere, după care a urmat un masterat de Teoria literaturii și literatură comparată. A debutat cu volumul de poezie Lanul cu sârme întinse (2014).

Nicoleta Nap a absolvit Facultatea de Filosofie şi Facultatea de Drept, a lucrat 12 ani în presa scrisă, la Cluj, şi a cântat într-o trupă punk. Din 2013 locuiește în Bucureşti. A publicat în revista „Accente”. 

Moderator: Claudiu Komartin

livres-ardoises / cœur goudron. un proiect cu Wanda Mihuleac & Transignum

Mai întâi a fost, cândva la începutul verii, un e-mail bizar ca un poem (unul eliptic, bacoviano-minimalist) în care doamna Wanda Mihuleac îmi scria de la Paris: „bună seara, / vă propun să participați la proiectul «livres-ardoises», scriind cu un marquer alb pe / suprafețele negre”.
Cunoșteam cărțile-obiect pe care le face pictorița, gravoarea și editoarea Wanda Mihuleac, stabilită în Franța din 1989, a cărei editură, Transignum, e oglinda căutărilor și ideilor ei în zona fertilă în care se întâlnesc artele vizuale și poezia. Căutând pe internet și continuând schimbul nostru de epistole virtuale, am convenit să mă alătur și eu soborului impresionant de autori cu care W.M. a lucrat pentru colecția bibliofilă „livres-ardoises”.
cœur goudron (așa am ales să-mi numesc contribuția la această colecție care ar trebui să conțină la final 101 livres-ardoises) există, după tipicul proiectului, în două exemplare: unul rămâne la poet, celălalt merge la Transignum. Mi-a plăcut ideea și fiindcă așa am început să lucrez cu Ana Toma: sunt deja șapte ani de când ea a croit cu mâna ei cele două exemplare ale Hemoragiei soarelui (2009), o carte bibliofilă cum se fac prea rar în România.
Mulțumindu-i Wandei Mihuleac pentru propunerea sa, am postat pe contul meu de facebook câteva imagini din exemplarul care acum e-n drum spre Paris, și pe care probabil că nu-l voi revedea prea curând. Sunt încă entuziasmat după orele în care am scris cu markerul alb pe suprafețele negre (ei bine, nu am făcut, în cele din urmă, doar asta), în limbile franceză și română. Mi s-a părut firesc, dat fiind că nu scriu în limba franceză, ca versurile românești să fie într-un anumit echilibru (cantitativ și compozițional) cu frazele, sintagmele, frânturile de versuri în limba franceză.
Din câte înțeleg, cele 101 cărți (poate ar fi mai potrivit să le spun cărticele) vor fi fotografiate profesionist și vor apărea în 2017 într-un album cu o introducere de Gilbert Lascault.

Nicolae Coande, „Trenuri stricate”

L-am citit prima oară pe N. Coande la începutul anilor 2000, când mă inițiam în poezia contemporană cu ajutorul antologiei uriașe, în trei volume, a lui Marin Mincu, în care eram complet scufundat. Acolo am descoperit cele mai noi discursuri, iar printre ele se găsea și cel al lui Coande, pe care Mincu nu-l sărise (ca pe Ciupureanu, Nimigean, Andriescu, Bodiu sau Judith Mészáros). Am citit mai târziu mai mult decât selecția aceea, mai întâi prin reviste, apoi picându-mi în mână fundătura homer sau Femeia despre care scriu. La sfârșitul lui 2013 am luat la puricat serios antologiile VorbaIago (2012) și Persona (2013), dipticul consacrării depline a lui N.C., iar apoi am insistat să fiu editorul următoarei sale cărți, și așa am scos la Casa de Editură Max Blecher volumul Nu m-au lăsat să conduc lumea (2015).
Un meseriaș al generației de mijloc, aflat acum, parcă, într-un nemeritat con de umbră (de exemplu, cartea de anul trecut nu a fost nominalizată la niciun premiu, despre ea n-a scris niciun critic al generației mele etc.), cum se întâmplă de obicei la noi cu scriitorii & artiștii care nu mai sunt nici la categoria tineret-speranțe, dar nici nu se califică încă pentru a intra în rândul veteranilor. O meteahnă a culturii române de care sper că vom scăpa odată și-odată.

Institutul Blecher, anul VIII

Sâmbătă, la Tramvaiul 26 (Strada Cercului, nr. 6, sect. 2, București) începe un nou sezon al Clubului de lectură Institutul Blecher, ajuns la ediția 133.
Întâlnirea nu are loc întâmplător la sfârșitul lui august (și nu din septembrie încolo, cum s-a întâmplat în primii șapte ani), ci fiindcă în București sunt tinerii poeți de la concursul LicArt (a nu se confunda cu excelenta revistă Alecart, făcută tot de liceeni, la Iași). Pentru cine nu știe, LicArt e un concurs ajuns la ediția a 15-a, performanță rară în România. Concursul organizat de Radu Herjeu a adunat și premiat an de an elevi care scriu poezie și fac fotografie. Până acum, etapa finală avea loc la Poiana Brașov, anul ăsta va fi în București, așa că mi s-a părut un prilej bun să-i invităm pe finaliști la o ediție specială a Institutului Blecher, unde vor avea ocazia să o întâlnească pe Angela Marinescu. Tot sâmbătă seara vom prezenta numărul 17 (1/2016) al revistei Poesis internațional, în care Angela este actor principal, fiindu-i dedicate cinci eseuri și articole.
Așa că sâmbătă la Tramvai vom asculta o mare poetă, care a-mplinit în vara asta 75 de ani, și 11 juni, de 17-19 ani, veniți din Suceava, Tulcea, Pașcani, Câmpulung Moldovenesc, Buzău, Pucioasa și Măcin. Pe unii dintre ei îi citesc de cel puțin un an, i-am jurizat la concursul de poezie ce poartă numele prietenului meu Constantin Virgil Bănescu, tot descopăr lucruri încurajatoare în scrisul lor... Cred că va fi o seară cu niște întâlniri importante, pe care mulți nu o vor uita.

Cel ce încearcă să se facă nevăzut

Klaus Iohannis joacă la zero. Şi-i iese. Ceea ce, într-o țară cu o clasă politică detestată, care a acumulat un punctaj astronomic pe minus, poate fi o bună strategie de câştig. Dar nu pentru mult timp.
Una e să nu-ți doreşti un preşedinte mincinos, hoț, şantajabil şi vesel calomniator, alta să tot aştepți un semn de viață de la un om (de stat, zice-se) care se ascunde fiindcă a înțeles că astfel nu se va da de gol.
Nu am auzit de vreun individ aflat într-o funcție publică atât de înaltă care să se facă nevăzut cu lunile, cu anii. Dar poate că măcar prin asta va intra preşedintele nostru (care este nu neamț, cum s-au speriat patriuoții în 2014, ci un român atipic) în istorie: ca un campion la de-a v-ați ascunselea cu propriul popor.

Poesis internațional 17

Știu că e simplu și fără bătăi de cap să ai totul la discreție pe internet, dar pe de altă parte nu e aceeași experiență când ai în mână o revistă (ce spun eu revistă, o carte în toată regula, de 220 de pagini) din care poți să tot citești (și să găsești alte și alte lucruri de care să te atașezi).

Iar pentru ca Poesis internațional să apară în continuare pe hârtie, ea trebuie să mai fie și cumpărată (ceea ce, da, e o provocare într-o epocă în care dispar întruna ziare și reviste, iar altele se prefac că încă mai există). Noi urcăm câte un material (din numărul curent) pe site la începutul fiecărei săptămâni, așa încât puteți citi deja online 11 grupaje de poezie, proză și articole din numărul 17 al revistei.

Pentru tot restul există varianta tipărită, care nu costă decât 25 de lei, și o puteți comanda ori de aici: poesisinternational@yahoo.com, ori de pe site-ul editurii: http://maxblecher.ro/poesis_17.php

Asta ca să putem duce (și crește) proiectul ăsta, care cred că a schimbat în multe privințe fața publicisticii literare din România de după 2010.

Ioanid Romanescu

Poemul săptămânii, ediția 55: Ioanid Romanescu. Clic pe imagine pentru poemul și prezentarea de pe site-ul Poesis internațional.