Ultimii saci

„Mi-ați adus o tristețe”, a spus înclinând capul

cerșetorul mărunțel ce căuta printre

hainele tatălui meu mort.

Ultimii saci erau plini de mirosul cămășilor lui,

dintr-unul atârna o mânecă,

din altul un chipiu vechi, de sub care

privirea lui albastră și luminoasă

îmi făcea un ultim reproș ostenit.

Să mă fi bătut cu sete,

să-mi fi cerut să renunț la tot ce mă face să-mi

sparg mințile în înșelătoare vâltori.

Să mă fi scrutat încă o dată și să șteargă

dâra de vomă din colțul gurii mele spurcate

care i-a aruncat nu o dată cuvintele ostile și pline de sine

pe care azi le urăsc.

„Mi-ați adus o tristețe” – și a continuat să-și facă de lucru

în jurul tomberonului, încurcat.

Mă ocolea. Se uita undeva departe.

Și am rămas acolo un timp, participând la o-ntâmplare

la care nici unul din noi nu voia să ia parte,

la ceva ce nu eram încă pregătit să accept.

I-am căutat în ochi acelui omuleț reținut și sfios

licărul viu.

Am amețit, m-am sprijinit de un ciob de faianță.

Soarele cobora lent, ștergând orice distanță,

și am compătimit în tăcere, os lângă os.

El. Eu. Al nimănui fiu.