Silent Strike

A trebuit să ajung în Anglia, pe unde a trecut și el nu demult, ca să-l descopăr pe Silent Strike (mai ascultasem, de fapt, piese făcute în colaborare cu alți artiști de la noi, cum ar fi Ada Milea sau Alexandrina Hristov), deși muzica electronică nu e neapărat printre zonele mele de interes imediat. Mă bucură, totuși, că și la noi se fac lucruri care sună atât de bine. Ascultați-l și voi, e pe myspace.

Un poem de G.W. Sebald

W.G. Sebald (1944-2001) a fost un scriitor și universitar german care a trăit mai ales în Anglia (ca student, la Manchester, între 1966 și 1969, iar apoi, din 1970, ca profesor la University of East Anglia din Norwich). Romanele care l-au impus, După natură (1988), Vertigo (1999), Emigranții (1992), Inelele lui Saturn (1995), Istoria naturală a distrugerii (1999), Austerlitz (2001, tradus și în românește în 2008), tratează tema memoriei umane și alcătuiesc una dintre cele mai admirate opere scriitoricești de la sfârșitul secolului XX. Sebald a scris și poezie, adunată în câteva antologii, recent apăruta Across the Land and the Water (Selected Poems, 1964-2001) cuprinzând, pe lângă poemele traduse de Iain Galbraith din germană, și două poeme scrise de Sebald direct în limba engleză, titlul inițial al poemului intitulat October Heat Wave fiind, după un manuscris păstrat în Arhiva Sebald, 6 octombrie 1997.

Val de căldură în octombrie


De pe autostrada suspendată
care coboară
spre Tunelul
Holland am văzut
discul roșu
al soarelui
ridicându-se peste
orașul promis.

La începutul după-amiezii
termometrul arăta
deja treizeci
de grade & o ceață
albăstruie ca oțelul
atârna peste
turnurile
scânteietoare

în vreme ce la Conferința
despre Climă
care avea loc la Casa Albă
Președintele îi asculta
pe experți vorbind despre
transformarea
algelor în combustibil
nepoluant & eu stăteam

întins în întunericul
camerei mele de hotel
de lângă Gramercy Park
visând prin vuietul
Manhattanului
la un mare fluviu
gonind către
o cascadă.

Seara la o recepție
am stat
în dreptul unei
ferestre deschise
& am compătimit
copacul schilodit
ce creștea în curte
într-un vas.

Practic în întregime des-
frunzit, nu puteai
spune ce specie e
iar pe trunchiul &
crengile sale rănite erau
înfășurate fire
pe care se înșirau
beculețe electrice.

O femeie tânără
a venit la mine
& mi-a zis că deși
în vacanță
și-a petrecut aproape
întreaga zi
la birou
unde, spre deosebire

de apartamentul în care
stătea, avea aer condiționat
& era răcoare
ca într-o morgă. Acolo,
a spus, sunt fericită
ca o scoică
deschisă
pe un pat de gheață.

traducere din limba engleză de Cl.K.

A doua scrisoare către Radu

Dragă Radu,

acum, când încep această scrisoare, la tine deja este joi. Că o încep e un fel de a spune. Am tot scris în capul meu la ea (deși unele secvențe se vor fi pierdut, sau răstălmăcit, în schimbul continuu și febril de replici pe care îl am cu mine însumi) încă de când am primit răspunsul tău. Între timp au fost alte plimbări, alte ploi și câțiva oameni cu totul aparte pe care i-am cunoscut și a căror simpatie m-a făcut pentru câteva seri să mă simt mai puțin abătut și înstrăinat.

Ei bine, nu, diavolul nu mi s-a arătat. Și nici inima nu mi-a înghețat încă. Dimpotrivă. Nu cred că sunt șanse să ajung, la capătul acestor luni, să-l joc pe Hibernatus, deși ușor nu-mi va fi. E multă căldură în mine, cât să acopere frigul și umezeala de la suprafață. Care, oricât mi-ar părea uneori de nesuferite, cred că au rolul lor inițiatic prin marele mușuroi londonez. De altfel, în ultimele zile frigul s-a domolit (azi temperatura a atins 13 grade), încât nici oamenii locului, nici păsările (închipuie-ți că aud la ora asta trilurile unei colonii din grădina care-i chiar peste drum) nu înțeleg ce e cu primăvara asta care numai Crăciunul nu-l vestește. Despre Belgrave Square Garden să-ți spun doar că e un părculeț privat, vechi de aproape două secole, de care nu se pot bucura decât rezidenții zonei, și care păstrează într-un colț, chiar lângă ICR, statuia lordului Grosvenor (totul în cartierul ăsta e legat de numele lui și al proprietăților uriașe pe care le deținea), cu un citat din Ruskin: „When we build, let us think we build for ever”...

După cum probabil remarci, mă învârt în jurul cozii neștiind cum să încep să-ți vorbesc despre cartea pe care mi-ai trimis-o de aproape o săptămână, iar tăcerea mea de până acum e una vinovată: galben de invidie, vorba lui m.i., am întors pe toate fețele poemele, încercând să le găsesc slăbiciunile, iar apoi m-am trezit mut, incapabil să-ți scriu ceva care să nu sune câtuși de puțin a laude goale sau să pară fals și întortocheat. Cu siguranță nu-ți pot vorbi pe scurt despre poezia ta, care de-a lungul citirii volumului m-a trecut prin tot felul de stări, pentru ca la urmă să mă lase înduioșat și cu ochii împăienjeniți de o așa mare bucurie.

Cum să îți spun, fără să fiu lacrimogen și excesiv, cât de norocos mă simt că am citit această carte, acum, înainte ca ea să devină cutia cu descântece în care, deschizând-o, atâția se vor putea privi pe ei înșiși ca pe niște omuleți cu genunchii la piept, niște figurine de teracotă tremurătoare, gata să-și verse tot amarul și spaimele, pentru a ieși la aer, la aerul curat de afară, mai limpeziți și mai buni. Liniștea pe care o degajă minunatele tale poeme e cu totul paradoxală – fiindcă ai pus în textele astea tot ceea ești tu, tot ceea ce țineai ascuns, suferința aceea care-și conține răscumpărarea. Ai scris o carte de splendide poeme expiatoare pe care nu le pot apropia decât de poezia lui Mazilescu și de cea a lui Cristian Popescu. Nu știu dacă ieși din experiența asta vindecat, dacă acum îl vei putea lăsa în pace, vorba lui Cami (deși o mare pace se așterne peste paginile tulburătoare, căci îndrăgostite, ale manuscrisului tău), însă nu am nici o îndoială că unii vor avea șansa de a regăsi alături de tine marea liniște îndoliată care e puritatea de după dezastru. Acolo tu „spumegi de fericire” alături de noi toți cei care avem măcar un mort drag căruia îi înfloresc din țeastă rizomi. E una dintre atât de rarele certitudini pe care le avem traversând în bietele noastre vieți tărâmul de iluzii și apariții înșelătoare cu speranța de mână. Cititorul care te va-nsoți va fi mișcat și tumefiat, va fi torturat și va ispăși alături de tine, dar poate ieși senin ca din acele cărți minunate care ne-au vegheat sau ne-au adăpostit și în care ne regăsim speranțele tainice – și de aceea ne strecurăm printre rafturi noaptea pentru a le apuca și strânge la piept preț de câteva clipe. Așa se face că și eu mă simt atât de încurcat să-ți scriu despre acest volum care s-a lipit instantaneu de inima mea (ea și așa secreta tot felul de substanțe noi, mai ceva decât orice glandă, oho, mai prolifică decât creierul, pentru a face față anxietăților și frământării mele continue din ultima vreme), încât îmi găsesc cu greu cuvintele, dar în același timp mâna îmi aleargă pe tastatură, alertă și avântată și, ce s-o mai ocolesc: fericită că îți poate face semne de la o așa mare depărtare. Și unde mai pui că, pe lângă versurile tale care râcâie direct venele inimii, există și meta-poemele în proză în care ești tot tu, la fel de lucid și de blând, de cumpănitor și de devotat celor pe care-i iubești (iar tu iubești ca un ermit printre oameni), și unde cultura se contopește atât de natural cu faptul de viață cel mai simplu, în care știi să găsești întotdeauna fărâma de sublim. Dacă tu credeai că fragmentele acestea în proză vor funcționa ca niște momente de respiro după versurile rânduite în terține dureroase și mângâietoare, aici te înșeli. E drept că în ele introduci mai mult elementul biografic și sunt oglindite încercările de a te detașa de feeria cumplită în care te-ai cufundat (rezultatul fiind o întreagă arheologie poetică demnă de un maestru), dar cartea asta nu își măgulește și nu își momește nici un moment cititorul, nu-l leagănă în vorbe de conveniență. În vreun locșor confortabil. Nu.

Vizionarismul lui Goya și imersiunile onirice zdruncinătoare ale lui Cristian Popescu din Caiet de caligrafie și de citire, dar și straniile și neașteptatele imagini din Familia Popescu stau, în Iubitul tău mortul (pe care îl prefer, acum, celeilalte variante de titlu) sub semnul mazilescian al acelui vers extraordinar (ce catalizează parcă, peste un veac, versul eminescian): „te-am sărutat eu mortul”. Dialogul tău cu poetul acesta încă atât de nedreptățit și uitat de mulți îmi confirmă încă o dată bănuiala mai veche că marea poezie pe care o poate face (și iată c-o face!) generația noastră este în continuitate, și nu în ruptură. Va fi liniște, va fi seară, de-acum, pentru pluriversul care e Familia Vancu.

Aștept nerăbdător (iată că mi-ai furnizat și tu încă un motiv) să ajung acasă, iar la începutul primăverii să descind în Sibiu, unde vom sta să plănuim apariția antologiei Berryman și publicarea (până în iunie, la Bookfest) a cărții tale. După volumul lui Răzvan, e cea mai mare satisfacție pe care o resimt la gândul editării unei cărți împreună cu Ana. Și apoi, spre toamnă, va fi rândul lui Gabriel, cu grozavele-i poeme de după Până mereu...

Pentru mine să nu-ți faci griji. E și ăsta un test, dar unul destul de lejer, în fond. Nu trebuie să fac cine știe ce munci pentru care nu-s pregătit ca să mă întrețin, nu am un program fix, deci încerc să mă consider și eu – așa cum mă vor fi privind alții – (ca pe) un norocos. Atâta doar că eu nu am prea știut niciodată cum să iau lucrurile bune care mi se întâmplă. E, poate, o infirmitate de-a mea. Lucrul la traduceri merge destul de greu, dar merge, întâlnirile cu Stephen îmi oferă, de fiecare dată, prilejuri de a descoperi și de a învăța lucruri noi. Omul ăsta e un poet și un traducător foarte bun și extraordinar de dedicat – deși am impresia că nu e apreciat la adevărata lui valoare, într-un loc în care e foarte greu să te impui, și unde diferența dintre un poet cunoscut, premiat, publicat de marile edituri, și unul din afara mainstream­­-ului, pe care îl știu cunoscătorii de elită, e mult mai vizibilă decât la noi. De altfel, dus de Stephen la mai multe întâlniri și lecturi în săptămânile astea, am apucat să văd maniere foarte diferite de a înțelege poezia, cercuri literare care au căutări distincte, reviste foarte bine făcute, dar care nu au o apariție regulată, depinzând de sponsori și susținători care apar sau dispar. E dificil să supraviețuiești aici, și încă mai dificil să-ți faci un nume. Dar nu cred că-ți spun nimic din ceea ce nu bănuiai deja. La o lectură dintr-o sală prea mică, în care nu puteai arunca un ac, a Universității Birkbeck, am auzit tot felul de voci, majoritatea nu erau englezi (am ascultat, printre altele, o poetă catalană și una occitană) și apoi am avut o seară plină alături de ei într-un bar, am aflat de Giles Goodland, un poet excelent care nu e în prim-plan, dar pe care ar merita să-l citim și să-l traducem, și am făcut câteva legături și contacte interesante. E interesant ce se întâmplă cu literatura experimentală și de avangardă aici, cu direcții și orientări foarte diverse și fertile, la noi lucrurile încep să se miște (dacă mă gândesc la ce face Mugur Grosu, la fetele care au debutat în ultimii ani, cu încercările lor timide de a o coti spre performance, la „zona nouă” sau la „noii barbari”), dar mai avem mult de recuperat.

Tot prin Stephen Watts am dat de antologia bilingvă In Unfriendly Weather, cu patru poeți sloveni de azi, dintre care cel puțin doi cu adevărat buni – mi-a plăcut în special Gregor Podlogar (prezent acum câțiva ani și în Six Slovenian Poets), care e și un traducător foarte activ din engleză. Poate că n-ar strica să ne gândim să facem o asemenea colecție, uite că poezia circulă, iar noi încă nu stăm deloc bine la capitolul ăsta. Gândește-te ce ar putea însemna să ajungă să fie citite și prin alte părți poemele lui Leac sau Acosmei în engleză, n-ar fi un început deloc rău (față de receptarea zero pe care a avut-o acum câțiva ani No Longer Poetry).

Am cunoscut-o mai bine și pe Monooka, o minunată cântăreață și... păpușăreasă, despre care îmi vorbise cândva Răzvan, am făcut împreună un jam într-o seară, ea a cântat la chitară, eu am improvizat, spunând versuri care-mi veneau pe buze în ritm de trasor, iar restul a venit de la sine (în aceeași zi în care ea a făcut la ICR, cu o altă tânără actriță originară din Cluj, un spectacol cu Apolodor, pe care și ea îl iubește – pentru copilașii care îl așteptau pe Moș. Eu ar fi trebuit să fiu leul Amedeu, dar m-am lăsat păgubaș confruntat cu răscoala bebeilor care își cam pierduseră răbdarea). A fost una dintre acele întâlniri frumoase și rezonante. Cum rezonant a fost concertul ei – undeva pe lângă Limehouse, într-o zonă destul de calamitată în care sunt niște studiouri pentru artiști –, în care a cântat muzică tradițională din Ardeal și Maramureș, care, da, m-a încălzit pentru câteva ore (s-a lăsat cu ceardaș și multă veselie).

Altfel, să-ți mai povestesc cum într-o seară am urcat la-ntâmplare într-un autobuz ce pleca din Sloane Square și n-am coborât decât la capăt, departe de tot ce știam, noaptea trăsese grilajul și corpul meu era un moskvitch din ’83 pe care nu era chip să-l acopere vreo prelată, cum am mers (mărșăluit cred că ar fi mai potrivit spus) câteva ore de-a lungul și de-a latul unor districte de la periferie: Streatham, Mitcham, Tooting, de fapt niște imense dormitoare întunecate, printr-o ploaie mai sâcâitoare decât un nor de lăcuste, forțându-mi rezistența, cu gheata dreaptă străpunsă în dreptul degetului mic... Și-n timpul ăsta, versurile lui Sandburg zăngănindu-mi în urechi – „Let us nudge the steam radiator with our wool slippers and write poems of Launcelot, the hero, and Roland, the hero, and all the olden golden men who rode horses in the rain”, și eu doar cu fratele asin, și cu furnicile ploii mărșăluindu-mi prin păr, izbindu-se de lentilele ochelarilor – și dorința arzătoare de a mă pierde numai pentru ca cineva să vină în sfârșit să mă caute.

Cum am ajuns într-un bar cu specific spaniol (ținut de doi turci ciprioți) și am intrat în vorbă cu fratele mai mare, care era la bar, Mehmet, plecat din Cipru prin anii ’70 („Londra de atunci”, mi-a spus cu nostalgie, „era altfel – trebuia să mergi în Trafalgar Square ca să întâlnești străini”). Fugise de serviciul militar, ce dura doi ani, iar acum se temea să se întoarcă să-și viziteze rudele ca să nu plătească o amendă de câteva mii de lire. „Ar fi un sejur cam scump”. Originar din Larnaca, Mehmet se lăuda că primul ministru, ministrul de externe și șeful forțelor aeriene de astăzi îi fuseseră camarazi la Colegiul American. „Ce vrei? O insulă mică...” Iar asta mi-a amintit de vorba, faimoasă prin toate crâșmele boeme din București, a lui Dinică: „O țară mică... câteva mese”. Și poveștile au continuat: „A lucrat aici o româncă, vorbea turcește la fel de bine ca mine” (frate-său, care vizitase România cu vreo 10-15 ani în urmă, îmi face cu ochiul din partea cealaltă a barului și-mi arată semnul universal al camaraderiei, știi tu, acela pe care un ministru de externe mai neexperimentat i l-a făcut regelui Spaniei, ca între băieți). Fata făcuse într-o vreme Istanbulul, iar apoi ajunsese chelneriță în localul acela de la marginea Londrei, iar de acolo o pornise spre Canada sau State... Românii? Oameni de viață, descurcăreți, aveți fete frumoase și săritoare... Mi-a spus asta pe un ton prietenos-radiant, cu micuțul zâmbet libidinos al orientalilor. Cam asta e imaginea pe care o avem prin lumea largă pentru oamenii obișnuiți de felul lui Mehmet. Atunci când nu suntem hoți, șperți, neserioșii eterni. Cum am putea noi să o schimbăm? Am putea face mai mult prin scrisul, prin viața noastră de reprezentări, prin gândurile pe care le nutrim? Gândurile noastre curate ca o ploaie acidă? Curate ca tăciunele („așa e el, negru în cerul gurii”, m-a scuzat Nora de mai multe ori în anii de când ne cunoaștem, surâzătoare și zglobie cum o știi). Ar cam fi vremea, în ditamai satul global, să ne asumăm și noi, ca români, și altceva în afară de tricolor, sărmăluțe și Dracula. Poate că o depinde și de unii ca noi ca mașinăria să se pună odată-n mișcare.

Ar mai fi atâtea de spus, cred că în următoarea mea scrisoare îți voi vorbi numai despre ploaie (am și-nceput deja), despre întuneric pătrunzător și despre o inimă la pândă (apropo, am făcut o achiziție spectaculoasă – Trilogia Gheții a lui Sorokin, cuprinzând romanele Bro, Gheața și 23000, la noi doar Gheața a fost tradus, cu cinci ani în urmă). S-a făcut însă dimineață, iar masa de la care îți scriu pare de pâslă, și tastatura e de pâslă, ca și draperiile printre care se strecoară câteva raze înghețate de soare.

Și uite că nu ți-am vorbit nici în scrisoarea asta despre marile teme ale zilei: că în Coreea de Nord realitatea imită iar literatura, în cea mai sinistră „montare” posibilă a Fermei animalelor, că liderii iranieni se comportă în avântul lor nuclear ca niște teroriști sinucigași, că nivelul de inteligență și educație al candidaților republicani îi face pe propriii noștri politicieni să arate aproape decent, sau că în Norvegia e penurie de unt... Noi cu ale noastre, dragă Radule, căci sunt puține bucurii mai mari decât să vorbești așa, cu unul care simte ca tine, despre lucruri lipsite de importanță.

22 decembrie 2011

Londra

Ferma animalelor

Una dintre cele mai puternice și mai vii parabole scrise vreodată. De recitit. Mai ales astăzi.

De la Gaudeamus

Cam de asta ne-am ținut la târgul de carte Gaudeamus, unde Casa de editură Max Blecher a lansat patru cărți despre care se va vorbi, reușita noastră cea mai mare de până acum. (Filmulețul îl prezintă și pe prietenul nostru George Serediuc, care a debutat la Editura Herg Benet.) Mulțumiri lui Victor Potra pentru filmare, montaj și entuziasm. Vizionare plăcută.

Scrisoare către Radu

Radule dragule,

fiindcă trebuie să încep cumva, și fiindcă îmi caut cuvintele de câteva zile (e-mailurile trimise de când am ajuns la Londra, având pretextul unor treburi ce nu acceptă întârziere, nu se pun: cred că ai simțit în ele amestecul de neastâmpăr și exasperare lâncedă – sau lâncezeală exasperată? – care a pus stăpânire pe mine încă din primele zile după sosire), îți voi spune, desigur previzibil, că aici plouă amarnic, plouă ca-n Dickens (știi poate că ultimele lui cuvinte ar fi fost: „Fiți naturali, copiii mei, căci scriitorul care a dobândit naturalețea a-ndeplinit toate regulile artei”). Ei bine, că plouă nu ar fi nimic, nici nu m-am așteptat vreun moment la altceva, cu atât mai mult cu cât nici în România nu ninge încă, și nici asta nu mai e de mirare de câțiva ani încoace, ceea ce mă supără este frigul ăsta pătrunzător, pe care în mansarda impunătoarei clădiri din Belgrave Square îl simt zi și noapte, și poate că totul e până la urmă în capul meu, dar senzația asta că am picioarele înghețate tot timpul e al naibii de neplăcută. Fiind ăsta un frig cu totul nou pentru mine (nu are nici o legătură de rudenie cu frigul pe care l-am simțit în unele ierni din copilărie în Bucureștiul ceaușist, nici la țară sau, acum câțiva ani, în preajma Crăciunului, prin Pașcaniul încețoșat), el se transferă în starea mea de spirit, de-a dreptul jalnică în prima mea săptămână aici. La asta a contribuit solitudinea impusă de o asemenea rezidență, îmi dau seama acum mai bine ca oricând că am nevoie de oameni, de întâlniri, scrisul meu e cel mai adesea reactiv și cere un destinatar (fie el și închipuit) sau o „victimă”. Am nevoie de căldura aceea a împărtășirii (ultimelor descoperiri, idei sau îndrăzneli), de fervoarea pe care mi-o aduce schimbul cu ceilalți (și poate că, scriindu-ți, ceva din asta se va instala aici, acoperind zgomotul ploii și șuieratul nesuferit al vântului – iată cât sunt de egoist, de fapt), „bucuria impalpabilă ca aerul” despre care îi scria la un moment dat Blecher lui Bogza, „pe care o respiri într-adevăr”. Unei astfel de respirații îi duc dorul acum.

Cred că ți-am vorbit despre Londra cu entuziasm după ce am fost aici în mai, mi s-a părut atunci că descopăr o lume fascinantă ce nu mă atrăsese niciodată prea tare (nu cât Parisul, asta e clar, orașul visat în copilărie și adolescență și știut pe de rost din cărți, filme, afișe: toate amprentele culturale accesibile, cu partea lor de falsitate și artificiu). Soliditatea simbolică a Londrei, impresia de masivitate impunătoare, de ideal proiectat istoric, făcut să înfrunte timpul și să domine – cum să nu mă câștige toate astea? Nu are rost să-ți spun că mi-am dorit întotdeauna să găsesc măcar o urmă a unui astfel de orgoliu și la români, la noi „care ne-am făurit cultura la umbra mănăstirilor” și care am fost stavila ce-a oprit puhoaiele asiatice să se reverse peste Europa... Mă rog, dăm și noi prin discursurile astea impresia că existăm, cumva. Nu-mi face nici o plăcere să le ironizez fiindcă văd și mai clar slăbiciunea și lipsurile noastre structurale. Pe de altă parte, intrând acum ceva mai adânc în tot furnicarul ăsta cosmopolit, ostentativ imperial (oare ăsta nu e un pleonasm?) și, în unele privințe, cu adevărat găunos, văzând la lucru mândria britanică, dorința lor de a se detașa net de orice este european (ai văzut pesemne cum s-a extras zilele trecute David Cameron din înțelegerea șefilor de state ale Uniunii), trecând așadar de poleiala calpă gen Harrods, încep să am o privire mai nuanțată, deși încă înțeleg atât de puțin din amestecul de putere și slăbiciune al Londrei din 2011 (pe care nu aș vrea, totuși, să o identific cu Anglia în sine, darămite cu întregul Regat Unit, fiindcă există mari diferențe între Londra și celelalte regiuni și orașe importante ale țării).

Dincolo însă de toate observațiile astea destul de abstracte și cam prea generale, trebuie să-ți mărturisesc că în zilele de explorări în care am umblat la întâmplare, fără hartă sau ținte prestabilite, am avut momente în care am simțit că orașul ăsta, cu tot ce are de oferit și cu cele peste 12 milioane de oameni care îl locuiesc, mă amețește și mă agită cum nu a mai făcut-o nici un alt loc în care am ajuns. Nici chiar giganticul Istanbul. Și că trebuie să fii nebun (adică să ai nebunia de a fi cu adevărat conectat la ritmul de viață superurbană, pragmatică, adictivă a timpului nostru) ca să vrei să trăiești aici. De altfel, nu ai ce să cauți în Londra dacă nu-ți dai de lucru (fie că ești unul dintre roboțeii din Canary Wharf, fie că devorezi cât de mult poți din cultura care se face și se desface întruna în metropolă), nu prea e loc pentru tine dacă nu ești întreprinzător, activ, implicat: o parte a mecanismului. Toți oamenii de pe stradă îți dau impresia asta, toți trebuie să ajungă cât mai repede undeva și până și bietul turist e purtat de fluviul ăsta uman care nu-ți lasă nici un răgaz. Noaptea târziu, chiar și la ora asta, deasupra Hyde Park și a Belgraviei în care stau – cea mai scumpă și mai pretențioasă parte a Londrei, adică unul dintre cele mai scumpe locuri de pe pământ, după cum mi s-a explicat – se aud sirene și survolează furibund elicoptere care mă fac să mă simt ca-n V for Vendetta. Civilitate ireproșabilă, politețe englezească, supraveghere permanentă.

În Londra vei auzi cea mai urâtă, cea mai stâlcită engleză din lume – așa îmi închipui că se vorbea latina în Imperiul Roman la zenit. Și nu mă refer la turiști, care sunt o specie aparte, îi poți recunoaște aproape întotdeauna înainte de a-i auzi, ci la locuitorii orașului: nicăieri nu am mai auzit vorbite în proximitatea mea, în magazine, în baruri, pe stradă, atâtea limbi, multe sunt cu totul imposibil de recunoscut (ce rost ar avea să încerc să-mi dau seama dacă am auzit rostite cuvinte în tamil sau în urdu, în thailandeză sau în vietnameză, în dialecte africane ce sună ca rostogolirea unor pietre zgrunțuroase pe râuri îndepărtate?). Firește, și engleza tuturor acestor oameni veniți din toate părțile lumii păstrează accente specifice, închizând istorii și destine imposibil de abandonat. Melanjul atâtor limbi cu engleza a dus la o incredibilă varietate de graiuri hibridizate, de pidgins și creoles, la capătul câtorva secole de full contact lingvistic, iar rezultatul se vede cum ieși puțin din zonele centrale, dar cel mai tare m-a izbit în Whitechapel, și în special pe Brick Lane, cu Benglish-ul (mixtura de bengaleză și engleză) vorbit acolo, un amestec colorat și plin de viață, fertil pentru poezie (Daljit Nagra a câștigat acum câțiva ani Forward Prize cu niște texte suculente ce transcriau vorbirea asta stâlcită și săltăreață). În schimb, engleza nativilor, corectă, bine cântărită și aseptică nu-ți transmite nimic care să poată fi simțit. În spațiul public cel puțin, toți vorbesc la fel – cu diferențele specifice care se păstrează între „clase” și straturi sociale –, nothing to spice up the language oleacă. Limbajul e funcțional și riguros, da, dar stiff și mohorât ca un majordom pe care îl văd zilnic în drum spre Hyde Park Corner. Nu mi-l pot închipui acasă, stând pe canapea și uitându-se la un meci al lui Tottenham, sau în pub cu prietenii – oare se dezbracă de costumul ăla plin de șireturi, galoane și epoleți? Oare mai e același om? Îmi amintesc filmul acela vechi al lui Murnau, Der Letzte Mann, care anunța atâtea, și în care viața unui om ajunge să se întrețeasă cu viața costumului său.

Cu excepția celor de la ICR și a lui Stephen Watts (de care nu am dat decât după o săptămână de la sosire), nu am avut de-a face cu mai nimeni. Am umblat mult de unul singur bătând în principal cartierele Chelsea și Mayfair, dar ajungând și în Soho, iar acum știu că iubesc parcurile londoneze – dacă în primăvară am petrecut câteva momente de reverie și pace interioară în Kensington Gardens, cu al său Round Pond, și m-a cucerit Hyde Park-ul, cu toată omenirea iubitoare de sport care aleargă prin el, între timp am descoperit și Green Park, și Regent Park despre care îmi vorbise cu înflăcărare Miruna V., într-o noapte am umblat prin Battersea Park, unde am dat de Pagoda Păcii, chiar pe malul Tamisei. Are o poveste frumoasă pagoda asta, de care are grijă un călugăr venit de vreo treizeci de ani în Londra, făcând parte dintr-un ordin budhist fondat de Venerabilul Nichidatsu Fujii, un om sfânt care a murit în 1985, la o sută de ani. Apropiat al lui Gandhi, Fujii a luptat în anii ’30 alături de Mahatma pentru independența Indiei, fiind totodată împotriva militarismului nipon, iar după al doilea război mondial a militat pentru pace și armonie trimițând călugări în toată lumea pentru a construi Pagode ale Păcii. Și uite că s-a putut transplanta una chiar în inima Londrei.

După întâlnirea cu Stephen și prietena lui, poeta italiancă Cristina Viti, mi-a mai venit puțin inima la loc – Stephen e londonez de zeci de ani și mi s-a părut la fel de pierdut ca mine. M-am simțit norocos că îi cunosc, au fost foarte calzi cu mine și, în plus, m-au dus într-un anticariat unde am găsit (deși eram cam pe fugă) câteva minunății. Așa că după zile întregi în care grija mea cea mai mare a fost să-mi încălzesc picioarele ca să nu-mi mai fie așa de frig în tot corpul, și începusem să am, în mansarda mea posomorâtă, apucături de nevrotic (ca mâncatul compulsiv în chicineta-nghețată), cărțile m-au salvat încă o dată. O antologie-mamut, din care neapărat îți voi cumpăra și ție un exemplar (Language For A New Century, câteva sute de poeți contemporani din Orientul Mijlociu, toată Asia, Nordul Africii and beyond), un Ashbery (o carte splendidă, hardcover, din 2009, intitulată Planisphere. New Poems), un roman de Burroughs pe care nu-l știam, și în care înaintez cu prudență (The Ticket That Exploded, făcând parte din Cut-Up Trilogy) și volumașul lui Stephen de-abia apărut, Journey Across Breath, în engleză și italiană (în versiunea Cristinei), a doua parte dintr-un proiect mai mare. Așa că, măcar în privința însoțitorilor mei de hârtie, sunt acoperit. Oricum, cred că mă voi vedea de două-trei ori pe săptămână cu Stephen, pentru a lucra la traduceri și pentru a-mi mai arăta Londra lui secretă. Acum două zile m-a dus într-un loc unde a avut o lectură, aproape de King’s Cross, la Horse Hospital, o veche „clinică” pentru cai transformată acum în spațiu artistic – s-a citit poezie, s-au proiectat filmulețe (unul foarte special, cu John Berger, pentru care toți de acolo aveau o mare admirație), s-a cântat și s-a performat poezie sonoră, iar oamenii aveau căldura și ochii luminoși ai celor care vin la Institutul Blecher. M-am bucurat alături de ei și, dintr-una într-alta, vorbind cu organizatorul despre W.G. Sebald (a cărui Austerlitz e una dintre cărțile cu care am venit), am fost invitat la o serată în care vor comemora zece ani de la moartea lui, cu ocazia asta aflând eu că Stephen îi era prieten și că se plimbau împreună prin Whitechapel. Cred că lui Andrei Anastasescu i-ar fi plăcut să meargă, nu sunt prea mulți oameni în România care să știe de Sebald și care să-mi fi vorbit atât de frumos despre cărțile lui. Așa că mă voi prezenta cu Austerlitz­­-ul în românește, și poate voi și citi câteva pasaje. Mă interesează mult poezia lui, care tocmai a fost tradusă în engleză, voi cumpăra Across the Land and the Water (1964-2001) și poate-i vom face, cu ajutorul lui Andrei, un portret în numărul 8 din Poesis internațional. Dar până atunci, mai avem ceva de așteptat pentru ăsta din iarnă, fiindcă tipografia de la Satu Mare geme acum de atâtea comenzi pentru Crăciun.

Oricum, chiar dacă nu mă voi obișnui cu singurătatea asta (care, spui tu, poate fi din când în când bună pentru un poet, și nu te contrazic), o să încerc să fac măcar o parte dintre lucrurile a căror proiecție mă împingea din spate înaintea plecării. Pe lângă traduceri (care vor fi publicate într-un supliment special al Modern Poetry in Translation, în urma unei discuții avute chiar în prima zi cu Doru Branea și cu Graham Henderson, de la Poet in the City), mai e Copiii din Hamelin, de care nu am uitat, dar al cărui ritm (sau șir) s-a frânt la un moment dat, după a cincea parte, în zilele foarte pline de la sfârșitul lui noiembrie, și încă ceva despre care o să-ți vorbesc la timpul potrivit – dacă mi se urnește mâna în acea direcție. Până una, alta, îți voi citi cartea. Nici nu știi cât de tare m-a emoționat mesajul tău și vestea că ai terminat-o (cel puțin o primă variantă, pe care o așteptam nerăbdător), și îți promit că o voi parcurge cu mare atenție – și cu același devotament pentru poezia ta pe care cred că-l cunoști – în zilele ce urmează. Și îți voi scrie din nou, odată ieșit din labirintul Mortului fermecător, iar până atunci poate că voi ajunge să mă împac cu situația mea de rezident (resimțită penibil și deprimant ca un fel de exil).

Iată că, adunându-mi gândurile și puterile (neajutate nici de taurul, nici de...), am reușit să-ți scriu rândurile astea, iar cât am făcut-o a fost ca și când te-ai fi aflat aici, cu mine, și așa m-am simțit pentru câteva ore din nou în pielea scrisului meu. Cât despre Londra: nu se va schimba nimic până în februarie, așa că probabil vom încheia un pact de neagresiune. Iar eu trebuie să privesc totul, îmi scrie Ana, altfel (... și buze, și morminte?).

De n-aș ști că uneori vezi cel mai bine cu ochii închiși.




14 decembrie 2011

Londra

Desenele Sylviei Plath

Am aflat de expoziția cu desenele Sylviei Plath de la The Mayor Gallery cu totul întâmplător dintr-un articol intitulat "An unbearable lightness" (împrumutând, desigur, faimosul titlu al lui Kundera). Că ești sau nu îndrăgostit de poezia Sylviei, că ți se pare sau nu o impietate să fie expuse schițele astea bucolice și naive în lumina mitului ei din ultimele decenii, cred că nu strică să fie totuși văzute – iată-le și online aici.