Mihai Ursachi (1941-2004)

Poemul săptămânii pe site-ul Hyperliteratura: „Autointerviu” de Mihai Ursachi, un poet pe care l-am citit mereu cu uimire și un sentiment de desuetudine foarte plăcută, familiară (dacă pot spune asta despre un poet cu care nu cred să am prea multe semnalmente comune). La 18-19 ani știam pe de rost fragmente din „Poemul de purpură”, pe care le recitam cu o anumită emfază, iar apoi a trebuit să mai treacă ceva timp pentru a-l redescoperi în ediția Vitruviu din 1996, pe care am găsit-o în toamna lui 2004 în biblioteca lui M. Ivănescu. 

Mihai Ursachi (1941-2004) este, alături de Cezar Ivănescu, unul dintre protagoniștii poeziei românești de după 1970 care au mizat în scrisul lor pe o ipostază ceremonioasă și manieristă, cu rădăcini în orfism și în baladesc. Ursachi reprezintă un caz de asumare trubadurescă într-un context încă dominat (și constrâns, într-o anumită măsură) de modelul eminescian. Astfel, poezia câtorva excelenți reprezentanți ai celui de-al doilea val 60-ist a fost dominată de ritualism și înscenare, iar la Mihai Ursachi tentația histrionismului a mers mână în mână cu o ipostază donquijotescă, de factură neoromantică, asumată orgolios.

Pe lângă postura aristocrată și tonul hieratic, Ursachi cultivă și o poezie mai ludică (ba chiar sarcastică uneori), în care se arată într-o ipostază ceva mai detensionată și mai „mundană”, relativizând o formulă adesea oraculară și excesivă în prețiozități.

După debutul cu Inel cu enigmă (1970), Ursachi publică mai multe volume de poezie: Missa Solemnis (1971), Poezii (1972), Poemul de purpură și alte poeme (1974), Diotima (1975), Marea înfățișare (1977), Arca (1979), ce îl vor fixa ca pe unul dintre cei mai activi și mai spectaculoși poeți ai deceniului opt. Curios, recunoașterea deplină (care venea în epocă odată cu publicarea unei antologii în colecția „Hyperion” a Cărții Românești) vine în chiar anul în care Ursachi emigrează în Statele Unite. În 1981 apare Inel cu enigmă, iar poetul (care mai încercase, în anii ’60, să părăsească țara trecând înot Dunărea, ceea ce l-a costat câțiva ani de închisoare) se stabilește în Texas, iar apoi în California, unde va deține mai multe posturi de profesor. Se întoarce în România după 1990, înconjurat de aura legendei, și este primit și cultivat la Iași ca un poet de referință, fiind primul câștigător al Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu”.

După 1996, poezia lui Ursachi reprezintă obiectul mai multor antologări și ediții de opere complete: Poezii (Editura Vitruviu, 1996); Nebunie și lumină (Editura Nemira, 1998); Inel cu enigmă. Opere complete (Editura Cartier, 2002); Benedictus (Editura Compania, 2002); Marea înfățișare (Editura Paralela 45, 2010); Magistrul Ursachi pe vremea când se credea Pelican (Charmides, 2014).

Autointerviu

Vezi’ţi de treabă Ursachi
şi renunţă odată la obişnuinţa vicleană a poeziei.
Tu care în adolescenţă
ai vrut să te faci oier, apoi
funcţionar la «Piscicola», tu care ţi-ai amăgit
insomniile cu sanskrita, cu Schlegel, cu Bopp, pentru ce
persecuţi tipogràfii, zeţarii, amicii, oamenii cei
cumsecade (criticii literari nu contează – sunt mult prea
şireţi ca să citească vreodată ceva). Iată din nou
ai mai scris un poem, te-ai mai tras încă o dată pe
sfoară, mai bine
te-ai face copac, boiler electric sau varză.
Termină naibii.

din Nebunie și lumină (1998)

Institutul Blecher 118

Mâine, la Tramvaiul 26 (Str. Cercului, nr. 6, sect. 2, București), de la ora 19, ediția 118 (a doua din 2016) a Clubului de lectură Institutul Blecher, cu doi prozatori, Radu Găvan și Rareș Fogaș.

Radu Găvan (n. 1978) este absolvent al Facultății de Psihologie și a publicat proză în mai multe reviste. A publicat romanele Exorcizat (Herg Benet, 2014) și Neverland (Herg Benet, 2015).

Rareș Fogaș (n. 1995). Student la Filosofie, Universitatea din București. Poezii și proze publicate în reviste și în antologia Juventus 2013 (Tracus Arte, 2013).

Azi, la Brașov

În Tipografia, din centrul Brașovului, de la ora 19, dublă lansare Obiecte umane de Teodor Dună + Dezmembrați de Adriana Carrasco, în cadrul „Dactăr Nicu's Skyzoid Poets”.

După Chișinău. O radiografie

A treia cale pentru Republica Moldova: nu pot să nu-i dau dreptate Iuliei Modiga, după zilele petrecute la Chișinău. Dar nu așa cum și-ar dori ea. Iată de ce.
Din păcate, moldovenii nu mai au soluții în privința reprezentării lor democratice. Toate variantele și toate combinațiile, toate experimentele și toate promisiunile au eșuat. Comuniștii lui Voronin sunt la pământ, iar discursul și resursele lor au fost preluate (și ușor parfumate, astfel făcându-se trecerea de la un discurs de anii '50-'60 la unul de început de secol XXI) de Igor Dodon și "socialiștii" lui, care acum sunt principalul actor politic din Republică. A mai apărut partidul lui Usatâi, un personaj carnavalesc, proapăt primar al celui de-al doilea oraș ca mărime al țării, filorus până-n măduvă, dar cu potențial electoral la moldovenii de rând. Partidul Liberal al lui Ghimpu și Chirtoacă (singurul din partea pro-europeană care susținea deschis și cu încăpățânare unirea) a dezamăgit cumplit și încearcă să mai salveze ce se mai poate salva, dar pentru ei nu mai e mare lucru de salvat. PLDM-ul fostului prim-ministru Filat a alunecat și el binișor, PD-ul oligarhului Plahotniuc (figură tipică pentru spațiul ex-sovietic) și al lui Marian Lupu (un fel de Victor Ponta și mai alunecos) se îndârjește să țină de putere, mimând pro-europenismul de ochii românilor și-ai partenerilor lor din Vest, doar-doar și-or scoate pielea în felul ăsta. Leancă e erodat și fără viitor și nu va face mare lucru cu partiduțul lui (nu știu la ce i-a fost capul când s-a prezentat braț la braț cu Ponta), după cum nu va ieși mare lucru din experimentul susținut de americani cu Maia Sandu, a cărei lipsă de experiență în realpolitikul moldovenesc se va vedea cu prima ocazie. Cei care conduc protestele din stradă împotriva noului guvern Filip nu au alt scop decât să dea țara pe mâna rușilor. Platforma DA e cu totul altceva decât s-a crezut: nici vorbă de unire cu România, frații Năstase (susținuți de oligarhii mai mici și foștii locotenenți ai lui Plahotniuc, acum fugiți în Germania, "siamezii" Țopa) nu au avut altă misiune decât să disloce electoratul pro-unionist, să-l dezbine și să-l încurce. Usatâi și Dodon e clar ce vor (și ale cui marionete sunt).
Țara e într-o strânsoare cumplită, iar ceea ce mă întristează și sperie e că oamenii de bine și intelectualii care acum 6 ani erau pe aceeași baricadă acum se spurcă și se acuză unul pe altul că e vândut celeilalte tabere. În România taberele din care a trebuit să ne alegem guvernanții din 2004 încoace au fost ceva mai clare, am ales mereu "răul mai mic" și, în general, cu tot circul din ultimul deceniu, țara a făcut progrese. În Republica Moldova ce să alegi dintre un oligarh care crede că poate cumpăra totul (și deocamdată realitatea îi dă dreptate) și oamenii care vor să arunce iar țara în bezna rusească?
Singura soluție, și (din păcate) cea mai improbabilă, este unirea cu România. Oricât de idealiști am fi, trebuie să înțelegem că șansele pentru asta sunt foarte, foarte mici. Ar fi nevoie de un miracol pentru unire. Miracol care, după valul de entuziasm inaugural, s-ar putea să se transforme într-un coșmar din cauza Transnistriei, a Republicii Autonome Găgăuze și a unei largi părți din populația Republicii Moldova, aceea pentru care cei de aici sunt "româci" și "țigani". Exact oamenii ăia ai căror bunici erau români, dar se fac că nu te înțeleg când ceri la chioșc în românește un pachet de țigări... În cazul unirii, mi-e teamă că oamenii aceștia ar pune mâna pe armă dacă cineva le-ar întinde-o. Și se va găsi, oho, cine să o facă.
Îmi pare tare rău pentru prietenii mei de peste Prut.

foto: Ana Toma

Poezie și intransigență

articol apărut în numărul 202 / ianuarie 2016 al revistei ieșene Timpul

Nichita Danilov, Amurgul orașelor

(Editura Tracus Arte, 2013)

            Autor de prim-plan al generației sale, Nichita Danilov pare să fi făcut în ultimii opt ani un pas înapoi ca poet, publicând însă din 2004 încoace mai multe romane primite excelent, care au completat, după volumele de poezie dintre Fântâni carteziene (1980) și Centura de castitate (2007), profilul unuia dintre cei mai puternici și mai relevanți scriitori ai prezentului.

            Evitat de juriul Premiului Național de Poezie de la Botoșani, printre nominalizații căruia se numără, în chip firesc, de câțiva ani, omis, într-o mișcare greu de înțeles, de Cosmin Ciotloș în antologia recentă Cele mai frumoase 111 poezii ale generației ’80 (2015), Danilov rămâne unul dintre poeții cărora cei de după 2000 le păstrează o admirație neerodată de trecerea anilor. Am mai spus că, pentru unii dintre ei, acest poet a fost și rămâne un reper (mai ales datorită cărților sale de până la începutul secolului) și un model de scriitură pentru câțiva dintre cei mai buni poeți ai generației 2000 (aceia catalogați în general de critica noastră plictisită și leneșă ba drept „neo-expresioniști”, ba drept „manieriști” – sintagme de care nici poezia lui Danilov nu a fost ocolită).

            Apariția antologiei Amurgul orașelor (Tracus Arte, 2013), deși mai degrabă trecută cu vederea de comentatori și critici, confirmă discursul viguros și original al lui N.D., după antologiile anterioare, Secol (2003) sau Ferapont (1980-2004) (2005) – la care poate fi adăugat excelentul cvintet Băutorii de absint (volum colectiv din 2007, care îi mai cuprindea pe Traian T. Coşovei, Ion Mureşan, Ioan Es. Pop şi Liviu Ioan Stoiciu) –, și îl readuce în atenție pe acest scriitor mai degrabă atipic în contextul generației sale.

S-a vorbit suficient de mult, de la debutul lui Danilov (Fântâni carteziene, 1980), confirmat de următoarele trei volume (Câmp negru, 1982; Arlechini la marginea câmpului, 1985; Poezii, 1987), despre gravitatea discursului „simbolizant” (M. Mincu) al acestui poet care afişează fără mari precauţii o teatralitate fastuoasă, şi pentru care lumea este o scenă, iar poemul, un spaţiu dramatic în care întreaga arlechinadă a existenţei e revelată dintr-o perspectivă medievală, cu inserturi mitologizante. „Fereastra”, „zidul”, „uşa”, „clopotul”, „îngerul”, „râul” devin prezenţe aproape palpabile, ridicându-se deasupra strictului efect de scenografie. De fapt, butaforia daniloviană prinde viaţă într-o scriitură „rusească”, preocupată în cele din urmă de locul omului în lume şi de posibilitatea mântuirii.

            Dar, pe lângă un ciclu dens, cu o dicție aproape biblică, precum „Nouă variațiuni pentru orgă” (titlul omonim al unui volum din 1999), găsim la Danilov momente de poezie intensă și dramatică în care Trakl se întâlnește cu T.S. Eliot în peisaje pur daniloviene. Obsedat și el de spectrul „lunii April”, Danilov nu este mai puțin înzestrat pentru ipostaze ale deriziunii care par azi manifest în răspăr cu ironia și cotidianul sărăcit de semnificații mai profunde al 80-ismului de manual: „Cu craniul ascuţit ca un ou / trece pe stradă marele poet Nichita Danilov. / Eu merg în urma lui şi meditez / citindu-l pe Borges. // (…) Astfel gătit el trece ca să şocheze / inimile voastre puţin cam obeze (…)” („Portret al artistului la tinereţe”). Este ceva aici din vulnerabilitatea funambulescă a lui Adrian Maniu, dar şi din dorinţa de a zgâlţâi un public cu o sensibilitate tocită. Cu riscul de a mă repeta: Danilov a făcut mereu o figură aparte în context 80-ist, nefiind niciodată printre poeţii „la modă”, întrucât nu părea să aibă vreo legătură cu locurile comune confecţionate pe marginea literaturii generaţiei sale (nu cred, de pildă, că l-ar fi interesat vreodată „coborârea în stradă a poeziei”, dezideratul de tinerețe al lunediştilor).

 „Secolul” din poemele lui Danilov reprezintă un moment agonic, de descompunere a lumii şi a fiinţei, vestind amurgul (Ioan Es. Pop l-a numit „Colateralul”), cu procesiunea sa de calamităţi şi degradări iminente ale corporalităţii, aproape în manieră biblică („Ochii femeilor şi-au pierdut strălucirea / şi sânii lor nu-mi spun nimic. / Ca porcii, ca bivolii se scaldă / bărbaţii în mocirlele cărnii şi putrezesc!”). Iar în ce priveşte parabolele cu miez filosofic, dacă nu şi cu o tenace tentă morală, trebuie spus că ele reiau nu de puţine ori „recuzita” consacrată a Bisericii răsăritene, austeritatea îmbinându-se cu splendorile fulgurante (chiar aşa, funeste şi întunecate, cum ne apar aproape întotdeauna) într-o poezie care visează să ajungă la puritatea şi adâncimile rugăciunii. Astfel încât, dincolo de orice „cabotinism savurat în secret” (despre care aduce vorba Ion Bogdan Lefter) sau de tonul hieratic profesat în cadrul unei scenografii crepusculare, la Danilov, poet în care lucrează fără încetare tentaţiile mistice ale ortodoxismului pravoslavnic, este posibil ca solemnitatea să întâlnească histrionismul, iar excesul de simbolistică să fie pus în slujba zicerii profetice.

La fel ca Mihai Ursachi, cu care păstrează unele afinități de substanță („Aur şi vin”), precum și orgoliul și superbia „magistrului Pelican”, Nichita Danilov pare a ilustra în poezie (dar şi în roman) o speţă de barochism răsăritean, în care arhetipurile joacă un rol esenţial, iar reflexele estetizante nu sunt decât expresia acelei „lucidităţi neîndurătoare” care i-a pus la încercare pe atâţia saturnieni: „(…) Nici depărtatul ţipăt de dragoste / şi nici chemarea nostalgică a morţii / nu mai tulbură înăuntru nimic. // Şi doar neîndurătoarea rază a lucidităţii / străbate tot mai rece şi necruţător / orice ‘ndoială, orice speranţă, orice fior!” („Rază a lucidităţii’).

Poezia îşi regăseşte la el chemarea de a dezlega marile întrebări ale existenţei, cu o intensitate (de nu chiar fanatism) care face din Danilov un „purist” intransigent, asumându-și riscul, tot mai rar într-o lume relativizată până la derizoriu, de a se lăsa invadat de sonorităţi şi obsesii din alt veac.

Mâine, la Chișinău

Cu toată confuzia politică din Moldova, cu tot gerul ăsta legendar, Casa de Editură Max Blecher va fi mâine la Chișinău, la cenaclul rePublicA, unde se va arăta cu câteva cărți recente (în primul rând cele ale lui Victor Țvetov și Ana Donțu, dar și cu Dezmembrați și alte câteva titluri pe care le-am scos anul trecut). La Biblioteca Națională a Republicii Moldova, vineri, de la ora 18:30.

Premiul Național „Mihai Eminescu”

Acum chiar că nu mai contează pentru nimeni.