Și tot ce mai voiam să spun despre lume
și despre ce m-a făcut ea să mi se întâmple
(să fiu) am tot spus în ultimii ani pe la mese.
Fiindcă nu dai decât până la treișcinci,
am conchis (deși momâilor n-ar trebui să li se lase
în poezie luxul de a trage concluzii), ce ai mai bun de dat. E o părere bazată pe un studiu strict al naturii umane
și al geniului răpus în act de societatea potrivnică etc.
Pe hormoni și biografie. Pe scrot.
Iisuse Hristoase, mi-e și rușine că te-aș fi plesnit
mai ieri peste bot. Ai transformat apa în vin
pentru noi, care nu voiam în ruptul capului să ne ducem acasă.
L-ai sculat din morți pe Lazăr, deși pezevenghiul spunea
cele mai porcoase poante pe care mi-a fost dat să le-aud,
deși de la recepție ne amenințau că ne dau afară
și pe bună dreptate.
L-ai făcut pe Elton John nemuritor
și ne-ai lăsat pe toți să dansăm în legea noastră
când popii cei proști ne afuriseau
Aleluia.
Mai lasă-ne să cântăm până-n zori, când păsările răpun
în fașă capitalismul ăsta care ne-a făcut pe toți
afânați și debili.
Dă-i Patriarhului o viață îndelungată,
el îmi joacă la bursă depozitele de fantezie
și speranța că aș putea fi premiat la următoarea extragere
c-un porsche cayenne.
Cum să nu îi țin pumnii?
Riposta mea la toate aceste minciuni ar fi trebuit să
fie măcar radicală.
Dar mie îmi pasă mai mult de cuvinte, de-nfrângeri,
de presele de ulei care ne fac oameni.
Și tot ce voiam să spun despre lume e că
sunt trei sau patru inși care ar putea să ne mai salveze.
Și pentru că nu îi știe nimeni,
și pentru că eu nu mai sunt poet, ci o babă sperioasă,
mă voi ruga să nu-i afle nimeni
cum nu m-am mai rugat de când credeam că o să-nnebunesc
și meteoritul cădea foarte-ncet
peste lașitățile mele de cap de familie
amenințat de avocați abjecți
și de sinucidere.
