CPA – Katia Fodor: Un lac în Karelia
Acum 6 ore
vineri, 25 februarie 2011
miercuri, 23 februarie 2011
Cortázar Blues
Mi se părea că ceva mă pândeşte
sentimentul că viaţa ar fi putut fi o întâmplare perfectă
când muzica umple căminele celor blânzi celor
cu mâinile calde
aşteptam tăcuţi lângă pod
/ cădea o ploaie de mai /
am fi putut întinde o mână ceva
(salvatoare)
doi ochi albaştri
discreţi şi cumsecade
şi glasul acela familiar
şoptindu-ţi:
totul pare atât de firesc.
ca întotdeauna când nu cunoşti adevărul
sentimentul că viaţa ar fi putut fi o întâmplare perfectă
când muzica umple căminele celor blânzi celor
cu mâinile calde
aşteptam tăcuţi lângă pod
/ cădea o ploaie de mai /
am fi putut întinde o mână ceva
(salvatoare)
doi ochi albaştri
discreţi şi cumsecade
şi glasul acela familiar
şoptindu-ţi:
totul pare atât de firesc.
ca întotdeauna când nu cunoşti adevărul
duminică, 20 februarie 2011
joi, 17 februarie 2011
miercuri, 16 februarie 2011
Despre traducere, pentru revista "Euphorion"
Mamei mele îi datorez, înaintea oricui altcuiva, interesul şi înaintarea pasionată prin ascunzişurile şi meandrele unei limbi care mă fascina – şi care, ştiam bine, nu era a mea, iar asta părea să deschidă un univers în care orice era posibil. Printre cele mai vechi amintiri o păstrez cu dragoste (o dragoste care se transferă de la imaginea mamei la sonorităţile fabuloase ale acelei limbi – ale acelui tărâm – ce mi se deschidea brusc, părându-mi totuşi atât de apropiat şi de familiar) pe cea din ziua în care mi-a dăruit o carte de limba franceză, surâsul ei în seara de toamnă (împlinisem de puţină vreme 7 ani), poticnelile mele şi puterea de atracţie a acelor pagini pe care le răsfoiam cu o anumită perplexitate pe care nu am mai cunoscut-o niciodată. Nepreţuit rămâne şi sentimentul avut, apoi, în adolescenţă, citindu-l pe D’Annunzio, când Il piacere mi-a stârnit tot felul de sentimente contradictorii, precum şi bucuria de a-l descoperi pe Pasolini, mai întâi în franceză, apoi (din puţinul tradus) în româneşte şi, în cele din urmă, în italiană – dar o italiană care m-a pus la încercare, obligându-mă să învăţ cu fiecare nouă pagină o limbă cu care mă familiarizasem natural în anii ’90, dar în contexte în care i se refuza orice răsfăţ literar. Ce a urmat, cu descoperirea lui Pavese (a cărui poezie o iubesc tot mai mult cu trecerea timpului) e o poveste pe care-o voi (de)scrie altcândva.
Să învăţ, să mă deprind cu franceza, engleza şi italiana – care, mai mult printr-o intuiţie, ştiam că îmi vor oferi chei de înţelegere a unor istorii şi sensibilităţi în care altfel mi-ar fi fost imposibil să mă cufund – a fost unul dintre visele mele cele mai vechi şi mai stăruitoare. Iar dacă la începutul liceului nici nu bănuiam că voi ajunge chiar eu să scriu, primele mele impulsuri (însoţite de adevărate exerciţii de admiraţie de care mă mir că, aşa de necopt şi de puţin selectiv, eram totuşi capabil) de a scrie sunt într-o strânsă legătură cu dorinţa de a traduce. De a traduce nu atât cuvinte, cât sensibilităţi. De a transfera sensuri dintr-un idiolect în altul, de a descoperi încântat particularităţi culturale, psihologii dezvăluite de biomecanica limbilor, tot ceea ce este unic şi imposibil de dublat, dar poate fi recâştigat în limba ta, printr-un efort de re-creere (fără de care nici o tălmăcire nu cred că are sens).
Să învăţ, să mă deprind cu franceza, engleza şi italiana – care, mai mult printr-o intuiţie, ştiam că îmi vor oferi chei de înţelegere a unor istorii şi sensibilităţi în care altfel mi-ar fi fost imposibil să mă cufund – a fost unul dintre visele mele cele mai vechi şi mai stăruitoare. Iar dacă la începutul liceului nici nu bănuiam că voi ajunge chiar eu să scriu, primele mele impulsuri (însoţite de adevărate exerciţii de admiraţie de care mă mir că, aşa de necopt şi de puţin selectiv, eram totuşi capabil) de a scrie sunt într-o strânsă legătură cu dorinţa de a traduce. De a traduce nu atât cuvinte, cât sensibilităţi. De a transfera sensuri dintr-un idiolect în altul, de a descoperi încântat particularităţi culturale, psihologii dezvăluite de biomecanica limbilor, tot ceea ce este unic şi imposibil de dublat, dar poate fi recâştigat în limba ta, printr-un efort de re-creere (fără de care nici o tălmăcire nu cred că are sens).
Enache forever
Fiindcă Daniel Enache ţine să continue povestea începută acum câteva săptămâni, poveste care nu îmi face nici un fel de plăcere şi pe care vrea să o împingă până-n pânzele albe, îi răspund, pentru ultima dată, provocării de pe site-ul lui Cipariu. Nu vreau să se spună că evit întrebări, oricât de comice ar fi ele, aşa că pun punct acestei istorii triste şi groteşti răspunzând la interviul pe care ţine cu tot dinadinsul să mi-l ia. Mai menţionez că ameninţarea de la sfârşitul postării sale mă sperie puţin – invocarea lui Dexter mă face să mă întreb dacă nu cumva o să mă trezesc într-o noapte cu Enache în casă. Sper că nu trebuie să-mi schimb yalele şi să-mi pun alarmă de teama represaliilor criticului sinecurist. Căruia îi urez, pe această cale, să treacă cu bine peste acest episod adolescentin.
1. DCE: Motivul pentru care mi-ai oferit cărţile tale de poezie, cu dedicaţii flatante.
K: Ar trebui să regret “dedicaţiile flatante” pe care ţi le-am făcut? Eram un foarte tânăr poet care a trimis sau dăruit primele sale cărţi criticilor activi (printre care făceai şi tu parte) şi poeţilor pe care îi stimez. Mi se părea că eşti un tânăr de perspectivă, am vrut să te încurajez. La vremea aceea nu prea ştiam cu cine am de-a face, dar stai liniştit, nu voi repeta eroarea de a-ţi da vreo carte de-a mea.
2. Motivul pentru care m-ai curtat şi m-ai periat destul de multişor (sms-uri, telefoane, vizite; mai aveai puţin şi-mi trimiteai şi felicitări făcute cu mânuţa ta, precum Cosmin Ciotloş).
Chiar nu înţeleg ce treabă are aici Cosmin Ciotloş (cu care mă ştiu de la 20 de ani, pe când el era poet şi student la Politehnică, şi de care mă leagă amintirea câtorva splendide discuţii despre literatură care, da, ne-au entuziasmat atunci pe amândoi). Insinuarea ta că te-aş fi “periat” e încă o măgărie tipic enăchistă. Dar cum să înţelegi tu, un carierist şi un oportunist notoriu – tu care o inviţi la emisiunea pe care o faci la Cultural pe editoarea cărţii tale recent apărute –, că un poet de douăzeci şi ceva de ani căuta prietenia unor oameni care păreau să ştie mai multe despre literatură şi în care spera să găsească interlocutori agreabili şi tovarăşi de drum în povestea asta atât de solitară... Mă felicit că nu am avut şi relaţii intime, cine ştie ce mai “dezvăluiai” acum.
3. Motivul pentru care am avut noi doi mai multe întâlniri, legate de o antologie a poeţilor tineri gândită de subsemnatul.
Evident, fiindcă aş fi vrut ca o asemenea antologie să apară. Iar antologia cu pricina nu ai gândit-o tu, ea trebuia să fie făcută iniţial de Cristian Tudor Popescu, iar apoi de Al. Cistelecan, amândoi renunţând (sau amânând-o, cred, în cazul lui Cis) din diverse motive. Tu ai preluat din mers proiectul lui Cistelecan şi, fireşte, l-ai îngropat.
4. Motivul pentru care ai mers cu maşina mea, la zilele revistei «Transilvania» de la Sibiu, alături de Dan C. Mihăilescu.
Întrebarea asta e atât de penibilă încât îmi vine greu să mă opresc din râs.
5. Motivul pentru care ai primit Premiul Academiei de la un «dinozaur» ca Eugen Simion.
Fiindcă, am spus-o atunci, şi o cred şi acum: ar fi fost mai ridicol să refuz acel premiu decât să îl accept. Nu aş fi demonstrat altceva decât infantilism. Cât priveşte afirmaţia ta că am primit premiul de la Eugen Simion, ea mă pune puţin pe gânduri. E adevărat că domnul Eugen Simion conduce secţia literară a Academiei, dar vreau să cred că premianţii nu sunt aleşi de domnia sa din pălăria lui Dumbledore. Credeam că acolo există un juriu, din care fac parte toţi criticii valoroşi din Academie. Poate că nu ţi-ar strica o discuţie lămuritoare cu domnul Simion, căci e posibil să fii în eroare. Asta dacă nu sugerezi cumva că premiile de la Academie sunt trucate sau că ilustrează dorinţa unui singur om, fie el şi fostul preşedinte al Academiei Române. Oricum, cred că ar trebui să ai o discuţie serioasă cu dl. Simion.
6. Motivul pentru care ai prestat în acţiunile şi programele FCR, condusă de un «dinozaur» ca Augustin Buzura.
Vreau să cred că asta e o confuzie onestă din partea ta, şi nu că foloseşti minciuna într-o dispută în care eu ţin, totuşi, la adevăr. Eu nu am participat niciodată la programe ale Fundaţiei Culturale Române, am fost prima dată într-un astfel de proiect în toamna lui 2005, pe vremea când Augustin Buzura părăsise instituţia, care se chema deja Institutul Cultural Român şi era condusă de H.R. Patapievici. Mi se pare însă de un comic nebun că tu, ca fost valet al domnului Buzura, ai tupeul să deschizi gura într-o asemenea chestiune.
7. Care sunt cele şase sinecure ale mele?
Nu sunt şi nu îmi doresc să fiu contabilul sinecurelor tale. Am spus şase, deşi e posibil să fi fost mai multe. Îmi amintesc numai de sinecura de la Muzeul Literaturii, unde ai ţinut un cenaclu penibil – în care, din amiciţie, am acceptat să citesc pentru cei zece oameni care veneau –, unde veneai nepregătit, stăteai două ore şi luai o sumă frumuşică de bani. Asta nu se cheamă sinecură? Dar postul nebulos de “consilier editorial” la o mare editură care se bazează pe influenţele şi pe sistemul tău de relaţii nu e tot o sinecură? Nu mai vorbesc că eşti înfipt cam peste tot – Academie, Universitate, reviste, comitete şi comiţii... Dar poate că tu ai o altă definiţie a sinecurii.
8. Care sunt cele trei ziare în care eu public acelaşi articol?
Am mai menţionat în articolul din „România literară” această impostură a ta – ani de zile ai republicat, fragmentar, articolul critic din revista condusă de Nicolae Manolescu, în „Ziarul de duminică”, o sinecură mai măruntă de-a ta, şi în „Evenimentul zilei” (una mai consistentă, care ţi-a fost retrasă la un moment dat). În momentul de faţă, reiei articolul din „Observator cultural” (o revistă, altfel, dintre cele mai onorabile) pe site-ul lui Cipariu sau pe Liternet. Nu înţeleg de ce oamenii ăştia se fac că nu-ţi văd trişeriile. E plin netul de câte un articol de-al tău pe care-l poţi citi în cinşpe locuri – cred că ai înţeles greşit ce ar trebui să însemne să fii “vizibil”.
9. Care e «lumea din care vine el» (DCE)?
“Lumea dozatorului”.
10. Care sunt «mediile puturoase» în care «funcţionez» eu?
Acelea pe care eu doar le observ şi am câteodată curajul să vorbesc despre lucrurile strâmbe care se petrec pe-acolo.
11. Ia să vedem, care sunt «sugestiile» pe care mi le-ai făcut tu pentru antologia tinerilor poeţi?
Să introduci câţiva poeţi de care nici nu voiai să auzi: T.S. Khasis, pe care nu îl citisei, Radu Vancu, despre care spuneai că e critic, nu poet – iar cărţile lui din ultimii ani ţi-au demonstrat contrariul –, Vlad Moldovan şi alţi câţiva, nu are rost să continui. Tu vedeai antologia cu şapte sau opt poeţi, eu ţi-am sugerat să fie vreo cincisprezece.
12. Şi care sunt «zecile de cărţi» pe care mi le-ai dat?
Credeam că măcar cu memoria stai mai bine. Ţi-am dat vreo douăzeci de cărţi de poezie ale poeţilor din generaţia mea (pentru că ţie îţi era lene să cauţi prin biblioteca ta, iar eu chiar ţineam să văd o asemenea antologie apărând), de la Ianuş, Sociu, Coman şi Ruxandra Novac la Khasis, Vlad Moldovan şi Gabi Eftimie (cred că ei erau ultimii debutaţi în momentul acela), pe care le-ai ţinut cam un an. Există un martor al acestei poveşti enervante pentru mine (fiindcă aş fi vrut în anul acela să recitesc poeţi la care ţin, iar tu mă tot amânai) cu care lucrai la „Ziarul de duminică” şi pe care l-am rugat stăruitor să-ţi transmită că le vreau în cele din urmă înapoi. Nu vreau să-i târăsc numele în chestia asta, fiindcă e un om extraordinar. Cu mai mulţi ca el, lumea literară de la noi ar fi un loc mai decent.
finis
1. DCE: Motivul pentru care mi-ai oferit cărţile tale de poezie, cu dedicaţii flatante.
K: Ar trebui să regret “dedicaţiile flatante” pe care ţi le-am făcut? Eram un foarte tânăr poet care a trimis sau dăruit primele sale cărţi criticilor activi (printre care făceai şi tu parte) şi poeţilor pe care îi stimez. Mi se părea că eşti un tânăr de perspectivă, am vrut să te încurajez. La vremea aceea nu prea ştiam cu cine am de-a face, dar stai liniştit, nu voi repeta eroarea de a-ţi da vreo carte de-a mea.
2. Motivul pentru care m-ai curtat şi m-ai periat destul de multişor (sms-uri, telefoane, vizite; mai aveai puţin şi-mi trimiteai şi felicitări făcute cu mânuţa ta, precum Cosmin Ciotloş).
Chiar nu înţeleg ce treabă are aici Cosmin Ciotloş (cu care mă ştiu de la 20 de ani, pe când el era poet şi student la Politehnică, şi de care mă leagă amintirea câtorva splendide discuţii despre literatură care, da, ne-au entuziasmat atunci pe amândoi). Insinuarea ta că te-aş fi “periat” e încă o măgărie tipic enăchistă. Dar cum să înţelegi tu, un carierist şi un oportunist notoriu – tu care o inviţi la emisiunea pe care o faci la Cultural pe editoarea cărţii tale recent apărute –, că un poet de douăzeci şi ceva de ani căuta prietenia unor oameni care păreau să ştie mai multe despre literatură şi în care spera să găsească interlocutori agreabili şi tovarăşi de drum în povestea asta atât de solitară... Mă felicit că nu am avut şi relaţii intime, cine ştie ce mai “dezvăluiai” acum.
3. Motivul pentru care am avut noi doi mai multe întâlniri, legate de o antologie a poeţilor tineri gândită de subsemnatul.
Evident, fiindcă aş fi vrut ca o asemenea antologie să apară. Iar antologia cu pricina nu ai gândit-o tu, ea trebuia să fie făcută iniţial de Cristian Tudor Popescu, iar apoi de Al. Cistelecan, amândoi renunţând (sau amânând-o, cred, în cazul lui Cis) din diverse motive. Tu ai preluat din mers proiectul lui Cistelecan şi, fireşte, l-ai îngropat.
4. Motivul pentru care ai mers cu maşina mea, la zilele revistei «Transilvania» de la Sibiu, alături de Dan C. Mihăilescu.
Întrebarea asta e atât de penibilă încât îmi vine greu să mă opresc din râs.
5. Motivul pentru care ai primit Premiul Academiei de la un «dinozaur» ca Eugen Simion.
Fiindcă, am spus-o atunci, şi o cred şi acum: ar fi fost mai ridicol să refuz acel premiu decât să îl accept. Nu aş fi demonstrat altceva decât infantilism. Cât priveşte afirmaţia ta că am primit premiul de la Eugen Simion, ea mă pune puţin pe gânduri. E adevărat că domnul Eugen Simion conduce secţia literară a Academiei, dar vreau să cred că premianţii nu sunt aleşi de domnia sa din pălăria lui Dumbledore. Credeam că acolo există un juriu, din care fac parte toţi criticii valoroşi din Academie. Poate că nu ţi-ar strica o discuţie lămuritoare cu domnul Simion, căci e posibil să fii în eroare. Asta dacă nu sugerezi cumva că premiile de la Academie sunt trucate sau că ilustrează dorinţa unui singur om, fie el şi fostul preşedinte al Academiei Române. Oricum, cred că ar trebui să ai o discuţie serioasă cu dl. Simion.
6. Motivul pentru care ai prestat în acţiunile şi programele FCR, condusă de un «dinozaur» ca Augustin Buzura.
Vreau să cred că asta e o confuzie onestă din partea ta, şi nu că foloseşti minciuna într-o dispută în care eu ţin, totuşi, la adevăr. Eu nu am participat niciodată la programe ale Fundaţiei Culturale Române, am fost prima dată într-un astfel de proiect în toamna lui 2005, pe vremea când Augustin Buzura părăsise instituţia, care se chema deja Institutul Cultural Român şi era condusă de H.R. Patapievici. Mi se pare însă de un comic nebun că tu, ca fost valet al domnului Buzura, ai tupeul să deschizi gura într-o asemenea chestiune.
7. Care sunt cele şase sinecure ale mele?
Nu sunt şi nu îmi doresc să fiu contabilul sinecurelor tale. Am spus şase, deşi e posibil să fi fost mai multe. Îmi amintesc numai de sinecura de la Muzeul Literaturii, unde ai ţinut un cenaclu penibil – în care, din amiciţie, am acceptat să citesc pentru cei zece oameni care veneau –, unde veneai nepregătit, stăteai două ore şi luai o sumă frumuşică de bani. Asta nu se cheamă sinecură? Dar postul nebulos de “consilier editorial” la o mare editură care se bazează pe influenţele şi pe sistemul tău de relaţii nu e tot o sinecură? Nu mai vorbesc că eşti înfipt cam peste tot – Academie, Universitate, reviste, comitete şi comiţii... Dar poate că tu ai o altă definiţie a sinecurii.
8. Care sunt cele trei ziare în care eu public acelaşi articol?
Am mai menţionat în articolul din „România literară” această impostură a ta – ani de zile ai republicat, fragmentar, articolul critic din revista condusă de Nicolae Manolescu, în „Ziarul de duminică”, o sinecură mai măruntă de-a ta, şi în „Evenimentul zilei” (una mai consistentă, care ţi-a fost retrasă la un moment dat). În momentul de faţă, reiei articolul din „Observator cultural” (o revistă, altfel, dintre cele mai onorabile) pe site-ul lui Cipariu sau pe Liternet. Nu înţeleg de ce oamenii ăştia se fac că nu-ţi văd trişeriile. E plin netul de câte un articol de-al tău pe care-l poţi citi în cinşpe locuri – cred că ai înţeles greşit ce ar trebui să însemne să fii “vizibil”.
9. Care e «lumea din care vine el» (DCE)?
“Lumea dozatorului”.
10. Care sunt «mediile puturoase» în care «funcţionez» eu?
Acelea pe care eu doar le observ şi am câteodată curajul să vorbesc despre lucrurile strâmbe care se petrec pe-acolo.
11. Ia să vedem, care sunt «sugestiile» pe care mi le-ai făcut tu pentru antologia tinerilor poeţi?
Să introduci câţiva poeţi de care nici nu voiai să auzi: T.S. Khasis, pe care nu îl citisei, Radu Vancu, despre care spuneai că e critic, nu poet – iar cărţile lui din ultimii ani ţi-au demonstrat contrariul –, Vlad Moldovan şi alţi câţiva, nu are rost să continui. Tu vedeai antologia cu şapte sau opt poeţi, eu ţi-am sugerat să fie vreo cincisprezece.
12. Şi care sunt «zecile de cărţi» pe care mi le-ai dat?
Credeam că măcar cu memoria stai mai bine. Ţi-am dat vreo douăzeci de cărţi de poezie ale poeţilor din generaţia mea (pentru că ţie îţi era lene să cauţi prin biblioteca ta, iar eu chiar ţineam să văd o asemenea antologie apărând), de la Ianuş, Sociu, Coman şi Ruxandra Novac la Khasis, Vlad Moldovan şi Gabi Eftimie (cred că ei erau ultimii debutaţi în momentul acela), pe care le-ai ţinut cam un an. Există un martor al acestei poveşti enervante pentru mine (fiindcă aş fi vrut în anul acela să recitesc poeţi la care ţin, iar tu mă tot amânai) cu care lucrai la „Ziarul de duminică” şi pe care l-am rugat stăruitor să-ţi transmită că le vreau în cele din urmă înapoi. Nu vreau să-i târăsc numele în chestia asta, fiindcă e un om extraordinar. Cu mai mulţi ca el, lumea literară de la noi ar fi un loc mai decent.
finis
luni, 14 februarie 2011
Alte minuni useriste
Anul trecut, au intrat în USR aproape 100 de noi scriitori. Noutatea - povestea absolut discutabilă cu stagiatura. Se pare că discuţiile pe care le aveam anul trecut cu domnul Gabriel Chifu în legătură cu regimul foarte lejer de intrare în Uniune nu au adus nici un rezultat. Disperaţi cum sunt ca armata domnului Manolescu să rămână, în ciuda ratei ridicate a deceselor, foarte numeroasă ("poporul userist", am putea spune), ei primesc, de vreo zece ani încoace (de când sunt eu cât de cât atent), scriitori cu toptanul. Nu contează ce au scris, cine sunt, ce anume îi recomandă ca scriitori... Nu există, de acolo de unde privesc eu lucrurile, nici un criteriu, nici o sită valorică. Mai ales dacă au sub 35 de ani, sunt mană cerească, fiindcă în felul ăsta, media de vârstă a membrilor Uniunii poate ajunge din nou undeva sub 50 de ani. Curată performanţă!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
