Mircea Ivănescu (1931-2011)

Despre moarte ca revedere


1.
sigur că nu este adevărat. murind
nu revezi pe nimeni – moartea este un val lung
care te poartă cu ochii închişi – şi te leagănă –
şi la început e un somn, şi pe urmă o uitare –
şi pe urmă timpul îşi pierde orice înţeles,
este numai o linişte care se întoarce asupra ei înseşi
cu un singur ecou – şi acela e-un nimb,
ca flacăra lumânării – şi pe urmă lumina
îşi pierde orice înţeles – şi pe urmă tăcerea
îşi lasă deoparte înţelesul – şi suspendat
în ceva care nu mai are vreun înţeles – şi nimic pe urmă, nici
descărnarea de înţelesuri, plutirea în nimic,
cu scheletul nefiinţei, gură în gură,
nu mai există. pe urmă nu mai este nici un pe urmă
dar nici vreun acum, şi nu mai este nici moarte.


2.
dar moartea este o revedere totuşi – însă de partea
aceasta a ei, cel care rămâne îşi deschide
ochii deodată – (şi ceea ce vede atunci
dacă are să uite vreodată, un popor nevăzut de furnici
îi va muşca ochii, şi nu vor mai vedea ochii lui după aceea
decât contururi). cel care a privit moartea
luând chipul unei fiinţe – vede din nou
ceea ce nu s-a văzut niciodată de la facerea lumii,
ceea ce se vede mereu – şi oricât de repede
şi-ar acoperi ochii – oricât de tare
ar gâfâi, să-şi acopere asurzitoarea lumină a tăcerii
din ochi, din urechi – ceea ce a văzut el atunci
a fost înfăţişarea adevărată, a fost
– dar adevărul nu mai înseamnă aici nimic –
a fost ceea ce se priveşte pentru întâia dată
şi fără urmare.


***

se intră greu în moarte? uneori
se trece atâta de greu prin paloare – rămâne
pe obrazul cel de alături o spaimă care decolorează
trăsăturile, şi le coboară în cearcăne, şi ochii măriţi
nu mai aud răspunsul, şi caută, caută.
pe urmă, paloarea rămâne, aşa cum la bolnavii de cord
obrazul, fruntea capătă o paliditate care nu e
a spaimei – căci prin spaimă treci, şi apoi respiri –
dar lumina aceasta de ceară stă. se moare încet,
desigur, pentru că mâna este obişnuită să încerce
mereu câte un gest, pentru că ochiul vede mereu –
chiar şi nemişcare. şi chiar
şi întunericul care se lasă – şi înconjoară totul.
şi, de fapt, mai e ceva în trupul acesta atât de ostenit,
că nici nu mai simte trecerea timpului – mai este ceva
care simte lumina, şi bucuria, şi pierderea oarbă a contururilor
şi care mai vrea să mai treacă ceva din toate acestea
gesturile care să înconjoare obiecte – şi ochii să vadă
şi trupul întreg să respire. mereu, în timp ce un om,
sub flacăra palidă care i se aşeaza pe faţă
trăsăturile i se schimbă, mai caută încă.
şi pe urmă când, în sfârşit, chipul se opreşte, şi nemişcat
aşteaptă acum veşnicia – nici atunci
nu s-a terminat totul. căci spaima care ne-alungă
în noi înşine când privim nemişcarea aceasta, ne fugăreşte
până când ne auzim chinuiţi respirând, spaima aceasta
o mai bântuie pe fiinţa de alături, întinsă într-un lent
pat doar cu câteva flori, cu tremurul luminii mate
şi cu tăcerea pe care, vezi, nimic n-o mai sparge. spaima aceasta
înseamnă că nimeni nu moare, cel puţin încă un timp,
câtă vreme ţi-e frică privindu-i pe cei care au murit.
şi poate că aşa e mai bine. se moare greu. nemişcarea,
tăcerea, lumina gălbuie şi spaima –
ochii închişi, adânciţi, buzele strânse, decolorate,
– toate acestea sunt semne. dar moartea rămâne
şi în cei care sunt încă vii şi privesc. şi moartea, în cei vii,
nu mai e nemişcarea – chiar dacă a spaimei desigur.
moartea e o lumină decolorată. privirea spre ea
e şi frică şi flacăra scurtă – mată, gălbuie – şi oarbă
aşezare de vorbe.

Hyperliteratura

S-a lansat noua Hyperliteratura, un site care (în noua formulă) pare extrem de promiţător şi de bine gândit, implicându-i pe câţiva dintre cei mai activi şi mai vizibili tineri autori. Sper – şi le urez – ca proiectul ăsta să ţină.

Zile pline. La Bistriţa

A treia ediţie a festivalului "Poezia e la Bistriţa", de joi până duminică, în miezul verii, cu câţiva poeţi de primă mână, cu lecturi, discuţii, Institutul Blecher şi Poesis internaţional.

Tot mai aproape de insula doctorului Moreau

... şi într-o bună zi Mickey Mouse nu va mai fi doar un personaj de desen animat

Trei cronici la "Cele mai frumoase poeme"

Trei articole din care am rămas cu ceva despre antologia pe care am făcut-o împreună cu Radu Vancu, Cele mai frumoase poeme din 2010 (Tracus Arte, 2011), pe care sper să puneţi mâna cât mai curând, de n-aţi făcut-o deja, fiindcă e unul dintre proiectele cele mai dragi – şi mai promiţătoare – în care m-am implicat (poate şi fiindcă e vorba despre prietenul meu R.V., şi despre posibilul început al unei tradiţii...)

"Cele mai frumoase poeme din 2010", de Ciprian Măceşaru, în Şapte seri, nr. 666 / aprilie 2011

"Cincizeci (şi doi) de poeţi", de Cosmin Ciotloş, în România literară, nr. 18 / mai 2011

"Poeme vechi şi noi", de Angelo Mitchievici, în Convorbiri literare, mai 2011

W.H. Auden, "Funeral Blues"

Stop all the clocks, cut off the telephone,
Prevent the dog from barking with a juicy bone,
Silence the pianos and with muffled drum
Bring out the coffin, let the mourners come.

Let aeroplanes circle moaning overhead
Scribbling on the sky the message He Is Dead,
Put crêpe bows round the white necks of the public doves,
Let the traffic policemen wear black cotton gloves.

He was my North, my South, my East and West,
My working week and my Sunday rest,
My noon, my midnight, my talk, my song;
I thought that love would last for ever: I was wrong.

The stars are not wanted now: put out every one;
Pack up the moon and dismantle the sun;
Pour away the ocean and sweep up the wood.
For nothing now can ever come to any good.

ca un poet dintr-un film coreean

în după-amiaza aceea am stat
cu un animal tulbure-n piept
pe una din băncile de la universitate
şi totul în jur îmi şoptea că ratasem
iar mâinile mele aşezate pe genunchi
spuneau o povestioară tristă de acum cinci ani

(nu mai avusesem nici un vis de luni bune
şi oricât aş fi încercat
nu mai păcăleam pe nimeni că aş fi un băiat rău).

se lăsa seara. pe cer se vedeau luminiţe
poate se anunţa ceva, I couldn't care less.

lângă fântână, doi porumbei grăsuţi
trezind imaginea sânilor tăi într-o dimineaţă:
te priveai în oglindă
cu părul puţin ciufulit şi cu zâmbetul acela
în stare să mă facă să-mi doresc
să fiu unul dintre oamenii buni care hrănesc porumbei.

stăteam pe bancă, lângă mine ceva sclipea în fântână,
oameni treceau, se strângeau în braţe,
se despărţeau
şi eu eram trist ca un poet dintr-un film coreean
gândindu-mă că tu trebuie să pleci
şi norii sunt atât de frumoşi