„Instrucție pentru evadare”. Poeți români traduși în rusește

Zice-se că-i prima antologie de poezie românească în limba rusă. A apărut la Editura Cartier din Chișinău în traducerea Viktoriei Akimova-Crudu și cuprinde textele a 20 de poeți născuți între 1967 și 1992 (Ștefan Baghiu, Ion Buzu, Victor Țvetov, Claudiu Komartin, Cosmin Perța, Ruxandra Novac, Dan Sociu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Domnica Drumea, Moni Stănilă, Radu Vancu, Alexandru Vakulovski, Dan Coman, Adela Greceanu, Răzvan Țupa, Liliana Armașu, Mihail Vakulovski, Marin Mălaicu-Hondrari, Diana Iepure și Dumitru Crudu). 

Prima lansare a cărții are loc poimâine, 13 noiembrie, la Biblioteca Națională din Chișinău, în cadrul Cenaclului Republica. Sper și îmi doresc să vină și câțiva ruși (în afară de Viktoria) ca să se lege odată ceva între oamenii care fac literatură în românește și cei care o fac în rusește, în spațiul multicultural basarabean.

Viktoria Akimova-Crudu, Instrucțiia dlea pobega,

Editura Cartier, colecția „Cartier Popular”, 2015

Komartin. Arborele genealogic

după John Robert Colombo

1.

Stră-străbunicul meu era țapinar

prin pădurile din

Transilvania habsburgă.

Prindea buștenii cu căngi

și frânghii și îi ducea în jos,

pe râu, până când într-o zi

a cunoscut o fată austriacă

deșteaptă și educată

care nu prea era de nasul lui.

Au avut împreună trei fiice

și un băiat. Cândva înainte

de 1900 s-au hotărât

să coboare-n Regat.

Nu știu ce-a fost în capul lor.

2.

Singurul lor fiu, muncitor

într-o uzină interbelică

din Craiova, s-a însurat cu Suzana,

despre care și azi se

bănuiește că ar fi fost evreică.

Dacă era așa, a păstrat foarte bine

secretul. Străbunicul

era un bărbat dur și își ieșea ușor

din fire. Cel puțin așa și l-au

amintit, multă vreme, cu toții.

3.

Pe băieții lui nu cred să-i fi

îmbrățișat vreodată.

Dacă unul dintre ei vorbea

la masă neîntrebat sau doar

scăpa furculița din mână,

răsturna masa și-i lua pe toți la omor.

Așa erau vremurile, adaugă

în capul meu o voce de om

bătrân și blazat.

4.

Bunicul s-a născut la Craiova

era blond și zvelt și a făcut carieră

ca dansator.

A murit înainte să împlinească 40,

doborât de un glonț într-o pădure

asemănătoare acelora

pe care bunicul lui le știa

foarte bine. De împușcat

l-a-mpușcat prietenul cel mai bun,

care-a murit și el după câteva luni.

Atunci au înțeles Komartinii

cum e când vânătorul devine

vânat.

5.

Bunicului din partea mamei i se

Spunea în satul ăla sărac din sud

„al lu’ Tătaru”. Pe Tătar nu și-l

mai amintește nimeni de mult,

dar când am ajuns la Istanbul

toți bărbații trecuți de 60

pe care-i întâlneam

jucând table și bându-și

tacticoși ceaiul la câte o

măsuță de pe malul Bosforului

semănau al naibii de bine cu el.

6.

La bătrânețe era omul cel mai

elegant din tot cartierul. Femeile

se pierdeau când le saluta în

drumurile matinale spre piață,

în costumul lui aranjat perfect,

cravată, butoni auriți,

cu mustața lui tunsă perfect,

cu pantofii lustruiți ca ai unui

wiseguy din Goodfellas.

Nici el nu știa cum se pronunță

exact numele ginerelui său,

și apoi al nepoților, așa că

îmi puteți spune cum vreți,

dacă e Komartín sau Komártin,

asta mă lasă rece.

7.

Taică-miu blond, cu ochii

albaștri, rebel adus cu picioarele

pe pământ de o școală militară

severă, mama brunetă,

cu păr ondulat și trăsături

orientale, când era tânără

se prezenta drept Cora Vaianis

și povestea că-i născută

în Salonic.

L-a visat pe tata în noaptea

de Sânziene, iar când

bărcile li s-au întâlnit pe

lacul din Cișmigiu, a știut

că-i mâna sorții la mijloc. Avea

19 ani. A aflat ea mai apoi

în ce s-a băgat.

8.

Născut în București, crescut

într-un cartier proletar

pe atunci mai nesigur și violent,

uneori mă simt aproape de

Marmara, de Anatolia,

de Insulele Prințeselor,

alteori de Viena și de

Karintia, de Lacul Amara,

de Dunăre,

câteodată de amintirea

Pădurii Nebune.

Mi-a fost mereu bine

sub Tâmpa și la Sibiu, dar

am fugit ca de dracu

de Pietricica. N-aș fi avut

motive serioase și totuși.

Niciodată un Komartin n-a

fost așa de speriat de o

pietricică.

9.

În vinele mele curge

când mai repede, când

mai încet, un sânge

de ungur, de austriac,

de valah, de tătar.

Câteodată se amestecă

și ies niște-ncurcături

de mai mare frumusețea.

10.

Dacă asta înseamnă să fii român,

atunci sunt român și

până la urmă

poate c-o fi vreo rațiune în asta.

Bir Garip Roman

Mă întorc la Stambul, după experiențele fabuloase din 2009, 2010 și 2012, zilele astea apărând la Yitik Ülke Yayınları (Editura Tărâmul Pierdut) volumele de poezie Çiçek Açan Urgan de Radu Vancu și al meu Bir Garip Roman, traduse de doi poeți foarte buni, Efe Duyan, respectiv Gökçenur Ç.
Cărțile vor fi lansate zilele astea, când se-ntâmplă să înceapă marele târg de carte din Istanbul, unde România e țara invitată.

Görüşürüz!

Bir Garip Roman (Yitik Ülke Yayınları, 2015)

Institutul Blecher 113

Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică 8 noiembrie 2015, de la ora 19, în Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu cea mai nouă generație a Cenaclului „Pavel Dan” din Timișoara. Vor citi Ana Maria Chițulean, Mariana Gunță și Roxana Diaconescu, ce vor aduce cu ele recenta antologie de poezie Cuprins sau Un fel de imperiu: Antologie de poezie a cenaclului „Pavel Dan” de Eugen Bunaru (Editura Brumar, 2014).

Ana Maria Chițulean (n. 1993) a absolvit Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, secţia Română-Engleză. În prezent urmează un master de literatură şi cultură în cadrul aceleaşi universităţi. A publicat în 2015 în antologia Taberei de la Săvârşin, La negru.

Mariana Gunță (n. 1994) este studentă în anul 3 la Facultatea de Litere din cadrul Universității de Vest. A publicat în mai multe reviste literare, precum și în antologiile Cuprins sau Un fel de imperiu (2014) și La negru (2015).

Roxana Diaconescu (n. 1994) este studentă în anul 3 la Facultatea de Litere din cadrul Universității de Vest din Timișoara și la Universitatea „Vasile Goldiş” din Arad, facultatea de Comunicare şi Relații publice.

Moderatorii evenimentului: Tiberiu Neacșu și Sorin Despot.

Firul alb

(articol apărut în două numere consecutive ale revistei „Timpul”, nr. 198 / septembrie și nr. 199 / octombrie 2015)

Andrei Bodiu, Firul alb (Editura Tracus Arte, 2014)

             Firul alb este a cincea și ultima carte de poezie a lui Andrei Bodiu (1965-2014), pe care, deși a lucrat la ea cu migala îndărătnică și așezată cu care a făcut totul în viață, Andrei nu a mai apucat să o vadă. Firul alb (Tracus Arte, 2014) e un volum frumos & elegant (copertă cartonată, cu ilustrația lui Mircia Dumitrescu), atât ca obiect (ceea ce, în cazul cărților de poezie contemporană, se-ntâmplă destul de rar), dar mai ales pentru cele 60 de poezii pe care le conține, și pe care le așteptam de câțiva ani montate într-o carte nouă.

După volumul colectiv Pauza de respirație (1991, împreună cu Simona Popescu, Caius Dobrescu și Marius Oprea), Cursa de 24 ore (1994), Poezii patriotice (1995), Studii pe viață și pe moarte (2000) și Oameni obosiți (2008), Firul alb confirmă unul dintre discursurile cele mai inteligente, mai reținute, mai occidentale din poezia scrisă în limba română în ultimii 25 de ani. Cu un fler și o minuție exemplare, cu o ironie caldă și stenică, Bodiu a reușit lucruri excelente într-o poezie despodobită, calmă, lucidă, antipoetică (sau, mai curând, de-poetizată voluntar, căci conștientă de sine și de falsitatea oricărei poze patetice sau ostentative): „Sâmbătă dimineață cu plasa în mână cu / gândul că trebuie să repar laptopul am / plecat la Carrefour. // Am ajuns în stația lui 17 pentru două / stopuri când mai erau două minute să vină / de pe Zorilor / a apărut o căprioară / speriată mi-am spus // ce convenție cumplită / ce clișeu ordinar // căprioara pe banda a doua gonind spre / ieșirea spre București cu o salvare / cu semnalele pornite în urma ei (...)” („Viața căprioarei”).

Andrei Bodiu a fost unul dintre cei mai buni autori ai promoției sale, atât ca poet, cât și ca profesor, formator și critic (Direcția optzeci în poezia română este și va continua să fie un titlu de referință, deși cuprinde, din câte știu, doar primul volet al proiectului așa cum îl gândise). Când am scris anul trecut într-un articol că a fost un poet risipitor, cel puțin un cititor a înțeles această afirmație într-un alt sens decât fusese intenția mea. Andrei Bodiu și-a dedicat cei mai fertili ani pentru un scriitor ajuns la maturitate unor solide construcții culturale și instituționale. Dacă nu greșesc, el era cel mai tânăr decan din țară când a fost ales, în 2004, în această poziție, făcând, în următorii opt ani (desigur, cu aportul unor excepționali scriitori și profesori, precum regretații Gheorghe Crăciun și Alexandru Mușina), din Facultatea de Litere a Universității „Transilvania” din Brașov una dintre cele mai competitive facultăți din România. A fost un răstimp în care Bodiu a publicat o singură carte, trecută nedrept cu vederea la vremea apariției ei. Iar poemele scrise de la Oameni obosiți încoace, pe care le-am auzit rostite cu mai multe prilejuri în anii din urmă, anunțau un volum pe care poetul (mereu în concurență cu profesorul, conducătorul de doctorate și managerul cultural) l-a tot întârziat și pe care, iată, nu a mai apucat să-l vadă apărând.

Altfel, poezia lui Bodiu e întotdeauna bine gospodărită și precisă, tehnica (scriind acest cuvânt, îl și dezaprob pe jumătate) sa fiind cea a unui scriitor profesionist – într-o literatură în care nu se întâmplă foarte des să poți pune temei pe acest cuvânt –, atent la fiecare cuvânt pe care îl scrie, adică a unuia dintre acei poeți de la care ai ce-nvăța și care, în plus, face legătura între poetica dominantă a generației ’80 și discursurile câtorva dintre cei mai buni poeți tineri de acum. Lucru întru totul firesc, liniile de continuitate sunt aici imposibil de ignorat – pe de o parte, maestrul Grupului de la Brașov a fost Alexandru Mușina, iar Bodiu a scris studii exemplare despre Cărtărescu, Iaru, Mușina, Stoiciu sau Mariana Marin, iar pe de alta, din poziția sa de profesor echilibrat și charismatic (adevărat argint-viu al vieții universitare și scriitoricești din Brașov), a influențat cu discreție poezia câtorva dintre cei debutați în ultimii ani, dintre care Andrei Dósa a confirmat deja prin American Experience (2013) și Nada (2015) promisiunea de la debut.

Ceea ce intrigă de la început în poezia lui Bodiu – în maniera sa de a-și construi poemele – este un decupaj al versului în răspăr cu felul în care eram obișnuiți să curgă textul, chiar și în poezia „verslibristă”. La Bodiu, tăietura versului e mereu insolită și nu respectă acea așteptare a cititorului de a găsi în următorul vers cuvântul de legătură, încheietura, unul dintre procedeele folosite cu predilecție fiind ingambamentul, ceea ce oferă discursului din Firul alb (cum se întâmpla și în cărțile anterioare) o uimitoare fluiditate și o tensiune subtilă, aproape insesizabilă: „Azi am rememorat / Morții am numărat până la trei. // Am vorbit apoi despre / Cei bolnavi. Am tăcut apoi istoviți. // Am întrebat-o dacă a plătit. «Prea curios ești» a încercat Ovidiu o glumă. // În tren a adormit pe un loc de la ușă / (Durerea de stomac îl chinuise toată ziua.) // A tresărit când și când / Cu degetele răsfirate apăsând fața. / M-am întrebat ce visează.” („Primăvară timpurie”).

După dispariția fulgerătoare (dar ce moarte nu este, în cele din urmă, prea bruscă și greu de acceptat?), la numai 48 de ani, tentația de a vedea în unele versuri, secvențe, poeme din Firul alb un soi de premoniții a fost mare – și, de altfel, cine ar putea spune fără nici o urmă de îndoială că nu ar fi fost așa, că un poet nu poate avea astfel de fulgurații prevestitoare – chiar și unul detașat programatic de orice ar putea aduce a vizionarism sau ipostază profetică?

Tulburat, ca și Caius Dobrescu, de „gesticulația funebră” din Firul alb, Radu Vancu remarca „fluidele thanatofore” din această ultimă carte a lui Bodiu. E drept, la fel ca volumul precedent, Oameni obosiți, și Firul alb conține poeme care întrerup simplitatea expresivă, banalitatea căutată a poeziei lui Andrei. Acestea sunt în special textele vizitate de figurile prietenilor și apropiaților decedați – printre care Gheorghe Crăciun și Alexandru Mușina –, dar niciodată A.B. nu vorbește în mod direct, nemediat despre moarte, ferindu-se întotdeauna de patetism, de orice tentație melodramatică. Chiar și confruntată cu această temă majoră (care pe un poet îl poate „fura” cu ușurință), poezia sa rămâne reținută, uneori absența cuiva e atât de bine disimulată încât trebuie să ghicești din simple sugestii realitatea din spatele unor amănunte aparent lipsite de importanță: „Două pere lipite de-un / Măr în șură ca-ntr-un / Tablou de Theodor Rusu sau / Dumitriu la // Intrare câteva ferestre stivuite / Urme ale socrului meu // Tudor aleargă găinile printre / Urzici sunt trei mă întreabă / Care e șefa cine conduce / Alege găina roșcată / Fuge / Pe jos fructe de tot felul / Urzici / Urme ale socrului meu.” („Două pere lipite de-un măr”)

Dacă poemul cel mai emoționant și mai bine construit (unul dintre puținele poeme lungi ale lui Bodiu, specialist, pe urmele lui Rolf Bossert, în texte foarte bine conduse pe spații mici) din Oameni obosiți era „Mado”, în care puteai recunoaște figura Marianei Marin, în Firul alb două dintre poemele cele mai bune ale cărții sunt cele care au legătură cu amintirea mentorului, adică a lui Al. Mușina. Dintre acestea, sunt convins că „Lumină galbenă”, atât de încărcată de philia și de o nostalgie profundă, e una dintre acele poezii la care ne vom tot întoarce multă vreme de acum încolo: „Nici alaltăieri nu am crezut nici / Ieri că a murit Sandu. / Cobor în lumina galbenă cu / Punga albastră de gunoi. Îmi aranjez / Haina mă gândesc la privirea lui // Albastră metalică din care vineri curgeau / Cercuri de foc apoi / Nu i-am văzut decât ochii închiși / Dormea miercuri i-a spus Taniei că mai stă puțin / Și se ridică. // Dincolo de stația-n vacanță / Un copil intră în magazin / Casa lui e atât de aproape.”

Sărăcăcioasă în aparență, fiindcă nu abundă în figuri de stil, nu are convulsii, ruperi de ritm, scrâșnete sau bravade, poezia lui Bodiu e reținută, dar nu sfioasă, e lipsită de emfază, nicidecum însă lipsită de personalitate. Una dintre calitățile sale esențiale este felul în care se constituie momentele și întâmplările semnificative din numai câteva tușe, din creionări fugare și detalii care contrazic platitudinea înșelătoare a multor texte: „Purtai șapcă și ochelari în seara aia. / Tot ce vedeai părea împachetat în zahăr. / Ai luat un gât de șampanie. / Ți s-a părut proastă i-ai privit pe ceilalți / Fiecare era întruchiparea singurătății tale. / N-avea rost nici să deschizi gura. / Înăuntru huruiau roți metalice te-ai gândit / că e instalația de căldură / Ai mai luat un gât de șampanie ai râs / glasul lui Truman Capote s-a auzit din / Încăperea alăturată.” („Philip Seymour Hoffman”)

Lejer fără să devină prea plat, funny fără să ajungă trivial sau să ruleze un umor de prost gust, Andrei Bodiu și-a însușit impecabil lecția lui Mallarmé („Nommer un objet, c'est supprimer les trois quarts de la jouissance du poème qui est faite du bonheur de deviner peu à peu; le suggérer, voilà le rêve”), iar lipsa emfazei și a ostentației, gesticulația redusă la minim din poezia sa, știința de a lăsa sugestia să lucreze în favoarea sensului, ironia și autoironia – două dintre hiturile cărții sunt „Poeții tineri”, respectiv „Juan de Borbo” – îl arată ca pe un poet excelent, unul dintre acei autori subtili și silențioși a căror literatură are, ca la Mircea Ivănescu sau Iustin Panța, câștig de cauză pe termen lung.

„Cercul literar”, cu Angela Marinescu

Pentru asta sunt aici, să vă reamintesc: mâine, 3 noiembrie, de la ora 19, în librăria Cărturești Verona din București, cu poeta Angela Marinescu, pe care eu și Marin Mălaicu-Hondrari vom încerca să n-o plictisim prea tare.

Poemul săptămânii: Ion Stratan

Acum exact o lună, Ion Stratan ar fi împlinit 60 de ani. Cu mai puțin de două săptămâni în urmă a avut loc comemorarea sa, la zece ani de când a trecut dintre noi, în urma unei morți violente, decizia lui de a-și lua viața lăsându-ne pe toți să plutim pentru câteva clipe într-un hău de însingurare și de reflecție înlăcrimată. Pentru Mariana Marin, Ion Stratan, Alexandru Mușina, Traian T. Coșovei, Ioan Flora, Andrei Bodiu, dar și Aurel Dumitrașcu, Cristian Popescu, Iustin Panța, Constantin Virgil Bănescu, George Vasilievici, dispăruți atât de tineri, am pornit rubrica din „Gazeta de Constanța”, arătând că poți reuși să-i readuci în văzul lumii pe cei care nu mai sunt prin ceea ce au lăsat, și că astfel ei sunt la fel de vii ca noi, ăștia de-acum, ce încă dăm din mâini și din picioare.

Ion Stratan