Akashinga (II)

articol apărut în „Observator cultural” (nr. 1005 / 6-12 februarie 2020)

         Cu Floarea Țuțuianu, artistă vizuală și graficiană care a debutat relativ târziu (aproape la vârsta la care debutase în volum, cu o jumătate de secol mai înainte, pictorița, poeta și traducătoarea Margareta Sterian), antologia Un secol de poezie română scrisă de femei (Volumul I. 1990-2019) face un efort să iasă din zona previzibilului, înregistrând o poetă ce pare să aibă relativ puține în comun și cu poetele optzeciste cam de-o seamă cu ea, dar și cu autoarele anilor ’90 alături de care și-a publicat primele volume. Mizând pe senzualitate și voluptăți, însă disimulând constant, complicându-și partitura de frivolă (apreciez că s-a vorbit nedrept de mult, fiindcă a limitat receptarea poeziei sale, despre versul-aforism premiat în 2000 de revista Vatra: „Nu poți să iei un bărbat de la gura altei femei”) cu o simbolistică ce se cere citită în cheie mistică, Floarea Țuțuianu dă poemelor sale cele mai intense o energie arhetipală scăldată într-un erotism ce sfidează interdicția. Din păcate, nimic din ce am scris mai sus nu reiese din cele două texte selectate de Alina Purcaru și Paula Erizanu din cartea cea mai recentă, a șaptea, a doamnei Țuțuianu, Corp de literă (2017). Personal, aș fi ales măcar trei poeme din cărțile precedente, poate chiar pe acelea care dau titlurile volumelor despre care cred că s-a vorbit și s-a scris cel mai mult, Femeia pește (1996), Leul Marcu (2000) și Arta seducției (2002).

            Un singur text din cele șase volume publicate în românește de către Letiția Ilea e prea puțin chiar și pentru cei mai fini gurmeți – antologarea autoarei clujene rămâne fără urmări, căci ce poate spune o poezie de șaptesprezece versuri despre un poet? În același volum, O persoană serioasă (2004), din care a fost reluat doar cel ce-i dă titlul, poeme frumoase despre singurătate și urma tatălui dispărut (astfel, chiar e păcat că a fost ratat, de pildă, „tata nu mai locuiește aici”).

            Două autoare din Republica Moldova puțin cunoscute în România, Maria Șleahtițchi și Liliana Armașu, sunt prezente în antologia lui Purcaru & Erizanu cu câte două poezii, nici mai mult, nici mai puțin decât plauzibile și îndeajuns încât să deschidă, poate, pofta cititorului nu foarte la curent cu scriitura feminină din literatura basa de după Leonida Lari, căruia îi sunt astfel servite mostre de poezie nici extraordinar de curajoasă sau de inovatoare, nici prea demodată. Bănuiesc că intenția antologatoarelor a fost să chestioneze o prejudecată des întâlnită la criticii din România, care pornesc adesea, pe necitite, de la teza „înapoierii” discursive a basarabenilor, loc comun contrazis de cei mai buni scriitori de după destrămarea Uniunii Sovietice. Acestea fiind spuse, și pornind de la premisa că, dincolo de reflexele de subevaluare ale „centrului”, e de acum clar pentru oricine cunoaște evoluția culturii românești recente că artiștii din Republica Moldova au adus un influx constant de vitalitate și prospețime (de la optzeciștii basarabeni, în frunte cu Eugen Cioclea, până la cei mai recenți debutanți), mărturisesc că regret absența din Un secol de poezie română scrisă de femei a Stelianei Grama, o poetă extraordinar de înzestrată care a publicat în timpul vieții trei volume din care garantez că ai ce alege – a demonstrat-o deja Dumitru Crudu în Noua poezie basarabeană (2009). Puțini poeți de pe muchia dintre milenii au arătat un potențial comparabil cu al Stelianei Grama, care a murit în 2006, la numai treizeci și doi de ani. Nici Diana Iepure nu cred că trebuia ocolită, cu toate că este o poetă biografistă mai greu de încadrat „generațional”.

            Cu Adela Greceanu, Ioana Nicolaie, Doina Ioanid și Lia Faur se face trecerea de la poeticile cultivate cu predilecție în anii ’90 la scriitura mai vitalistă, reactivă și „indignată” a majorității celor de după 2000. Alături de ele, chiar dacă mai puțin vizibilă, putea intra și Florina Zaharia, precum și câteva poete poete 90-iste care locuiesc astăzi în Italia, Canada și Statele Unite (mă refer aici la Eliza Macadan, Diana Manole, respectiv Anca Mizumschi). E greu de trecut cu vederea că ultima (din punctul meu de vedere) antologie foarte importantă de poezie românească din ultimii douăzeci de ani, Poezia română actuală (cu cele trei volume ale sale, apărute între 1998 și 1999) începea cu Adela Greceanu, mergând îndărăt către poeți născuți în anii ’20 ai secolului trecut. Flerul lui Marin Mincu nu a dat în cazul acesta greș. Adela Greceanu debutase devreme cu Titlul volumului meu, care mă preocupă atât de mult… (1997), confirmând prin Domnișoara Cvasi (2001), Înțelegerea drept în inimă (2004), Și cuvintele sunt o provincie (2014). Din cele patru poeme incluse în antologie poți lua cât de cât pulsul și întrevede schimbările care s-au petrecut în scriitura Adelei Greceanu de la o carte la alta, cu toate că o selecție întru totul reprezentativă ar fi trebuit să înceapă cu un text din primul ei volum.

            Acum, câteva observații generale în legătură cu liniile de evoluție ale poeticilor de după 2000. Cred că nu a scăpat nici unui comentator cât de cât apt al poeziei din ultimele două decenii că imediat după trecerea-n noul secol s-a impus pesimismul grefat pe un imagism greu și întunecat, obsesia eului, visceralitatea (apăsată uneori până la suprasaturație) sau disperarea existențială (expediată cu ușurință de comentatori și critici leneşi drept „mizerabilism” sau „milenarism”) – împărtășite, într-o mai mică sau mai mare măsură, de majoritatea poetelor și poeților afirmați în primii ani ai mileniului. Printre cele mai semnificative modele autohtone de scriitură au fost Mariana Marin și Angela Marinescu. Dacă Mariana Marin a fost admirată ca o profundă conştiinţă etică pliată pe un fond afectiv învolburat şi o sensibilitate maladivă, iar tinerele poete au asimilat de la ea lecția febricității şi a unei intransigențe exasperate, de la Angela Marinescu au fost preluatr în special imaginarul dark și tandrețurile necruțătoare, cele mai multe poete revendicându-se, cred, de la temele majore ale „subpoeziei” sale – marginalitatea, boala, suferința, corporalitatea schingiuită, nihilismul.

            Dacă gnosticismul pe care îl ilustrează o parte din poezia Angelei Marinescu nu prea are continuatori, în schimb poezia nevrozei, a ultragierii și a „fisurii” a creat o reală emulație, începând cu Elena Vlădăreanu, urmată curând de Miruna Vlada (care pregătește a patra sa carte, la șase ani de la Bosnia. Partaj) sau Oana Cătălina Ninu. Parcursul Elenei Vlădăreanu de la placheta underground din confesiunile distinsei doamne m. (2001) și cărțile din acei ani de-nceput, în care se găseau contraste izbitoare, ecorșee și ulcerații, dorința avangardistă de bruscare a cititorului, la poezia recentă din Bani. Muncă. Timp liber (2017) și minunata lume disney (2019), a urmat îndeaproape o evoluție societală, de la nevroza „tranziției” (cu sentimentul unei maculări generale trăit la intensitate maximă de copiii născuți în preajma lui 1980) la capitalismul clonat cu mari hibe în România, temă pe care poeții contemporani sunt tot mai tentați să o atace.

            Una dintre cărțile cele mai admirate ale deceniului trecut, reeditată până acum de două ori, Ecograffiti. Poeme pedagogice. Steaguri pe turnuri (2003) a Ruxandrei Novac nu putea fi ignorată, iar Purcaru & Erizanu rețin două hituri, „ca într-un gărduleț, ca într-o dantelă mecanică” și „r. w. f.”. Cred că Ruxandra Novac a fost, cel puțin într-o primă fază, poetul care a asumat și a asimilat cel mai mult și mai profitabil poezia Marianei Marin. Apariția anunțată a unui nou volum semnat de Ruxandra Novac va fi evenimentul anului.

            Prezente cu câteva pagini fiecare sunt câteva dintre cele mai bune poete de astăzi: Rita Chirian (care după debutul indecis cu Sevraj a ajuns, zece ani mai târziu, în Casa fleacurilor, la o formulă impecabilă nu doar din punct de vedere tehnic), Andra Rotaru (care a perseverat în dimensiunea conceptuală a scrisului său, lucru care se vede cu claritate în a patra carte, Tribar), Domnica Drumea (care de la logoreea din primul volum, Crize, a ajuns, trecând prin Not for sale, să dea una dintre cele mai încordate, mai criptice și mai memorabile cărți din ultimii ani, Vocea), Livia Ștefan (care e inversul Domnicăi Drumea, părând cu fiecare carte – Lolita32, Thanato Hotel – tot mai torențială și mai lipsită de inhibiții), Olga Ștefan (de la care se așteaptă un salt decisiv după Saturn, zeul și Charles Dickens), Diana Geacăr (căreia i-au reușit lucruri deopotrivă emoționante și viguroase în al treilea volum, Dar noi suntem oameni obișnuiți), Ana Dragu (care a scăpat de mâțâielile din primele două cărți și a ajuns, după un volum intermediar bine receptat, Păzitoarea, să dea o carte cu destule piese excelente, Borderline), Moni Stănilă, ce a avansat considerabil de la Postoi parovoz. Confesiunile dogmatistei până la volumul pe care îl are în pregătire, Teodora Coman, tot mai precisă și mai sigură pe calitățile sale de la o carte la alta, Gabi Eftimie, care a grăbit, prin Ochi roșii polaroid. Acesta este un test (2006), alături de Vlad Moldovan și de Val Chimic, o mutație, o tăietură în poezia recentă. Nu lipsește discursul feminist pur și dur al Medeei Iancu, secondată de Iuliana Lungu, nici câteva eșantioane din inteligența conceptuală a Cosminei Moroșan. Surpriza antologiei este tânăra nedebutată Bety Pisică (știu, sună ca un renghi, dar nu este), pe care Purcaru & Erizanu mizează nu fără motiv.

            Așadar, o antologie necesară și utilă, care poate servi ca îndreptar de poezie contemporană, trimițându-și cititorul la volumele puțin vizibile ale unor autoare de azi cu o apreciabilă varietate de stiluri și de registre. Acest prim volum al antologiei Un secol de poezie română scrisă de femei contează și fiindcă îl anticipează pe cel de-al doilea (acoperind perioada 1918-1989), care va fi mai provocator și mai riscant. Reproșul care poate fi făcut cărții e că cele treizeci și șase de autoare sunt reprezentate foarte frugal, dar bănuiesc că a fost o limitare editorială peste care nu s-a putut trece. Senzația de inconsistență ar fi fost evitată dacă fiecare poetă ar fi avut selectate măcar încă două-trei poeme. Însă antologia este, până una-alta, în contextul sufocant falocentric al momentului, un gest pe care se cuvine să-l salutăm.

Akashinga (I)

articol apărut în „Observator cultural” (nr. 1004 / 30 ianuarie - 5 februarie 2020)

          Am avut în prima parte a anului trecut ideea unei antologii de poezie care să încerce să acopere varietatea de viziuni, orientări și discursuri ale scriiturii feminine din primele două decenii ale secolului XXI. Am realizat însă la timp că nu sunt eu cel chemat – sau cel mai potrivit – să o facă, iar antologia realizată de Alina Purcaru și Paula Erizanu, Un secol de poezie română scrisă de femei, al cărei prim volum a apărut la sfârșitul lui 2019 la Editura Cartier, a picat la fix pentru a-mi dejuca orice părere de rău sau sentiment că un proiect necesar a rămas doar o schiță lăsată să zacă într-un sertar.

          Sunt conștient că nu voi putea acoperi în această intervenție toate discuțiile ce pot fi purtate pe marginea unei asemenea cărți într-o societate cu mentalități deopotrivă retardate și revanșarde față de femei și în care discriminarea sexuală e în continuare o problemă reală, în ciuda dezideratului, mai mult teoretic, de a adera la valorile unei lumi liberale, democratice, eliberate de prejudecățile de gen. Toate statisticile o arată cu claritate (de altfel, până și Organizația Națiunilor Unite atenționa România în iulie 2017 că în țara noastră femeile se confruntă cu violență, discriminare și prejudecăți), însă nu le voi invoca aici, fiindcă din statistici scapă uneori acele mici amănunte esențiale care limpezesc, simplificându-le, problemele „macro” – și oricum am impresia că, la noi, studiile sociologice mai mult inhibă și produc reacții virulente și discuții fără sfârșit sau concluzii rezonabile.

Sigur, nu de „cote de gen” e nevoie în artă, ci de justețe și onestitate în receptarea performanțelor superlative. Să le invocăm pe Amy Lowell, Gertrude Stein, Marina Țvetaeva, Frida Kahlo, Leonor Fini, Virginia Woolf, Clarice Lispector, Sylvia Plath, Agnès Varda, Laurie Anderson, Marina Abramović sau Zadie Smith? Nu, în punctul în care ne aflăm, nu are nici un sens. O certitudine: „mediul literar”, establishmentul românesc al anului 2020 are, din păcate, toate trăsăturile mizerabile ce caracterizează misoginia agresivă și intolerabilă care domină toate domeniile vieții noastre publice și private. De aceea, cred că e corect și necesar să subliniez câteva evidențe în legătură cu care s-a discutat și s-a scris mult și-n zadar în ultimii ani.

Prima: printre cei șaptesprezece autori canonici studiați în școală nu se găsește nici o scriitoare (într-o literatură care a dat prozatoare importante, de la Hortensia Papadat-Bengescu la Gabriela Adameșteanu – ca să mă refer doar la autoare care pentru noi sunt deja clasici imposibil de trecut cu vederea –, iar în poezie, cel puțin în ultima jumătate de secol, poete de prim rang ca Angela Marinescu, Ileana Mălăncioiu, Mariana Marin – și lista cu siguranță nu se poate opri aici dacă avem o minimă onestitate intelectuală și „perspectivă axiologică” asupra literaturii recente).

În al doilea rând, faptul că premiul Național de Poezie, purtând numele lui Mihai Eminescu și acordat an de an fără întrerupere din 1992, nu a mai fost acordat unei poete din 2006 (când îi fusese decernat Gabrielei Melinescu) este, oricum ai lua-o, sulfuros. Nu de alta, dar trăim într-un mediu cultural în care poete precum Nora Iuga, Grete Tartler, Marta Petreu sau Mariana Codruț (ca să mă refer doar la câteva prezențe feminine consacrate și de neocolit într-o lume cât de cât conectată la fenomenul literar contemporan), autoare care continuă să publice volume convingătoare, și-au croit deja o operă și nu mai au nimic de dovedit sau de adăugat pentru a fi considerate poeți dintre cei mai buni ai vremii noastre, sunt constant ignorate până la situația absurdă și grăitoare că nici una dintre ele nu s-a numărat măcar printre nominalizații din ultimii doi ani la Premiul „Opera Omnia”. Nominalizați care au fost, fără excepție, bărbați. Și încă lucrurile nu ar părea atât de sfruntate dacă toți acești masculi lirici ar fi fost poeți-repere, însă mai bine de jumătate dintre ei sunt doar funcționari și literatori anonimi în afara redacțiilor literare prin care s-au pripășit și a filialelor Uniunii Scriitorilor pe care le conduc. Ce concluzie putem trage de aici? Simplu: că după 1968 în poezia românească nu a mai apărut nici o autoare menționabilă. Or, numai cineva care avea încă de acum o jumătate de secol un spirit osificat și nereceptiv la noile schimbări de paradigmă ar putea susține asta. Dar, surpriză, pe lângă eternul și inamovibilul Nicolae Manolescu, în juriul premiului „Mihai Eminescu” fac parte de anul acesta inși născuți în anii ’70 și chiar o cronicăreasă literară născută în 1980 (exact, între cei șapte membri ai juriului e strecurată o singură femeie). Însă nu, să fie clar, Uniunea Scriitorilor condusă arbitrar de Nicolae Manolescu nu are nevoie de „cote de gen”, ci de slugi care să voteze cum li se dictează.

Reacția tinerei poete care a câștigat pe 15 ianuarie premiul „mic” de la Botoșani, „Opus Primum”, de a deplânge această stare de lucruri, a fost întâmpinată în sala Casei Sindicatelor, unde se ținea festivitatea de decernare, cu o ostilitate greu de descris (Anastasiei Gavrilovici i s-a strigat din sală „Să-ți fie rușine!”, iar organizatorul evenimentului și înalții prelați ai Uniunii Scriitorilor care ședeau ca niște viziri în primul rând i-au strigat printre dinți: „Treci direct la poem!”).

Dacă nici ăsta nu e sexism, atunci chiar nu știu ce mai poate fi numit astfel. În primul număr al oficiosului „România literară” (a cărei redacție se confundă acum, după înlocuirea din juriul Premiului „Opera Omnia” a unor critici eminenți precum Ion Pop, Mircea Martin, Cornel Ungureanu și Al. Cistelecan cu simbriașii lui Nicolae Manolescu), adâncirea în ordură s-a petrecut fără întârziere: „Nu sunt bărbații de vină dacă, în vederea invocatei vizibilități, multe dintre consoarte au pus mânuța în scăldătoare pe creionul dermatograf în locul aceluia de scris” (rânduri anonime semnate Cronicar, adică asumate de redacţie, Cronicar fiind un pseudonim colectiv). Chiar m-am întrebat după această mostră (oare a câta?) de mitocănie și talibanism: oare ne situăm cultural mai aproape de Franța, Germania și Marea Britanie sau de Arabia Saudită, Iran și Afganistan? Și încă ceva: cum se simte o femeie care girează acest comportament și tace mâlc atunci când o alta este atacată atât de infect, când unei surate i se bagă pumnul în gură? E, desigur, aceasta o întrebare retorică, procesele de conștiință ale doamnei Gabriela Gheorghișor nu cred să le depășească în profunzime și intensitate pe ale Suzanei Gâdea.

Să pornim, așadar, de aici. Un secol de poezie română scrisă de femei (volumul I. 1990-2019) depășește, și e foarte bine că antologatoarele au gândit-o așa, intenția mea de a prezenta doar scriitura feminină de după 2000. Fiindcă pentru a se ajunge la cărțile scriitoarelor care au apărut în poezia românească de la începutul secolului XXI e necesar să treci prin experiențele de cutezanță și înnoire expresivă ale poetelor din anii ’90, care au anticipat (în câteva cazuri cu rezultate întru totul relevante pentru evoluția poeziei românești din ultimele trei decenii) și au ranforsat scriitura celor de după ele.

Antologia se deschide cu unul dintre poemele Simonei Popescu din Xilofonul și alte poeme (1990) – astfel, se face o legătură naturală, prin intermediul Grupului de la Brașov din care aceasta a făcut parte alături de Andrei Bodiu, Caius Dobrescu și Marius Oprea, cu optzecistul Alexandru Mușina, care cred că a avut în perioada începuturilor un rol foarte important în contaminarea cu morbul poeziei (care, la fel ca în cazul lui Mușina, la Simona Popescu vine cu o mare curiozitate, un ascuțit spirit polemic și agudezza).

Irina Nechit, autoare a șapte cărți de poezie (de la Șarpele mă recunoaște, 1992 până la antologia Un om de succes și alte pierderi, 2018), prea puțin știută și mult subestimată de partea aceasta a Prutului, e prezentă cu două poeme, unul din 1996, altul din 2010, care nu prea îi fac dreptate.

O reală bucurie să o citesc pe Judith Mészáros, despre care am mai scris și care a fost în poezia anilor ’90 un meteorit ce trebuie neapărat recuperat (pentru reverberațiile etice ale scrisului său, împletite pe o poetică a beatitudinii și a reveriilor onirice, nelipsită de tentația spre biografismul dens, nevrotic și lipsit de compromisuri) – cele două cărți ale sale, în special formidabila Îngeriada (1993), încă se așteaptă reeditate.

Urmează Ruxandra Cesereanu, o puternică și asumată conștiință a culturii noastre din ultimii douăzeci și cinci de ani, prezentă cu o poezie din Grădina deliciilor (1993), două din Coma (2008), precum și cu un scurt fragment din cartea cea mai recentă (care probabil marchează un moment crucial în traiectoria sa poetică), manifestul Scrisoare către un prieten și înapoi către țară (2018).

Rodica Draghincescu, una dintre cele mai „scandaloase” poete din anii ’90 – căci violent detabuizantă, recuperând pe cont propriu o speță de biografism bătăios, anticalofil și denudat –, e antologată de Purcaru & Erizanu cu doar două poeme, ce-i drept mai lungi, cel mai recent din FRAHT (2018), cartea cu care a revenit la poezia în românește după optsprezece ani în care și-a făcut un renume ca scriitoare de limbă franceză.

Sunt reluate trei poeme ale Savianei Stănescu (despre care D.-S. Boerescu scria cândva că este „poeta care desfiinţează (…) definitiv mitul «poeziei feminine», atât de persistent în lirică din anii ‘60 până azi”), autoare a trei volume bine receptate înainte de a emigra, devenind o reputată dramaturgă de limba engleză, și a cărei antologie recentă, Cântând ei construiau o cușcă (2017), este de explorat nu doar din rațiuni de istorie literară – fără unele dintre ecorșeele sale și ale Rodicăi Draghincescu din anii ’90 (alături de experiența marginalilor Constantin Acosmei și Dumitru Crudu, care sunt deja poeți-emblemă pentru ultimele promoții), poeții fracturiști nu ar fi împins, la începutul deceniului următor, cu aceeași temeritate îngemănată cu cruzimea limitele limbajului poetic.

Savianei Stănescu îi urmează Svetlana Cârstean, poate cea mai admirată poetă din generația de mijloc de azi, cu o selecție mai consistentă din Floarea de menghină (2008), debutul său îndelung amânat, și din Gravitație (2015), iar cine urmărește poezia contemporană știe că următorul său volum, din care a avut în ultimii câțiva ani lecturi entuziasmante, este așteptat cu cel mai viu interes.

În biletul găsit printre haine...

În biletul găsit printre haine când despachetam în camera de hotel din Sultanahmet, după o călătorie plictisitoare și incomodă în care mă tot înghiontise în piept ultima noastră îmbrățisare, silită și-ntârziată, pe hârtia smulsă în grabă din agendă și mototolită ca tot ce mai simțeam unul pentru celălalt îmi scriai că nu mă mai recunoști și că te simți îngrozitor de singură, ca un extraterestru care nu reușește să fie-nțeles nici măcar de cine îl așteptase cu sufletul la gură. O zi mai târziu am aflat despre diagnosticul cuiva cu care trăisem întâmplări tare ciudate printre frunzele unui alt anotimp și am știut că totul se terminase și m-am gândit că poate ei chiar sunt aici (cum repeta foarte convins un personaj dintr-un film care-mi înfrigurase adolescența), și nu pot să înțeleagă de ce, ori de câte ori încearcă să inițieze un dialog cu oamenii, noi ne îmbolnăvim cumplit, și cât de singuri și de neputincioși îi face să se simtă absența noastră, dialogul întrerupt în clipa când orice vorbire străină începe să-i cangreneze celuilalt țesuturile, să îl consume pe dinăuntru, ca orice se termină înainte să fi-nceput – și doar pentru că nu se poate rosti.

Țară de linge-blide

Poate cei mai importanți critici de poezie din ultimele patru, respectiv cinci decenii, Al. Cistelecan și Ion Pop, s-au retras, fiind înlocuiți în juriul Premiului Național „Mihai Eminescu” Opera Omnia (la fel ca domnii Mircea Martin și Cornel Ungureanu, cărora nu are rost să le mai fac eu complimente sau elogii) cu Daniel Cristea-Enache, Răzvan Voncu, Gabriela Gheorghișor și Vasile Spiridon. Președinte a rămas, firește, Nicolae Manolescu, un comentator de poezie lipsit de strălucire chiar și acum treizeci de ani, când s-a lăsat de asta. Juriul Premiilor Scriitorul Lunii / Scriitorul Anului este aproape identic, și se confundă, în mare, cu redacția „României literare”. Premiile „Mihai Eminescu” căpușează bugetul primăriei Botoșani, premiul Scriitorul bla bla pe cel al orașului Iași, iar fițuica „România literară”, irelevantă pentru orice cititor sub 55-60 de ani, primește de la Ministerul Culturii în fiecare an 220.000 de euro.
Uniunea Scriitorilor din România a primit în decembrie trecut 80 de noi membri, ajungând la aproape 3000.
Cu excepția câtorva scriitori care au fost excluși din USR, despre aceste lucruri nu se vorbește. E o tăcere mormântală, la care participă cu bună știință aproape 3000 de „condeieri”. Dan Lungu, mai încăpățânat de felul său, a făcut-o, pe tonul cel mai decent și mai oficial cu putință. I s-a răspuns ca la o plenară din '80 vara și sunt curios cât va dura până să fie și el dat afară pentru vreo vină obscură sau inventată. Cum ar fi că e calomniatorul acestei organizații scufundate într-un noroi moral fără precedent.
Am citit mult, nici în ceaușism nu le-a dat mâna învârtiților vremii să facă atâtea mânării și mișmașuri. Mai adaug că Uniunea Scriitorilor nu există din punct de vedere legal (adică Manolescu & Co. încearcă să convingă judecătorii că funcționează pe baza unui decret dat în 1949, când țara era ocupată de sovietici), o instanță tocmai a dat un verdict în acest sens, urmează probabil apelul.
Și încă nu se întâmplă nimic. Iar când totuși se va întâmpla, va fi groasă de tot, și mulți dintre muții de azi vor fi primii care să-i lapideze pe pigmeii care taie și spânzură de cincisprezece ani în preajma Nursultanului lor.
Țară de linge-blide.

Dublă lansare la Suceava

Vineri, 17 ianuarie, de la ora 17, la Teatrul „Matei Vișniec” din Suceava (spațiul expozițional de la etaj): lansare Industria liniștirii adulților (Casa de Editură Max Blecher, 2019). Am adus și exemplare din vol. 24 (2/2018) al „Poesis internațional”.
După care, de la ora 19, la Planetariu va avea loc spectacolul Cosmic, regizat de Cosmin Panaite (și care e construit, din câte înțeleg, pre versurile poeților din „Alecart”).

Alexandru

Leului i-a făcut capul buba
și de aceea trebuie să mergem la clinică,
unde dinozaurul verde e doctor.

Acum că am construit garajul,
în el poate încăpea mașinuța de jucărie
cu care mai devreme era să facem
un accident.

Pot zbura și picioarele
dacă râzi ca un crocodil la soare.
Dar asta nu ne învață la Centru.

Ce este un garaj? Ce e un crocodil?
De câte raze are nevoie o minge
ca să se transforme într-o dimineață în soare?

Șoarecele și doamna se joacă împreună
pe mochetă, Alexandru râde,
e un vârtej în care nu-i mai poți deosebi
unul de celălalt.
Șoarecele e doamna, dar doamna nu-i șoarecele.
Unde te-ai ascuns, Alexandru?

Când ne mișcăm așa, totul pare de sticlă.

Ziua mea este pe 4 octombrie,
Doamne, câte-s pe capul meu.

Acum un an, cuvintele erau prea umflate,
de-abia încăpeau în cap:
ca atunci când doamna nu se uită și
poți să bagi în gură șapte sau opt
gume de mestecat deodată.

Îmi vor crește mâinile voi putea apuca aerul
în care plutesc atîtea forme
pe care nu le putem numi.

* Mi-am amintit în cursul unei discuții cu o prietenă de poezia asta, „trăită” cu destulă vreme înainte să am chiar eu un copil, și creionată într-o primă variantă acum aproape opt ani, la capătul unei după-amieze cu mult soare petrecută alături de Iulia Stoian și de copilașii cu care lucra la Asociaţia de Terapie Comportamentală Aplicată. Experiența aceea, precum și cele din preajma Anei Dragu, la Centrul de Resurse şi Referinţă în Autism „Micul Prinţ” din Bistrița, au modificat substanțial niște lucruri în înțelegerea mea, care era până atunci (ca a celor mai mulți dintre noi cei care nu am avut de-a face decât ca spectatori accidentali cu tulburările din spectrul autismului) plină de clișee și de prejudecăți. Admirația mea se îndreaptă către toți cei care au avut, în ciuda tuturor piedicilor și impasurilor, puterea și abnegația să facă lucruri importante pentru semenii lor care suferă de această afecțiune, mai frecventă în zilele noastre la cei mici decât diabetul, cancerul sau sindromul Down.

Premiul Național „Mihai Eminescu” – între sexism, mentalitate de cartel și nepricepere

          Au fost anunțați nominalizații la Premiul Național de Poezie de anul acesta, ce poartă numele marelui grangure romantic Mihai Eminescu. Firește, printre cei nouă nu e nici o femeie. Bravo, secolul XIX e plin de promisiuni! Într-o literatură cu Nora Iuga, Grete Tartler, Marta Petreu și Mariana Codruț (ca să mă refer numai la patru poete pe deplin consacrate), tu le sufli-n fund lui Cassian Maria Spiridon și lui Vasile Dan (absolut întâmplător, cei doi sunt președinții filialei Iași, respectiv Arad, a Uniunii Scriitorilor).
          Evident că procedura de desemnare a nominalizaților e profund coruptă: pe lângă sexism, e vorba aici despre inevitabilele metode feudale prin care Nicolae Manolescu își conservă puterea în Uniunea Scriitorilor (deși premiul nu ține în mod direct de USR, cum a fost subliniat în anii trecuți, jocurile sunt făcute tot din biroul președintelui acestei organizații). În plus, e vorba și despre ignorarea unor evidențe: într-o literatură în care există Ion Gheorghe sau Vasile Vlad, e o sfruntare să nominalizezi 80-iști de duzină. Nu mai vorbesc că pe Constantin Abăluță, căruia în 2019 i-au dat premiul, dar de fapt nu i l-au dat, nici nu l-au mai luat în calcul anul ăsta. Adică poetul care anul trecut a primit majoritatea voturilor juriului (și căruia premiul i-a fost refuzat fiindcă nu a putut ajunge, din pricini de sănătate șubredă, la festivitatea de decernare) lipsește acum cu desăvârșire din toată povestea. 
          Jenant și dezgustător totodată.