Astă seară, la Clubul Ţăranului Român (Şos. Kiseleff, nr. 3).
CPA – Kati Fodor: Iedera și cireșul
Acum 8 ore
miercuri, 29 septembrie 2010
luni, 27 septembrie 2010
De la "atelieRElaţionale"
vineri, 24 septembrie 2010
Obrazul de porc
Ştiu că poezia mea nu înseamnă nimic
decât într-o lume din care tu eşti absentă.
am o copită în loc de inimă
şi-un ghem de păr în loc de ficat.
poate că m-am pedepsit de ajuns,
zic şi eu cu gândul la poetul Attila Jószef.
un acordeon în flăcări
risipeşte cântecul comprimat al
hălcii pe care creierul o înfulecă pe ascuns.
în mijlocul gloatei, canibalul sfios şi senil îşi
sărută mâinile
împroşcând cu salivă
obrazul acesta de porc
ce se alintă, râde, se clatină,
se clatină groaznic în ştreang.
decât într-o lume din care tu eşti absentă.
am o copită în loc de inimă
şi-un ghem de păr în loc de ficat.
poate că m-am pedepsit de ajuns,
zic şi eu cu gândul la poetul Attila Jószef.
un acordeon în flăcări
risipeşte cântecul comprimat al
hălcii pe care creierul o înfulecă pe ascuns.
în mijlocul gloatei, canibalul sfios şi senil îşi
sărută mâinile
împroşcând cu salivă
obrazul acesta de porc
ce se alintă, râde, se clatină,
se clatină groaznic în ştreang.
marți, 21 septembrie 2010
Pentru Ioan Radin (1945-2010)
Vestea dispariţiei lui Ioan Radin Peianov a fost la fel de neaşteptată şi de imparabilă ca o lovitură de secure în trunchiul unui copac pe care nu concepeai să-l vezi cândva doborât.
L-am cunoscut pe admirabilul scriitor şi traducător de a cărui prietenie aveam să mă bucur în anii următori (cu toată distanţa dintre Timişoara şi Bucureşti), în gara din Belgrad, după o corespondenţă de câteva luni ce mi-l făcuse deja extrem de simpatic, iar de acolo am ajuns împreună la Festivalul de poezie de la Novi Sad, unde fusesem invitat împreună cu Dan Coman. Deşi după vârstă ne-ar fi putut fi tată, Ioan Radin s-a purtat ca un frate mai mare pus pe şotii, camaradul de nădejde al aventurilor noastre sârbeşti. Un om de o nobleţe şi de o generozitate ieşite din comun, cu o dedicare pentru scris şi pentru schimbul continuu dintre literatura sârbă şi cea română cum nu am mai întâlnit decât foarte, foarte rar. Devotamentul său pentru “Echinox”, din care făcuse parte în studenţia clujeană, pentru revista “Vatra” şi, mai nou, pentru “Poesis Internaţional ” (cum pentru fiecare dintre cele aproape 20 de cărţi pe care le-a tradus) rămâne, nu am nici o îndoială, exemplar.
Colaborările noastre, mai dese în ultima vreme, ca urmare a dorinţei comune ca revista să cuprindă număr de număr poeţi importanţi din literatura sârbă contemporană, în traducerea sa mereu inspirată şi mereu făcută cu drag, au fost, datorită exigenţei sale, ireproşabile. Comunicarea dintre noi – chiar şi când ne lipseau cafeaua sau ţigările (iar acestea erau nişte adjuvanţi ce îi puneau în ordine gândurile pentru munca dură şi disciplinată pe care o depunea în continuu) – a fost întotdeauna clară, caldă şi de o mare sinceritate. Vocea cu care mă întâmpina mereu la telefon era cea a unui om pe care l-am simţit până la sfârşit mai tânăr şi mai energic decât mine (poate şi de aceea îmi spunea, spre amuzamentul meu secret, “bătrâne”), un om a cărui mărinimie intelectuală te cucerea şi cu care, de îndată ce te întâlneai pentru prima oară, aveai impresia că te ştii de-o viaţă întreagă.
Anunţul că Ioan Radin s-a stins din viaţă mi se pare încă, după câteva săptămâni, o ştire fără legătură cu noi, un răvaş care ne-a fost cumva strecurat dintr-un univers paralel. Brusc, în mintea mea s-au învălmăşit amintirile din Serbia, versurile poeţilor pe care i-a dăruit limbii române, o absenţă anume care mă face, cu trecerea timpului, să îngheţ, liniştea străbătută de foşnete dureroase.
Lui Ioan Radin îi dedicăm numărul 2 al revistei “Poesis Internaţional”, în semn de mulţumire şi de neîntreruptă prietenie.
L-am cunoscut pe admirabilul scriitor şi traducător de a cărui prietenie aveam să mă bucur în anii următori (cu toată distanţa dintre Timişoara şi Bucureşti), în gara din Belgrad, după o corespondenţă de câteva luni ce mi-l făcuse deja extrem de simpatic, iar de acolo am ajuns împreună la Festivalul de poezie de la Novi Sad, unde fusesem invitat împreună cu Dan Coman. Deşi după vârstă ne-ar fi putut fi tată, Ioan Radin s-a purtat ca un frate mai mare pus pe şotii, camaradul de nădejde al aventurilor noastre sârbeşti. Un om de o nobleţe şi de o generozitate ieşite din comun, cu o dedicare pentru scris şi pentru schimbul continuu dintre literatura sârbă şi cea română cum nu am mai întâlnit decât foarte, foarte rar. Devotamentul său pentru “Echinox”, din care făcuse parte în studenţia clujeană, pentru revista “Vatra” şi, mai nou, pentru “Poesis Internaţional ” (cum pentru fiecare dintre cele aproape 20 de cărţi pe care le-a tradus) rămâne, nu am nici o îndoială, exemplar.
Colaborările noastre, mai dese în ultima vreme, ca urmare a dorinţei comune ca revista să cuprindă număr de număr poeţi importanţi din literatura sârbă contemporană, în traducerea sa mereu inspirată şi mereu făcută cu drag, au fost, datorită exigenţei sale, ireproşabile. Comunicarea dintre noi – chiar şi când ne lipseau cafeaua sau ţigările (iar acestea erau nişte adjuvanţi ce îi puneau în ordine gândurile pentru munca dură şi disciplinată pe care o depunea în continuu) – a fost întotdeauna clară, caldă şi de o mare sinceritate. Vocea cu care mă întâmpina mereu la telefon era cea a unui om pe care l-am simţit până la sfârşit mai tânăr şi mai energic decât mine (poate şi de aceea îmi spunea, spre amuzamentul meu secret, “bătrâne”), un om a cărui mărinimie intelectuală te cucerea şi cu care, de îndată ce te întâlneai pentru prima oară, aveai impresia că te ştii de-o viaţă întreagă.
Anunţul că Ioan Radin s-a stins din viaţă mi se pare încă, după câteva săptămâni, o ştire fără legătură cu noi, un răvaş care ne-a fost cumva strecurat dintr-un univers paralel. Brusc, în mintea mea s-au învălmăşit amintirile din Serbia, versurile poeţilor pe care i-a dăruit limbii române, o absenţă anume care mă face, cu trecerea timpului, să îngheţ, liniştea străbătută de foşnete dureroase.
Lui Ioan Radin îi dedicăm numărul 2 al revistei “Poesis Internaţional”, în semn de mulţumire şi de neîntreruptă prietenie.
luni, 20 septembrie 2010
Despre Monciu-Sudinski
În sfârşit un articol serios şi aşezat, la capătul căruia poţi înţelege câte ceva din biografia, dar şi din interesul pe care îl stârneşte astăzi, la câţiva - mult prea puţini, totuşi - scriitori şi critici contemporani opera (adică cele trei cărţi publicate până la plecarea din ţară) extraordinarului scriitor 70-ist Alexandru Monciu-Sudinski. Ale cărui cărţi, deşi printr-o serie de accidente fericite le deţin, îmi doresc să le văd în sfârşit reeditate:
http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=15507
(de citit, în acest context, studiul extins al lui Ion Manolescu, apărut în volumul Explorări în comunismul românesc (vol. II), Polirom, 2005)
vineri, 17 septembrie 2010
miercuri, 15 septembrie 2010
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
