Alte lipituri

A cincea scrisoare către Radu (fragment)

Dragul meu Radu,

(…)

Plimbarea nocturnă pe care tocmai am făcut-o m-a mai limpezit puțin – e, după ora 3, o altă Londră cea pe care o descopăr umblând pe străduțe cu case vechi și impozante, pe lângă palatele și grădinile din Kensington, e Londra de care s-a îndrăgostit cu puțină vreme în urmă un decadent sadea ca Soviany, dar și Londra Knightsbridge-ului orbitor, a Harrods-ului de un kitsch fabulos, în care disting adevărata pornografie a luxului dintr-o lume la care culturi mici și naive ca a noastră tânjesc de sute de ani. Orice s-ar spune, și oricât de înclinat aș fi spre valorizarea unicatelor, spre cultul calității și al lucrurilor făcute cu temeinicie, pipele placate cu aur, ceasurile exorbitante sau sticlele de șampanie de zeci de mii de lire nu-mi pot apărea decât ca niște monștri ai risipei și ai prostului gust. Dar mai e și cealaltă Londră, a cartierelor cochete locuite de oameni care trăiesc știind că respectul reciproc și coeziunea sunt valorile care le pot prezerva stilul de viață, Londra grădinilor îngrijite, a pub-urilor zgomotoase și primitoare în fața cărora fumătorii își acceptă amuzați condiția și sporovăiesc relaxați în hainele lor ușoare și atent potrivite. Sunt câteva zone pe care am ajuns să le știu foarte bine, iar pașii mă poartă, chiar și prin alei și scuaruri pe care le văd pentru prima dată, către locuri pe care le cunosc și a căror hartă mi-am trasat-o în aceste săptămâni în cap, așa încât nu m-am mai rătăcit și nu am mai avut sentimentul de pierdere de sine pe care-l simțisem acum aproape două luni. Am reușit să organizez marea dezordine ce m-a stânjenit la-nceput, să mă familiarizez, într-o oarecare măsură, cu ritmul vieții de aici, și să pun distanțele potrivite între mine și orașul ăsta acaparant, ce nu mi se mai pare, în cele din urmă, copleșitor. Cred că e timpul să plec.

Auzind de la ai mei și citind pe internet despre iarna grea din țară, despre gerul și viscolul din ultimele zile, mă simt cumva norocos că nu am avut parte la Londra, în lunile astea, decât ba de primăvară timpurie, ba de toamnă târzie – între ele multe ploi (deși după Anul Nou au fost mai rare și mai scurte) și mai deloc ceață (încă o legendă năruită, sau poate că ceața s-a furișat pe lângă mine să nu o simt, că cine știe ce ți-aș mai fi scris). Am simțit în ultimele zile o liniște grea, apăsătoare, străzile au părut mai goale, la metrou multă poliție, sentimentul că e pe cale să se întâmple ceva. Deși se poate să fi fost eu mai susceptibil, tracasat fiind de mizerioarele românești care nu mi-au dat pace nici aici. Și totuși, zilele petrecute în compania lui Dumitru Păcuraru – care a venit pentru un weekend împreună cu Oana și Adriana, trăgând undeva în apropiere, la un hotel de lângă gara Victoria – au fost stenice și reconfortante, le-am fost ghid prin locurile pe care le știu, am urcat cu ei în supraestimatul Tower Bridge (ceea ce de unul singur n-aș fi făcut), iar D.P. a adus cu el câteva exemplare din noul Poesis internațional, care mi s-a părut unul dintre cele mai bune numere de până acum (deși mai subțire decât cele șase care l-au precedat). Acum că l-am văzut, ne putem apuca de lucrul la numărul 8, în care vreau să strângem lucruri la fel de bune – am acordul lui Ovidiu Nimigean să-i facem un portret (de selecția textelor ne-am putea ocupa împreună), Corina Bernic traduce din Richard Wagner, cu care sper să facă și un interviu (Wagner e, din nefericire, foarte bolnav), Rareș îi va traduce lui Vlad în engleză câteva poeme noi care mi-au plăcut, țin să-i publicăm lui Octavian Soviany textele scrise cât a stat în spital, și l-am provocat pe Andrei Dósa să traducă dintr-o carte năucitoare a lui László Krasznahorkai pe care am descoperit-o aici, Állatvanbent / Animalinside.

Despre Animalinside (sunt curios cum va traduce Dósa titlul în românește, eu am sugerat Animalăuntric): e o raritate și o bijuterie, un volum de 40 de pagini apărut într-o colecție cum noi nu avem, „The Cahiers Series”, și cuprinde paisprezece texte semnate de Krasznahorkai ca răspuns la lucrările pline de forță și de mister ale lui Max Neumann: ungurul a scris niște poeme în proză care încapsulează toată revolta și sentimentul Apocalipsei interioare pe care o trăiește lumea noastră. Krasznahorkai e un beckettian care împinge și mai departe refuzul limitărilor limbajului într-o carte extraordinară despre putere, violență și aservire. Un ritm obsedant, motive pătrunzătoare, umor negru – și lucrările, și textele continuă să te bântuie o bună bucată de vreme după ce ai terminat cartea (pe care am citit-o în mai multe reprize, ca și cum aș mai fi dat pe gât câte un pahar de absint). Ca o cangrenă astupată etanș de o placă metalică.

Pe lângă Krasznahorkai, Trilogia gheții a lui Sorokin a fost o (re)descoperire cu care m-am delectat îndelung. Am scris despre Gheața cu ani în urmă, când țineam cronică de carte în Adevărul literar și artistic. Cărțile lui Sorokin sunt atât de inteligent construite încât pot fi citite în cel puțin două chei – prima ar fi cea ironică, Trilogia satirizând prorocirile sectelor milenariste și misticile New Age, iar a doua, cea gravă, are în centru problema predeterminării, punând în discuție, poate, și isihasmul (performat însă, aici, cu violență, căci eliberarea inimilor încătușate se face cu ciocanul de gheață cosmică), învățăturile unor sfinți părinți, precum Grigore Palama, în legătură cu glasul adevărat al inimii. Oricum ar fi, Sorokin e și un stilist, și un povestitor redutabil, în tradiția marilor prozatori ruși. Nu există, din păcate, scriitori apocaliptici de calibrul lui Sorokin și Krasznahorkai în literatura română de azi. S-a spus (poate prea apăsat) despre generația noastră că ar fi „milenaristă” sau „apocaliptică”, însă, prin comparație, noi părem niște copii sperioși și superficiali care s-au uitat prea mult la Mad Max, Terminator sau Twelve Monkeys.

Cât despre antologia Sebald, despre care îți pomeneam în prima scrisoare, voi spune doar că nu m-a dezamăgit, însă le dau dreptate celor care consideră proza lui Sebald superioară poeziei sale. Poemele sună bine (și bănuiesc că în traducerea englezească se va mai fi pierdut câte ceva), se vede însă că ele sunt, de cele mai multe ori, un rest al prozei admirabile pe care a scris-o neamțul, până și textele mai vechi respiră un aer de relaxare și de cultură solidă, etalată without any fuss. Iar la sfârșit sunt două poeme scrise de Sebald direct în engleză, pe unul dintre ele („Val de căldură în octombrie”) l-am tradus cu plăcere, poate l-ai și văzut fiindcă l-am publicat, în Ajunul Crăciunului, pe blog. Deși profesor timp de mai bine de trei decenii la University of East Anglia, Sebald s-a ferit să scrie în engleză, rămânând unul dintre cei mai respectați autori germani de la sfârșitul secolului XX. Sper că vor fi traduse și la noi, în scurt timp, celelalte romane ale lui, Inelele lui Saturn, Istoria naturală a distrugerii sau Emigranții.

Te vei fi mirat să citești versurile mele scrise direct în engleză, a fost o experiență neașteptată care m-a pus în fața unui fapt pe care nu l-am putut evita. Citind în perioada asta multă poezie britanică, traducându-i împreună cu Stephen în engleză pe Naum, Bogza, Angela Marinescu și Mariana Marin, și ascultând cu atenție lucrurile vorbite în jurul meu, am avut câteva zile în ianuarie când lucrurile au început să se formuleze direct în limba asta de împrumut, cu micile poticneli inevitabile. Dar versurile au avut felul lor de a se alcătui din nimic într-o engleză credibilă, ba chiar cu un oarecare farmec. De fapt, nu chiar din nimic, cel mai direct și mai angajat text (nu mă îndoiesc că nu aș fi scris niciodată în românește un asemenea poem) a fost scris după ce am văzut lucrarea celebrului WeiWei la Tate Modern (cu miile de semințe de floarea soarelui din porțelan), în fața căreia am stat și am râs de unul singur minute în șir. Tot acolo am apucat expoziția Gerhard Richter, care e un artist de o impecabilă măiestrie, precum și lucrările expuse sub titlul Poetry and Dream: Surrealism and Beyond, la care stăruia Răzvan să mă duc (și unde am descoperit câțiva pictori moderni pe care nu îi știam / nu îi mai văzusem expuși, ca Yves Tanguy, Leonor Fini sau David Siqueiros).

Mi-am mai dat seama în săptămânile astea de un lucru pe care până acum nu mi-l puteam exprima clar. Trecând zilnic pe lângă construcții și structuri care nu sunt parcă făcute pentru dimensiunile omenești, vizitând clădiri monumentale și palate cu însemne ale măreției Imperiului, locuind în mansarda unei case construite în secolul al XVIII-lea, am înțeles că, de fapt, clădirile care impresionează nu sunt și acelea care adăpostesc. Are Sebald în Austerlitz niște pagini despre Palatul de Justiție din Bruxelles (care și mie mi s-a părut odios și la fel de jignitor pe cât găsesc că este Casa Poporului), Austerlitz afirmând: „știm, desigur, în sinea noastră, că aceste clădiri supradimensionate aruncă deja umbra distrugerii lor ulterioare, ele fiind concepute încă de la început în perspectiva existenței lor viitoare sub formă de ruine”. Liniștea și bruma de împăcare pe care ar trebui să ți le ofere locul pe care îl numești casă nu are legătură cu imensa vanitate a oamenilor de a depăși limitele raționale ale locuirii. Până și Pașadia, după diatriba împotriva „mehenghiului” Brâncoveanu, se domolește, într-un pasaj neașteptat de liric pentru firea lui: „(…) vestigiilor acestea umile nu le pot contesta deosebitul farmec. În fața celor mai neînsemnate, închipuirea mea prinde aripi, mă simt mișcat, mișcat adânc.”

Și totuși, eu am fost un copil crescut în blocurile comuniste de la sfârșitul secolului trecut, în construirea cărora a existat un dispreț suveran față de orice idee de confort sau de intimitate. Dar așa am crescut și nu am ce-i face: într-o lume hibridă (orașul comunist românesc, cu aparență de sat implodat), cu relațiile specifice dintre oameni, cu jocurile, mizeria și farmecul ei. Nu pot să nu recunosc însă că amintirile cele mai dulci pe care le păstrez din copilărie sunt legate de casa unchiului tatălui meu, un om masiv și influent, fost ambasador la Damasc, ce locuia împreună cu soția sa într-o casă din Piața Aviatorilor, iar vizitele noastre la acest cuplu care nu avusese copii erau de fiecare dată motiv de jubilație. Ei bine, mirosul acela de casă bătrână, de lemn vechi, de tencuială și de parchet ceruit, toată atmosfera pe care o emanau zidurile groase, tavanul înalt, bolțile, lustrele și lampadarele, ușorul zăngănit al geamurilor de la bibliotecă atunci când în stradă trecea o mașină mai grea mi-au rămas întipărite în minte, devenind, cu timpul, sursa unei melancolii fără leac.

(…)

Simt că ți-am rămas dator cu o completare după ultima mea scrisoare despre care spuneai că ți-a vârât „ghimpele (...) până în ţesuturile subcutanate ale sufletului”. Dincolo de ironia subiacentă, problema pe care mi-o pun mereu (și căreia îi dădeam târcoale în ceea ce ți-am scris) este a consecvenței, a unei căutări irevocabile. Berryman nu numai că a predat, dar le-a fost profesor lui Snodgrass și Levine – acesta din urmă spunând despre el că a fost cel mai bun profesor pe care l-a avut. La noi, Mușina e un exemplu demn de toată stima. În chestie nu e că devii universitar sau că ai o viață căreia nu îi lipsește confortul, că-ți faci o familie, că vrei mai mulți bani sau că apari la televizor și îndrugi verzi și uscate, ci că ai datoria să eviți compromisul și tot ceea ce ți-ar putea macera încetul cu încetul viața interioară. Să rămâi empatic, viu, conectat la acea parte din tine căreia nu îi pasă dacă într-o zi vin unii și îți iau schiurile. Iar când scriu lucrurile astea, tu știi că de fapt îmi vorbesc mie, pentru că, dintre noi doi, eu sunt cel vanitos, cel care ar putea să se lase prins la un moment dat în mrejele cine știe cărei idei sau răsplăți aparent generoase și mortale. Dacă mă înfurii pe 80-iștii plafonați și guralivi, asta nu înseamnă că nu pot fi prietenul devotat al unui poet uluitor ca Muri, care ne este acum coleg de redacție (lucru care cu doar câțiva ani în urmă mi s-ar fi părut neverosimil). Dacă nu mai încerci să înfrângi rezistențele și să refuzi ceea ce te-ar putea corupe și degrada, ești pierdut. Eu nu am fost și nu voi fi niciodată căldicel, atâta lucru cred că le pot cere și celorlalți.

Nu atât noi, cât spiritul nostru nu trebuie lăsat să facă burtă.

28 ianuarie 2012

Londra

Două colaje

A patra scrisoare către Radu

Dragă Radule,

citindu-te și înțelegând până unde ai ajuns în reflecțiile și în explorările tale, îmi dau seama cât de mare este puterea empatiei, căci toate lucrurile despre care îmi scrii, umblând atât de firesc printre referințe și istorii semnificative, mă învelesc în pânzele ușoare ale unui cocon de liniște. Îți trebuie mult curaj ca să admiri, ca să trăiești în cultul prieteniei, să te dedici și să arăți atâta înțelegere pentru greșelile și slăbiciunile celorlalți, dar tu ai o inimă cât hotelul Ritz. Nimeni nu poate să dea lecții sau sfaturi despre cum poți deveni un om mai bun. Detestabili predicatorii de ocazie care îți bagă în ochi adevăruri, răspunsuri, jurându-se că ei dețin harta comorii. Toate se află în noi – și nu ne putem dori decât să nu pășim singuri pe drumul ăsta întortocheat și alb, înecat în lumină și praf ca străduțele din apropierea țărmului.

Mă văd din nou în Constanța, împreună cu George. Îl pierdusem pe undeva pe Miki, eram siguri că o să-l vedem peste câteva ore ieșind din mare zâmbind și scuturându-și coama blondă. Pe scara ce urcă spre Zorile am întâlnit doi liceeni, unul dintre ei ținea în mână Yoyo, dacă i-ai fi văzut entuziasmul că-l întâlnește pe Vasilievici… George era febril, inventiv, viteza în care trăia te purta cu el – între noi se juca iar ping-pongul de idei și imagini și vise, iar inima lui tropotea în ritmul valurilor… Am trăit în verile alea la malul mării o fervoare care te smulgea din letargie, nici nu știai când s-a declanșat nebunia și erai aruncat în vârtej. Alcoolul, tutunul și celelalte droguri erau un pretext, un trigger. Cu ei doi (și, în diferite ocazii, și cu alții din gașcă – Gili, Maparlo, Victor sau Lușu) am trăit cele mai improbabile și mai epuizante întâmplări. Nu existau limite. Nici azi nu știu cum reușea Miki să-și petreacă două luni în Vamă și Constanța în fiecare vară ca un nomad, ars de soare și fără nici un ban, eu stăteam doar câteva zile și lepădam mai multe rânduri de piele. Deși la fel de risipitori, George părea că prăpădește tot timpul banii (ai lui și, de cele mai multe ori, ai altora), iar despre Miki ai fi zis că e un ascet, deși sunt sigur că el făcea rost de multe din câte ne întrețineau combustia. Cred că uneori le inventa, pur și simplu. George, cu râsul lui de copil mare, râsul acela care punea lumea-n mișcare, povestind cu veselia-i neagră întâmplări și fragmente din povestirile care îl bântuiau; Miki vorbind întruna, în delirul lui de poezie și iubire franciscană, despre trupe și cântece și poezie, făcând versuri în timp ce noi pluteam pe undeva prin preajmă, tragând câte unul cu nesaț din joint (Miki și George nu se hotărăsc al cui e rândul) – și ne topeam într-o stare nouă din care salturile lui George ne smulgeau imediat. Unul având nevoie, mai mult decât de speed, de intoxicantul imagine, de muzică, de beția continuă a energiei nedrămuite, celălalt căutând încetineala, reveria, cu o sete care mă ducea cu gândul la marii opiomani din secolul lui De Quincey.

Dintr-o extremă în alta, așa am trăit. Într-o lume care, chiar și când ne dădea totul, nu ne era de ajuns. Păream împreună niște iluzioniști rămași pe drumuri. Au fost zile în care am știut că prietenia există, și că poate lumina cartiere întregi. Dar tot atunci am văzut, alături de câțiva oameni care îi inspirau pe alții pentru că erau evident însemnați, cât poate să te coste să dai atât de mult, să arzi tot timpul la intensitate maximă, ca Gerg. Poate că ți-am mai spus povestea acelui biet om nefericit care merge la doctor și îi spune că nu mai poate suporta, că viața e doar suferință și îi resimte greutatea ca pe o piatră de moară, că nu îl mai ajută nimic din ce i s-a spus că l-ar putea vindeca. Iar doctorul îi răspunde: „Eu nu te pot ajuta mai mult, dar ai noroc: în oraș este magicianul Carducci, el e omul cu care oricine stă de vorbă înțelege ce loc minunat este lumea, și toți pleacă de la el senini și încrezători, fiindcă au regăsit sensul vieții.” La care omulețul nostru îndurerat îi răspunde, cu umerii lăsați și cu ochii în lacrimi: „Doctore, dar eu sunt Carducci!”. Nu cred că pot exprima într-un mod mai clar ceea ce simt când mă gândesc la oameni ca George și ca Virgil, și la tot ce au lăsat în mine faptele vieților lor atât de scurte, literatura scoasă din tot acel tumult. Marea lecție a lui Cehov: „Principalul nu e gloria, nu e strălucirea, nu e ceea ce visam eu, ci puterea noastră de a îndura.”

Lipsa de empatie pe care am simțit-o la prea mulți 80-iști (se înțelege că nu și la Madi Marin sau la Ion Stratan, care au ars ca niște torțe) față de artistul tumefiat de viață și de tot ce are de dus pentru a-și face auzită vocea mi se pare marea lor înfrângere. Și ăsta e exact locul în care ne despărțim de ei, dincolo de afinitățile și de prețuirea pentru opera acelora dintre ei care rezistă. Adevăratul mare impas din care scriitorii care ne-au precedat nu au ieșit învingători (iar asta, știu, e o afirmație mult prea generală pentru a nu se cere contrazisă) este încrederea că ceea ce facem nu e totuna cu ceea ce trăim – și cum alegem să o facem. O ambivalență ciudată și păcătoasă – cultura, complexitatea scriiturii, avansurile teoretice ale literaturii nu își găsesc decât rareori o împlinire în etica acestor scriitori și artiști de multe ori ireproșabili din punct de vedere tehnic, dar căutând confortul conformismului și al unei vieți așezate, de publiciști, comentatori, universitari plictisiți și părerologi de serviciu. De fiecare dată când îl văd pe Florin Iaru la televizor, rostesc în minte câteva versuri din Cântece de trecut strada ca să mă împiedic să-mi scape cuvintele care-mi vin atunci pe buze. Închipuie-ți amestecul de furie și dezamăgire pe care l-am simțit când scriitorul contemporan pentru care am avut în adolescență cea mai mare admirație mi-a spus, într-o conversație pe messenger, la doar câteva zile de la moartea lui G.V., „ați luat totul prea în serios”. Chiar așa să fie? Atunci înseamnă că toate cărțile pe care, citindu-i-le, mi-am dorit să ajung și eu scriitor, unul autentic și fără jumătăți de măsură, nu au fost decât niște păcăleli. Sau poate că el, care acum se îndeletnicește cu o lâncedă și confuză publicistică politică, și care scoate an de an volume pe care nu îmi mai doresc să le citesc, a uitat totul.

Din mansarda belgraviană rememorez în ultimul timp tot felul de momente și de episoade, încercând să scutur toată confuzia care le învelește, atâtea lucruri rămase nespuse… E o muncă interioară pe care trebuie cu necesitate să o fac, pentru ca toate cele evocate aici să-mi apară din nou limpezi și suportabile. Să le transform, adică, în motive pentru a continua, și nu de a mă lăsa înfrânt. Îți spun asta și te rog să mă ierți pentru excesele sau judecățile pripite pe care le mai fac, și să ai în minte că acum, când atâtea lucruri tulburătoare se întâmplă în țară, mă simt rupt între dorința de a fi acolo și detașarea ciudată pe care distanța – inevitabil, aici ajung ecouri vagi și greu de discernut ale întâmplărilor haotice din București – a impus-o, în ciuda faptului că sunt cu mintea și sufletul acasă. Pe de altă parte, înțeleg tot mai mult (și, crede-mă, e o înțelegere cu care nu mă mândresc defel) de ce alții ar alege să nu se întoarcă. Și de ce românii de aici arată mai degrabă nepăsare pentru ceea ce ar putea fi doar un foc de paie, sau un moment de răscruce în ceea ce privește cultura protestului în România. Din fericire, pentru mine nu a existat niciodată varianta de a rămâne în Anglia, fiindcă mi se pare cu neputință să mă obișnuiesc ca, înainte de-a trece strada, să mă uit mai întâi în dreapta, și apoi în stânga… În plus, pentru toți cei din orașul ăsta, acum este 1.48 AM. Pentru mine, orice mi-ar arăta ceasul de lângă mine, e 3.48.

Știi, a scris Răzvan de curând un lucru extraordinar, care probabil a scăpat printre multele, prea multele replici din discuția pe care a purtat-o în gol pe blogul lui cu criticul obtuz al cărui nume nu mă mai obosesc să-l scriu: „Nu am afirmat niciodată că provin din altceva decât dintr-o galerie de fotbal, iar cultura mea poetică se poate reduce în mod fundamental la rugăciunea inimii.” Mă simt mândru și cu adevărat încrezător când unul dintre ai noștri are puterea să scrie așa ceva. Dar, pe de altă parte, cum să te aștepți să înțeleagă sensul acestor cuvinte cei pentru care poezia nu e decât un joc de societate, un tango al vanităților și al inutilelor premii literare? Nu vezi cu ce se ocupă ei? Cu demascările, se cotonogesc pe net și se dau în vileag că au scris comentarii semnate în numele altora la texte care oricum nu interesau pe nimeni! Atâta mai poate literatura? Cum să-i explic lui Un Cristian că refuzul lui de a le permite poeților publicați de editura lui să facă parte cu câteva texte din Cele mai frumoase poeme din 2011 nu are nici o legătură cu literatura, cu promovarea din toate puterile a poeziei? Că le face un deserviciu și strică un lucru pe care tu și cu mine nu îl facem decât pentru ca poeți buni de azi să afle unii de alții și pentru ca publicul să-i descopere pe aceia care sunt aproape anonimi? Că lezează, amenințând în legătură cu drepturile juridice pe care le are asupra textelor scoase la CDPL, taman cele mai importante drepturi ale unui autor, cele morale? Din ce gaură au ieșit oamenii ăștia? Câtă minte și câtă demnitate să ai să spui atâtea minciuni grosolane câte s-au spus despre mine de când sunt aici? Crezi că atunci când vor fi evidente pentru toată lumea reușitele mele (și) ca traducător, își vor înghiți cuvintele? Cu siguranță că nu, vor inventa altceva, vor descoperi că am tradus toate cărțile pulbere de beat și de drogat, că vorbește altcineva prin gura mea limbile pe care le știu, mă vor demasca pentru ceva făcut în școala primară. Marea problemă a românilor, azi, e că nu au rușine. Românii se rușinează când sunt săraci și disprețuiți, dar nu când sunt mincinoși și canalii. Nu știu ce anume a extirpat din fibra noastră intimă ceva atât de important, dar sper ca ai noștri să redescopere sentimentul ăsta într-o vreme. (Exagerez, cuprins cum sunt de mânie – știm amândoi atâția oameni decenți și drepți care nu se potrivesc descrierii ăsteia, dar alcătuiesc o minoritate discretă și, prin urmare, neglijată.)

Cât despre englezi, despre care, iată, ți-am vorbit atât de puțin, să-ți spun că mi-au dovedit în destule ocazii că sunt mai puțin disprețuitori și autosuficienți decât credem în general. Și mi-au fost contrazise prejudecățile atât la familia Hamilton din Lordington, unde am devenit un apropiat al gazdelor mele (în special cu domnul John Hamilton, profesor la o universitate din Japonia, un englez de modă veche pasionat de trandafiri, am vorbit despre o sumedenie de lucruri), cât și în diverse contexte în care am fost primit de către oameni de toate felurile (nu mai vorbesc de generosul, caldul, gentilul Stephen Watts), unii fără nici o legătură cu artele. Duminică am avut o lectură, cu acompaniamentul uimitoarei Monooka, cu care m-am înțeles din nou excelent. Ne-am pregătit cu entuziasm, iar în Torriano Meeting House din Camden, unde am avut o jumătate de oră de muzică și poezie, am primit multe zâmbete și îmbrățișări ce depășeau obișnuita politețe englezească. Poate că e o problemă, din punctul nostru de vedere, cu egoismul, sau cu proverbiala lor „răceală”, adică exhibarea sentimentelor e privită ca un tabu și, poate, o slăbiciune, dar cu siguranță nu sunt, din punct de vedere afectiv, niște brute. Sunt doar precauți – și par că ar ști mai multe în individualismul lor tensionat și ursuz. E nu doar o opțiune culturală, ci una de viață, asumată.

Târziu în noapte, Meg, violonista îndrăgostită de muzica din Balcani, ne-a pus să ascultăm Elgar, iar la sfârșit m-am trezit că-i spun surâzând: „Dacă ați arăta mereu pasiunea asta, ați fi cea mai măreață nație de pe Pământ.” Mi-a răspuns scurt: „Cine, noi, englezii?” și a continuat să-și butoneze iPodul, în vreme ce lumina înecăcioasă a lămpii îi aluneca prin părul blonziu, către un umăr fin, obișnuit mai mult cu mângâierea viorii.

17 ianuarie 2012

Londra

How much we will miss you, Miss Peaches

În sfârșit!

Gellu Naum, The Voyage with Stelică

The lips of the lamb were bleeding in the evening chill

when I saw the sun glowing above the sun

I was stepping gingerly on the fur by the foot of the bed

I had a buddy Stelică with an aura of beauty

all around him lizards slithered

dressed in lucent gold

this was called friendship and in it adolescence was rotting away

strands of wire glowed on our fingers and wire words whimpered

                                                                                 in our mouths

we were talking calmly as crickets

when wrapped in his own space Stelică died

I was stunned as I thought of his unavoidable voyage

toward the delta where the great river piles up human ruins

it was raining beneath our supper table

the sun was hiding all alone and Stelică’s brothers were approaching

                                                             pushed on by a surge of love

through the thick fog of the end

shrouded in untanned skins they were singing into their fists

they came to free Stelică from the zinc ship and to wash his bones

but he was whole  unrotten  gone to metal

they kissed his breastbone at dew time

but he had the pallor of death  white horses were coming

                                                      and covered him with leaves

better had they pulled a small curtain over his eyelids

sufficient his death for his mother’s tears and from his cradle

                                                  he’d been reading a book of prayer

an old man washed plums and gave them to him

                                                           and he stopped reading

he said to his mother “suckle me for the last time

since I was a child I loved to be suckled”

now we were both walking in the birth lands and ravens were circling

pitiful adolescents we were wandering about

and all around us souls were bemoaning “who are you

from your childhood who are you

if you don’t even have the words to tell us who you are

who from your childhood are you”

I taught him to say

“ladies and gentlemen let me introduce myself, Stelică”

we were two wretched adolescents he dead from childhood on

we were living in the backwoods  trees were growing on us

their branches gave us shade

we were walking together through the fog of a prenatal swamp

we were asking after a certain Bacuta but no-one knew of him

Stelică was lain out well in a church on a table he was near on floating

                       in his zinc ship edifying our aggressive brotherliness

at dawn some 2000 roosters were singing out their Psalm

each of us took his lover by the hand  we were celebrating

                                                            our golden weddings

we felt a delicate anxiety  a fecund defness

and here we were carrying our brides on our backs to the altar

they sensed a slight shudder they sensed their wombs wetting

they sensed the moon crumbling into a thousand threads

                                                                 and hiding in the grass

we were chewing dirt together with them  the amazon brides

                                                          architects of our shadows

invented by the wind

with necklaces of lead

the gaze of each of them substantiated each of us

star reconciled with silence

through signs of darkness

the ends of the nights was slowly coming

the passing wind wrote on the waves and pushed us ashore

we slithered the best we could toward the fires that had been lit

                                                                 in the courtyards

many years have passed since then  I had evidence of bitter agony

and I stayed there shattered

my hat fallen in the dust

o how long it has been since I saw the sun glowing above the sun

Translated from the Romanian by

Stephen Watts & Claudiu Komartin