Vasile Petre Fati (1944-1996)

Cine l-a citit deja pe Vasile Petre Fati știe ce spun. Cine nu, poate va vrea să-l descopere, fiindcă e vorba de un poet foarte bun. Unul dintre aceia care rămân (deși în 2016 poate părea că a fost uitat).
Cred că poezia lui Fati trebuie repusă în circulație, pentru a putea fi redescoperită de generațiile mai noi. Mă voi strădui să fac asta.

Vasile Petre Fati

Vasile Petre Fati (1944-1996) este unul dintre acei poeți excelenți cu o posteritate nedreaptă. E uimitor cât de puțin se vorbește azi despre Fati, autor care provoacă, și după două decenii de la dispariția sa prematură, la 52 de ani, o senzație intensă de prospețime și originalitate. Deși prețuit de câțiva excelenți cunoscători ai poeziei postbelice și considerat unul dintre cei mai buni autori pe o direcție, ce-i drept, mai degrabă excentrică și marginală (atât în anii ’60-’70, cât și după intrarea în scenă a generației 80), VPF nu mai suscită, din păcate, interesul criticii, dar nici pe al tinerilor poeți și cititori. Așezat uneori în compania lui George Almosnino și Constantin Abăluță, comparat alteori cu Virgil Mazilescu, Fati este un poet fin și subtil, dublat de un foarte bun (și exigent) tehnician, de la care ai mereu ce-nvăța.

Fati a publicat volumele de poezie: Floare de leandru (1967), Vedere la amiază (1975), Fragi în noiembrie (1978), Paradisul de fier (1980), Amănuntele (1984), Copilul tuns zero (1992) și Fotografie cu un câine lup (1996), precum și câteva cărți de proză scurtă și un roman. Antologia postumă Zidul și pălăria (Editura Vinea, 2006), ce conține o selecție condensată din poezia lui, nu a avut, din păcate, cine știe ce ecou, deși antologatorul, Marian Drăghici, a făcut o treabă meritorie, atât prin cele șaizeci și ceva de poeme alese, cât și prin postfața empatică și comprehensivă. Cu siguranță, Vasile Petre Fati e un poet ce merită redescoperit.

Soarele e sus

Nu mai vreau să apună niciodată soarele
Şi dacă mama mea moare nu mai vreau să apună niciodată.
Ăla de sus, soarele, plin de microbi.
Să stea naibii cu mine la masă, ca doi bărbaţi,
Eu sunt locatarul care a muncit pentru soarele ăsta,
I-am dat din banii mei de buzunar
Ca să răsară.
Aşa că la Paris soarele e al meu,
Fac ce vreau cu soarele ăsta bun la toate,
Dorm pe el, mă culc pe el, mă scol
Şi-i spun să plece acasă,
Eu nu mai pot.

din Copilul tuns zero (1992)

Cărțile de poezie ale anului 2015 (I). Antologiile

Capul de afiș al anului trecut a fost ținut de apariția câtorva antologii la editurile Tracus Arte și Charmides: în primul rând O singurătate feroce, o selecție de 138 de pagini din poezia Marianei Marin, făcută de Teodor Dună și apărută într-o colecție despre care am mai scris și care cuprinde antologii din poezia lui Virgil Mazilescu, Traian T. Coșovei, Ioan Es. Pop, Nichita Danilov sau Augustin Frățilă; primul volum din seria Opere, care ar trebui să conțină la final tot ce a scris Cristian Popescu, restituire îndelung așteptată (anul trecut s-au împlinit 20 de ani de la moartea poetului); două volume care cuprind cărțile de poezie ale lui Alexandru Mușina, sub titlul Opera poetică; în aceeași colecție coordonată de Teodor Dună, o antologie condensată din poezia lui Aurel Dumitrașcu, Concert cu păpușa de cârpe. Toate acestea au apărut la Tracus Arte, care își asumă, într-un moment greu pentru orice editură care publică poezie, o misiune abandonată de toate editurile mari și/sau „de prestigiu”. Pe de altă parte, editura bistrițeană Charmides a publicat primele două volume din seria Subpoezie. Opere complete, cuprinzând toată poezia Angelei Marinescu, de la Sânge albastru (1969) la Intimitate (2013), plus câteva poeme inedite. Al treilea volum, care ar trebui să apară în 2016, ar urma să cuprindă cărțile de eseuri și jurnal ale poetei. Tot la Charmides a apărut Apocalipsul suav, antologie consistentă, de aproape 300 de pagini, din poezia în formă fixă a lui Octavian Soviany.
Editura Humanitas a scos integrala poeziei lui Mircea Cărtărescu, de la Faruri, vitrine, fotografii (1980) la Nimic (2010). Astfel, masivul volum Poezia (aproape 800 de pagini, „corpusul poemelor mele lirice, scrise în tinerețe, într-un efort continuu, halucinant și epuizant, care-a durat doisprezece ani”, după cum spunea Cărtărescu într-un interviu) a apărut în același an cu bestsellerul Solenoid, fiind eclipsat de romanul mult așteptat al celui mai cunoscut scriitor român de azi. 

Merită menționată, firește, apariția, la Polirom, a volumului V (Crepusculul civil de dimineață, cu o prefață de Luminița Corneanu) din seria de opere dedicată lui Emil Brumaru, cel mai hedonist și mai feeric poet din literatura română actuală.

Nu cred că e de neglijat, în contextul tot mai pauper al editurilor care publică poezie cu consecvență și profesionalism, apariția unei edituri la Cluj, Școala Ardeleană, care a început foarte promițător, cu antologia Poștașul rural a lui Viorel Mureșan, unul dintre poeții 80-iști mult subestimați, și cu o entuziasmantă antologie bilingvă, Land. Ohne Beweis / Țară. Fără dovezi, din poezia unuia dintre cei mai buni poeți germani din România anilor '70-'80, Franz Hodjak, în traducerea lui Cosmin Dragoste.

În rest, câteva observații generale nu pot ocoli faptul că editura Brumar a cam dispărut, de facto, din peisaj, că CDPL, foarte activă între 2010 și 2014, și-a încetinit mult turațiile și nu a mai scos, cel puțin pe poezie, niciun titlu care să atragă atenția, ca în anii trecuți. Pe de altă parte, Cartea Românească se încăpățânează să publice autori într-o perfectă devălmășie și, cu toate că publică an de an volume valoroase, e clar că nu are o direcție anume și că scoate, pe de o parte, poeți tineri buni, iar pe de alta, fruntași ai establishmentului userist care sunt autori submediocri, așa că Varujan Vosganian poate sta în aceeași colecție lângă Moni Stănilă, Vlad Drăgoi, Andrei Doboș, Dmitri Miticov sau Teodor Dună. Păcat că editura cu cea mai importantă tradiție dintre toate câte mai funcționează azi nu mai scoate antologii: acum câteva decenii (cam până prin 2003, aș spune), publicarea în colecția „Hyperion” a CR era sinonimă cu consacrarea. Dar asta pare să fi fost cu mult timp în urmă.

Remember Mariana Marin

Institutul Blecher, ediția 119

(gravura de pe afiș e făcută de Ana Toma,

după un portret de Tudor Jebeleanu)

Pe 10 februarie 2016, Mariana Marin ar fi împlinit 60 de ani. E o vârstă aparent neverosimilă pentru cei care au cunoscut-o pe Madi și s-au lăsat atinși de tinerețea și generozitatea acestei extraordinare poete. Pentru aceia care i-au fost apropiați – și îi resimt lipsa, la aproape 13 ani de când a plecat dintre noi –, dar și pentru tinerii poeți și cititori care o citesc astăzi cu admirație, considerând-o una dintre cele mai importante prezențe din poezia românească a ultimilor treizeci și cinci de ani, ne strângem miercuri seara, de la ora 20, la Tramvaiul 26 (Str. Cercului, nr. 6, sect. 2, București). Vom citi din Zestrea de aur (Editura MLR, 2002), ultima carte pe care Madi a apucat să o vadă, și care conține toată poezia pe care a scris-o, și din O singurătate feroce (Tracus Arte, 2015), prima antologie apărută postum, și îi vom asculta glasul în înregistrările de pe audiobook-ul Scrisoare deschisă (Editura Casa Radio, 2014). Pentru câteva ore ne vom aminti de Mariana Marin, vom vorbi despre ea și poezia pe care ne-a lăsat-o și ne vom bucura împreună așa cum și Madi s-ar fi bucurat dacă ar fi fost alături de noi.


„A fost şi trebuie să continue să fie puritatea neînduplecată a generaţiei mele.” (Bogdan Ghiu)

„Poate că şi alţii care vor scrie despre ea, copleşiţi de tristeţe, îşi vor intitula rândurile MADI. Numele acesta a purtat-o în spate, i-a semnat trecerea halucinantă prin lume şi cărţi, ajungând la mine ca o marcă a ceva foarte preţios şi diferit de tot ceea ce ştiam. «Madi a venit imediat», «Madi a spus», «doar Madi a avut curaj», «Madi m-a ajutat». Până să o văd de-adevărat, i-am auzit numele, ca o fregată sprinţară şi demnă, spărgând valuri, banchize şi înaintând spre cine ştie ce nebănuite ţărmuri. Numele unei mari poete. Asta ştiam din cărţile ei, din gândurile prietenilor pricepuţi la poezie. Dar şi numele unui uriaş suflet, ascuns într-o făptură cu totul şi cu totul altfel decât îmi imaginam că poate fi o femeie poet.” (Adriana Babeți)

„Vorbesc despre Madi şi nu pot scăpa de imaginea lui Virgil. Amîndoi mi-au fost la fel de buni prieteni. Pe amîndoi i-am iubit la fel de mult. Parcă un blestem i-a unit în înaltul poeziei lor, în naivitate, în exaltare, în disperare, în pierzanie. Amîndoi au ştiut că vine curînd. Aveau se pare convorbiri dese cu moartea. Nu erau prea discreţi în privinţa asta. Îşi bîrfeau moartea. Făceau băşcălie de ea, dar cred că erau cumplit de înfricoşaţi şi nimeni nu putea să-i ajute. Poate există oameni în care dumnezeu a pus toate darurile: geniu, frumuseţe, bunătate, curaj, loialitate şi cîte or mai fi. Pînă să-i fi cunoscut n-am ştiut că există şi un dar al autodistrugerii. Ei mi-au dezvăluit acest teribil secret. Dar cum scormonesc acum în mîzga asta a timpului şi dau, vrînd nevrînd, peste o mulţime de mărunţişuri, aproape uitate, rătăcite prin cotloanele vieţilor noastre, îmi amintesc de un neamţ mic, grăsuț, roşcovan, la care Madi a ţinut enorm şi, vai, le-a fost atît de asemănător. Și el a primit la naştere, alături de geniu, darul autodistrugerii. Dacă plecăm de aici cu destinaţie sigură – mă gîndesc la un eventual club al poeţilor morţi – şi acolo sîntem împărţiţi pe căprării, nu mi-o pot imagina pe Madi decît între Virgil şi Rolf, adică în spaţiul rezervat celor mai buni.” (Nora Iuga)

butoane

destulă conservăraie pentru a umple încă o galaxie
destule mațe subțiri de femelă isterică
pentru cei rămași după cel mai deșănțat bal
hopa și holocaustul nuclear se
holbează la noi din spatele geamului ca ultima fată
bătrână
și utopia mânjită pe frunte cu ojă face semne de-a proasta (e dusă
biata de ea de un secol) –
am plecat dintre vii ca să ce?
să avem unde să ne ascundem? dar mâinile? tremurul lor?
bătăturile? rigiditatea cadaverică? tot ceea ce am ajuns
să gândim despre ceilalți? mai trăiește pe-aici
vreun macac? sătui de oameni-butoane
noi înșine butoameni ne prefacem că suntem
veniți de altundeva (de parcă ar mai exista un
altundeva – istoria mai poate fi corectată acum?)
să zgârii pojghița de tungsten când
căprioarele mai sunt doar o amintire și marțienii atacă
deodată cu armele lor neverosimil de blânde
să dai la o parte celofanul de pe schelete
să îngenunchezi și să râzi lângă vestigiile cortului
de vacanță în care înnoptai cu pătura trasă
peste măsele. să îngenunchezi să plângi
pentru ăștia ca noi să scrii poezii pentru ce?
să avem unde să ne ascundem din nou?
de cine? până când?
– taci

Poemul săptămânii: „Palinodie”, de Maria Banuș

Se vor găsi unii să dezaprobe alegerea mea pentru „poemul săptămânii”, din cauza îngrozitoarei perioade proletcultiste a Mariei Banuș. Dar cred că fetișcana care a scris o carte de o mare puritate, Țara fetelor, merită reamintită din când în când, deși marile nenorociri ale secolului au schimbat-o în ceva pentru care nici nu cred că era de fapt pregătită, împingându-i scrisul (și, deci, personalitatea artistică) într-o zonă tristă, revoltătoare. Poate că e ceva de învățat din lecția amară a Mariei Banuș.

Maria Banuș

Maria Banuş (1914-1999) avea doar 20 și ceva de ani când a debutat cu Țara fetelor (1937) şi se afirma dintr-odată ca una dintre vocile îndreptăţite să schimbe paradigma lirică a epocii sale. George Călinescu avea să primească această primă carte ca pe un eveniment, nu fără fireștile sexisme ale literaților „profesioniști” puși în fața unei poete imposibil de înseriat. E o perioadă tulbure în care o tânără educată, provenind din mediul citadin bucureștean al vremii, publica o plachetă cu splendide reverii şi nostalgii patriarhale, atingând un prag pe care nu l-a mai depăşit prin vreuna dintre cărţile publicate mai apoi, ca scriitoare angajată, în anii cei mai sumbri ai comunismului.

Maria Banuş a fost prima poetă din literatura română modernă a cărei senzorialitate, de o admirabilă puritate, se unea cu un filon etic de regăsit la cei mai valoroşi poeţi ai vremii. În ciuda pudorii şi a rafinamentelor sale, poezia Mariei Banuş are în această plachetă o pregnanţă şi o forţă expresivă care fac din ea un vârf al poeziei feminine (și nu doar feminine) româneşti – orice s-ar spune, în pofida decepționantului său parcurs ulterior (unsprezece volume proletcultiste între 1949 şi 1957, urmate de alte douăsprezece după 1962, ultimul publicat în 1990), Maria Banuş a dat prin Țara fetelor unul dintre cele mai frumoase volume de poezie românească din prima jumătate a secolului XX.

Palinodie

Nu ne mai cunoaştem. Inima s-a zvîntat de atunci,
cînd tremuram de freamătul omului şi căţelelor,
de nopţile-ncleştate-n subsoluri şi-n lunci,
de copiii păienjeni, împreunaţi tăcut în dosul cişmelelor,
unde-s doar buruieni şi furnici,
pleoscăitul apei pe fundul găleţii şi cîntecul servitoarei.

Dîrdîiam, eram mici.

Dac-ai şti, astăzi nici de guşa bătrînilor
nu mai mi-e frică,
nici de măcelarul roşcat, nici de comicul ce sare pe cap,
redingotă şi ochi răsuciţi.
Mă mir mai ales de serile acelea putrede din august,
cînd o vecină peltică,
îmi arăta la zugravul din colţ, lampioanele-aprinse
fumegînd în pepeni scobiţi.
Cînd, ghemuite sub scară, pe-ntuneric,
cu palmele subţioară,
o lăsam să-mi bîiguie cald în ureche,
şi bănuiam c-am să plîng.

Nu ştiu de cine vorbiţi, domnişoară.

din Țara fetelor (1937)

Festivalul Internațional Orașul și Literatura

Prima ediție a unui nou festival de literatură în București, unul care se anunță de pe acum ca un eveniment de primă mână pe zona, destul de sărăcăcioasă pentru orgoliul și resursele Bucureștilor, literaturii vii, expuse unui public pe care normal că nu ai cum să-l mobilizezi cu reviste ilizibile, premii aranjate și alte vrăjeli USR-iste.
Cristian Fulaș, prozatorul care a determinat apariția festivalului, a făcut exact ceea ce se întâmplă mai rar (și cu greu) la noi: a adunat în jurul ideii lui oameni, energii, instituții, iar ceea ce urmează, de joi până duminică, se anunță ca o treabă foarte promițătoare. În felul ăsta, pe harta festivalurilor din București apare unul exclusiv de proză, care li se adaugă celui de poezie TNCP / FIPB (Târgul Național al Cărții de Poezie / Festivalul Internațional de Poezie București) din primăvară, și FILB-ului (Festivalul Internațional de Literatură București), de la începutul iernii.
Ingredientele sunt toate la locul lor: invitați excelenți dintre prozatorii români activi de acum, câțiva invitați străini care vor atrage și ei public, prezentatori/ moderatori profesioniști (Carmen Mușat, Ovidiu Șimonca și Alina Purcaru de la Observator cultural, dar și Marcel Iureș), parteneri serioși, fiecare cu profilul și posibilitățile sale de susținere a evenimentului, un site care arată foarte bine, un fotograf de mare viitor (Andrei Păcuraru), care va și expune la ICR, unde se țin lecturile.
Eu zic să mergem să-i ascultăm pe scriitorii pe care-i știm și ne plac deja și să-i descoperim pe cei pe care încă nu, și să punem mâna pe antologia festivalului, care și ea arată la prima vedere foarte atractiv.
Revista Poesis internațional (care va și publica în numărul viitor din ceea ce se va citi la acest festival) și Clubul de lectură Institutul Blecher (pe care am decis să nu-l organizăm în weekendul care vine pentru a nu face vreun fel de concurență și pentru că vom vrea să fim la lecturile de la ICR) susțin Festivalul Internațional Orașul și Literatura, care demonstrează ceea ce tot spunem de câțiva ani: se pot face lucruri bine construite, vizibile și valoroase dacă se iese din logica establishment-ului nostru care nu mai poate și nu mai vrea, dar pretinde, ceartă și se preface a fi altceva decât e.
Când Nicolae Manolescu și ceilalți saurieni se vor trezi, pentru ei va fi deja prea târziu.

Charles Baudelaire, „Mici poeme în proză”

A venit de la tipografie, unde a stat ceva mai mult decât ne-am fi așteptat, Mici poeme în proză de Charles Baudelaire, în traducerea lui Octavian Soviany. Volumul vine la un an și ceva după apariția unei ediții integrale din Florile răului (integrală, mă repet, în sensul că relua toate poeziile lui Baudelaire, incluse în Epavele, Noile flori ale răului și Alte poeme), care se deschidea cu studiul faimos al lui Théophile Gautier, pe care Soviany a ținut să-l traducă pentru a însoți această ediție.
Mici poeme în proză apare azi, într-o măsură mai mare decât legendara Florile răului, o carte foarte modernă, care anticipează în multe dintre textele pe care le conține câteva direcții ale poeziei europene din următoarele decenii. Iar varianta Soviany sună excelent, în orice caz mai bine decât cea pe care am citit-o pe la sfârșitul adolescenței (volumașul din 1971, de la Univers) și care nu mi-a spus mare lucru atunci. Ce-i drept, poate că m-am mai copt și eu între timp, fiindcă impresia pe care am avut-o citind-o a fost că Micile poeme în proză e o lectură obligatorie; în ea se găsesc piese extraordinare, printre cele mai memorabile, mai marcante vizual și „teoretic” (asta dacă acceptăm că, deși nu o făcea cu „armele” teoreticianului, Baudelaire a fost și un strălucit poetician) din cea de-a doua parte a secolului al XIX-lea.

Charles Baudelaire, Mici poeme în proză

(Casa de Editură Max Blecher, 2015)

traducere în limba română de Octavian Soviany