Să ne imaginăm o țară din care a dispărut dragostea.
Și într-o familie-i cumplit când se întâmplă asta,
ce să mai vorbim de un întreg popor
plin de hachițe și prost orientat din născare.
Să ne imaginăm un loc unde oamenii nu se mai recunosc
și nu se rușinează de nimic.
În care membrul-fantomă amenință, suduie,
oftează în somn după satârul care l-a retezat.
Să ne imaginăm o placă de metal
trântită cu ciudă peste proiectele tale de viață.
Cămășile verzi și cămășile brune,
semn că unele mode nu apun niciodată,
taberele de instrucție, marșurile, ordinele lătrate.
Primii creieri scurși pe asfalt
într-o încăierare cu ăia care ne dușmănesc.
Să ne imaginăm limbile
tăiate și azvârlite iar ca vreascurile pe foc.
Să ne imaginăm flăcările
și să păstrăm în minte imaginea asta
ea ne-ar putea opri de la încă o mare ticăloșie.
Să ne imaginăm florile și oasele de sub flori.
Singurătatea. Mirosul ei de smoală încinsă.
Regretele prea târzii.
Să ne imaginăm o țară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu