„Aviz generațiilor viitoare”. 15 poeți olandezi

Aviz generațiilor viitoare. Poezie olandeză contemporană

(Casa de Editură Max Blecher, 2019)

          Antologia Aviz generațiilor viitoare. Poezie olandeză contemporană este a douăsprezecea carte pe care Casa de Editură Max Blecher o publică în 2019. Tradusă din neerlandeză de Jan H. Mysjkin și Doina Ioanid, cuprinde cincisprezece poeți olandezi (Ouwens, Van Pinxteren, Knibbe, Duinker, Vegter, Van der Vegt, Swanborn, Gelèns, Andriessen, Jansen, Nasr, Anker, Den Ouden, Van der Graaff, Keizer) născuți între 1942 și 1987. Vine după alte trei antologii similare pe care le-am editat în ultimii opt ani, Colonia poetică (cincisprezece poeți suedezi contemporani, 2011), Lumina ultimei zile (cincisprezece poeți flamanzi, 2014) și Liniște, pace, perversiuni, heppiend (nouă tineri poeți maghiari transilvăneni, 2016). Sper să intereseze publicul de la noi ceva mai mult decât antologia flamandă (celelalte două, cea suedeză și cea maghiară, chiar au creat emulație și au provocat dialoguri poetice cu rezultate remarcabile).
          Dacă tot suntem în ultimele zile din 2019, vreau să fac observația de bilanț că sunt nouă ani și două luni de când Casa de Editură Max Blecher a fost fondată, timp în care am publicat nouăzeci și opt de cărți. Urmează în 2020 două borne: al 100-lea titlu (în primăvară) și aniversarea de 10 ani (în toamnă). La mulți ani tuturor!

„Efect de propagare. Poeți maghiari de la Echinox”

Efect de propagare. Poeți maghiari de la Echinox

o antologie de Kocsis Francisko, cu un cuvânt înainte de Ion Pop

(Editura Ardealul, 2018)

       Nu s-a scris prea mult despre ea, deși e o apariție prețioasă, mai ales dacă o așezi lângă cărțile poeților români deja clasicizați ai „Echinox”-ului, dar și de antologia poeților germani ai aceleiași perioade, apărută în 2013 la Editura Limes. Unsprezece poeți maghiari din Transilvania care au publicat în tinerețe în cunoscuta revistă clujeană, născuți între 1948 și 1959 (așadar, pentru contextualizare, Németi Rudolf cu o jumătate de an mai tânăr decât Ion Mircea, iar Kovács András Ferenc de-o vârstă cu Cristian Popescu).
       În Efect de propagare se găsesc grupaje consistente și îndrăznețe, care sună foarte bine în traducere, semnate de Németi Rudolf (1948-2016), Balla Zsófia (n. 1949), Palotás Dezső (1951-1999), Markó Béla (n. 1951), Adonyi Nagy Mária (1951-2015), Boér Géza (1952-1989), Szőcs Géza (n. 1953), Egyed Péter (1954-2018), Zudor János (n. 1954), Cselényi Béla (n. 1955), Kovács András Ferenc (n. 1959).

„definiții, tripuri și chipuri”

Luca Ștefan Ouatu, Cinematic (OMG, 2019)

       Deși îl mai încearcă romantismul blegos, Luca Ștefan Ouatu are abilitatea să nu alunece prea des în sentimentalisme sau naivități zornăitoare – ceea ce pentru un poet de numai nouăsprezece ani, mezinul desantului de debutanți de anul acesta, e din start o bilă albă. Ouatu e un poet al timpului său – dacă de vreo nouă decenii încoace ipostazele (și strategiile corespunzătoare) preferate de tinerii masculi lirici erau de băiat rău, de june arțăgos și exigent, de histrion sau arlechin sarcastic, de provocator îndărătnic și ofensator hipersexual (semnalmente recognoscibile în diferite grade la Geo Bogza, Gellu Naum, Geo Dumitrescu, Vintilă Ivănceanu, Mircea Dinescu, Traian T. Coșovei, Daniel Bănulescu, Marius Ianuș și destui alții), poetul de-o vârstă cu noul secol preferă să afișeze o poză cool, urmarea fiind că miza estetică (deși orice formă de estetism e din start respinsă sau subminată) cade pe atitudine și modulații ale detașării ironice, pe distanțarea de sursele autorității mai curând decât pe confruntarea acestora.

       Așa că nu teribilismele sau ostentația sunt cultivate cu predilecție în Cinematic (OMG, 2019), ci un ton degajat și ingenuu, de o temeritate atenuată încă de la început prin strategii de temperare („pornhub plantează un copac / pentru fiecare 100 de clipuri văzute râd / și mă gândesc că șansele ca un labagiu ca mine / să salveze vreun video sunt mici / șansele ca cineva să salveze planeta – / aproape nule // acasă am învățat că nu e frumos / să vorbesc despre / intimitatea mea în public / în public am învăţat că nimic nu / e mai frumos decât intimitatea / expusă mama va citi și se va convinge / că sunt activist pentru natură”).
       Vulnerabil și altruist, juisor și înstrăinat, dispus la filozofări care l-ar face invidios pe Căpitanul Evidență („prins între corpuri și necunoscute / definiții tripuri și chipuri / căutăm recunoaștere / viață în cele mai mici lucruri și / trăim aceeași zi / fără să știm de ce” sau, și mai rău, „zona de siguranţă a dispărut / și odată cu ea a început să apară / un loc toxic în care mă lupt / să simt că mă salvez / să ies în mijlocul lumii și să urlu / că în sfârșit ceva din mine / poate să doară”), Ouatu este în acest punct un anticlimactic în căutarea febrilă a trip-ului. Subiectul poetic din Cinematic trăiește predominant în virtual, în derularea interminabilă de imagini din feed („am stat cu fețe pixelate / și am văzut lumea cu toate adevărurile ei”), „înconjurat de artificial”, mărturisind totuși o pronunțată aspirație către reconectarea cu semenii („și până unde nostalgia serilor / în care nu îmi dezlipesc mâna de telefon / bifând mesaje meme izolare / stickere cu inimioară aștept / oameni să apară în fața mea sărind / din ecran / bifând îmbrățișări lumină / plimbări prin parc excese de serotonină”).

       Și Luca Ouatu ar vrea, vorba aceea, să spargă însingurării ucigătoare zidul, însă nu prea știe cum să facă – s-o dea pe hip-hop („în trip pe viață și toată viața în trip”) sau să se-nchidă-n casă și să deplângă soarta cea crudă („am acceptat vulnerabilitate / de aici până în cairo / și am iubit femei frumoase / fără să mă simt bărbat”), informându-și cititorul în legătură cu „sentimentul de vulnerabilitate / în fața propriei incoerențe / când vine vorba de organizare / și calitatea vieții”.

       O poezie despre maturizare plină de tentative de autodefinire care, atunci când e simplă și directă („sunt tot copil mă întreb ce mai rămâne / când tot ce e frumos dispare și în noi / nici serialele nu mai luminează”) și nu patinează în formulări tehnicist-demonstrative frizând nonsensul („ne-am născut în simbioză / toți doar energii / hybridați cu procesoare / sub control termic”), aduce câteva promisiuni cu care până și un bătrân douămiist crispat poate să rezoneze („gata să pierd realitatea cu totul / și nevoia / acută de cadre / cu tripul meu polaroid / camera de 3 pixeli cu / șarmul meu de băiat în floarea vârstei pozam / fete mai mari întinse pe geam / visându-se timid vedete în filme”).  

„nimbul de șmirghel”

Monica Stoica, Fetele visează electric (Charmides, 2019)

       Monica Stoica este în Fetele visează electric (Charmides, 2019) o compătimitoare pătimașă, atât în raport cu personajele care îi populează poezia (cerșetori și prostituate, „băieți schizo” și hebefrenici, depresivi, afazici și rătăciți, „prinți ai mizeriei” și dezechilibrați chimic ce trăiesc în regimul iminenței și al vertiginosului, pentru a căpăta contur precis și personalitate pregnantă în ultima parte a cărții – „nebuna Sevastița”, „bipolarul Nea Alexandru” sau „Maria Scarlat, escortă” îi dau prilejul pentru poeme în care Octavian Soviany din Scrisori în Arcadia și, poate, Pulberea, praful și revoluția o întâlnește pe Ruxandra Novac din irepetabila Ecograffiti), cât și cu propria biografie turbulentă. Reactualizând o ipostază rimbaldiană în peisaje urbane halucinate, învăluite în „întunericul amorf și letal”, specifice erei „contrariilor și a erorilor fundamentale ale identificării”, în care „omul te-așteaptă ca pe-un algoritm”, subiectul poetic din Fetele visează electric (voită sau nu, oglindirea în titlul celebru al lui Philip K. Dick de acum o jumătate de secol e greu de ocolit) este un fel de Blade Runner feminin, hipersensibil, saturat de-o luciditate autoscopică de origine saturniană, umblând paranoic și dereglat pe străzi luminate artificial, în noaptea „în care conlucrează Mafiotul celest și moartea”. Vagabondaj anesteziat de aglomerarea de imagini proliferante, în atmosfera ostilă a orașului în care hipertehnologicul aproape că a extirpat orice decor natural („ce monocord & sick e sunetul sleit al mașinilor / în colț lângă ruina vegetală din delta văcărești / fata își străpunge ochii cu iglițele fără teamă / a ajuns la limită și care-i limita pentru o fată?”), în „caruselul pentru care nu există / buton de oprire”, „băiețoaica febrilă” este în același timp și vânătorul, dar și androidul, despre care știm că este mai uman decât omul, și de aceea trebuie găsit și eliminat. Cochetăria nevrotică a Monicăi Stoica („așa că alegem culoarea neagră, / rochiile / și costumul de latex / să ni se dea ceva pur, / ceva neiertător, fiola cu otravă, / trena de dantelă cu perle, mânjită de sânge, / implanturile neuronale, / o luptă armată pentru iubire”) a produs unul dintre cele mai percutante debuturi din poezia ultimilor ani, pe care l-aș pune în momentul acesta doar lângă 4,5 litri de sânge, miliardar a lui Dan Dediu – unui asemenea discurs nu-i poți face dreptate vivisecționându-l și umblându-i prin mațe și hățișuri neuronale, și cu atât mai puțin povestindu-l, iar atunci nu-ți rămâne decât să citezi secvențe în care imaginația e turată la maxim, iar pulsul o ia razna până ajunge să fie imposibil de măsurat: „câte ore mai sunt până la extincție? vocea mea răsunând în megafoane, / nebunul bărbos, înarmat, suit pe parapet, cu predica tânguitoare / și fetele care adună păpușile de porțelan în debarale. halena și ura lor / și iubirea lor într-o zi de vară, când fiecare se bate cu umbra lui / și, practic, trupul e mai inconsistent decât umbra. cum să interpretez / evenimentele, acest mortal kombat în noapte, cu nimbul de șmirghel, / cu care microscop să mă uit și ce e pe lamelă, maestre tehnologic, / ploscă-n care-mi scuip flegmele și expectorez drame bulevardiere și glume / de antilopă-n mijlocul tigrilor. cuțitele sunt toate ascuțite în visul meu. / în camera mobilată ultramodern sunt singură și mă transform în obiect. (...)”. Fetele visează electric este un volum de debut abil construit, intens și acaparator.

„o formă neinvazivă de apropiere”

Cătălina Bălan, cutii (Editura Paralela 45, 2019)

       Cătălina Bălan scrie o poezie pe care nu o consider minimalistă (o etichetă folosită cam zglobiu și, în general, dintr-o mare lene): dacă e să mă raportez la poezia deceniului care mai are puțin și se-ncheie, această poetă nouă, de o uimitoare precocitate (o citesc de vreo opt-nouă ani și i-am urmărit cu interes traiectoria) vine cu un discurs care o face credibilă și reală. Cutiile (Paralale 45, 2019) ei sunt biografeme ce umanizează lumea („mică și caldă inima mea / se înghesuie lângă tine seară de seară / uneori inima mea se suprapune perfect peste tine / atât cât să mai poți respira”) într-o vreme în care preocupările poeților de douăzeci și ceva de ani se situează adesea într-o zonă de extirpare a umanului, de impersonalizare operată chirurgical. Nici urmă de tehnicismul sincopat al multora dintre debutanții de azi în Cutii, Cătălina Bălan scriind o poezie ușor de luat aproape în care găsesc câteva calități de bun augur: are umor și ironie, fără a ajunge să ruleze glumițe facile și meme-uri („ai mei au ascuns kamasutra / bukowski miller și brumaru pe un raft ceva mai sus / gen, ca să n-ajung eu / asta înseamnă să fii părinte responsabil”), fără să lase, așadar, cititorului său impresia că ar ține cu tot dinadinsul să-i atragă atenția prin anecdotă sau wink post-ironic; poezia aceasta este simplă (chiar cu riscul unor texte „telefonate”, ce frizează banalul), lipsită de ornamente și empatică, iar autoarea ei are tenacitatea de a-și umple cutiile cu toate acele lucruri cu care ne populăm viețile, alcătuind un spațiu familiar (cu vagi ecouri din Cristian Popescu) precis conturat și afabil („visul meu este să am un troleibuz personal / mă bucur când văd un troleibuz / uneori de el depinde bunăstarea mea sufletească / ce poate fi mai frumos decât un troleibuz în mișcare / poate doar un bărbat care își calcă singur cămașa”). Pe de altă parte, versurile sale sunt în stare să producă și disconfort („ca să fii eficient / azi am învățat că / înainte să resuscitezi pe cineva / trebuie să-i tai hainele / și să apeși direct pe pieptul gol / la 4 cm în jos față de stern și 4 mai sus de buric”), să dea naștere la rupturi în aparenta egalitate a modului în care tratează materia poetică. Dacă e posibil ca intimitatea să fi rămas una dintre ultimele redute ale subversivității (dat fiind că discursurile refuzului și ale rezistenței au fost confiscate de alți „vectori” ai vieții noastre socio-politice), Cătălina Bălan e cea mai gingașă subversivă a zilei („nouă nu ne mai dă nimeni ulei de pește / cu lingurița / de unde și nevoia de a ieși în stradă / pentru că problemele și alte chestiuni / nu se rezolvă de la sine”), iar cutiile ei sunt pline de obiecte sufletești prețioase („pe o bancă la malul oceanului / în fața unui soare enorm care apunea / mă gândeam că poate o să stau cu tine toată viața / da. toată viața”). Dacă va stărui să nu confunde simplitatea cu superficialul, sunt sigur că va confirma promisiunile din această primă carte.

„Poesis internațional”, la sfârșitul celui de-al nouălea an

       „Poesis internațional” a apărut și anul acesta de două ori (în mai și în noiembrie), ajungând la numărul 24.
       Câteva date concludente măcar statistic: prima serie (numerele 1-12, cu apariție trimestrială între iunie 2010 și martie 2013), împreună cu cea de-a doua (numerele 13-24, având o apariție semestrială, între mai 2014 și noiembrie 2019), adună cam 4550 de pagini de literatură din peste cincizeci de literaturi din Europa, cele două Americi, Asia și Africa.
       Începând cu seria nouă, am postat online numărul precedent la șase luni de la apariția lui pe hârtie, pentru a da publicației șansa de a fi și cumpărată, dacă tot o scoatem în tiraje care au variat, după buget, între 300 și 800 de exemplare. Așa că, odată cu apariția numărului 24 (2/2019), este acum disponibil gratuit numărul 23 (1/2019), în care cei interesați vor găsi destule delicatese.
       Pentru a-l descărca sau citi în pagină, trebuie doar să dați clic pe copertă.

Immanuel Mifsud, „Rapoarte confidențiale”

Rapoarte confidențiale (Casa de Editură Max Blecher, 2019) de Immanuel Mifsud a apărut în 2013, câștigând cel mai important premiu literar din Malta. Versiunea românească a cărții va avea trei lansări, de duminică 08.12 până miercuri 11.12, la București, Brașov și Timișoara, în prezența autorului, venit special din Malta pentru acest mic turneu în care va fi însoțit de traducătoarea sa, Denisa Duran.

Festivalul de poezie subversivă reSet, ediția a doua

Sâmbătă, 7 decembrie 2019, la Biblioteca Națională a României (Bd. Unirii nr. 22, sect. 3, București), are loc cea de-a doua ediție a Festivalului de poezie subversivă ReSet. Sunt invitați douăzeci de poeți contemporani născuți între 1954 și 1998, care vor citi de la ora 14 la ora 17, cu participarea pianistului Alexandru Ciobanu.

Cei doi moderatori ai lecturilor, Cosmin Perța și Grigore Șoitu, îi vor introduce pe Ilinca Bernea, Valentin Busuioc, Ionel Ciupureanu, Robert Gabriel Elekes, Teona Galgoțiu, Irina-Roxana Georgescu, Mugur Grosu, Florin Iaru, Diana Iepure, Claudiu Komartin, V. Leac, Iuliana Lungu, Ștefan Manasia, Cătălina Matei, Mitoș Micleușanu, Tiberiu Neacșu, Alina Purcaru, Cristina Stancu, Monica Stoica și Iulian Tănase.

Un eveniment organizat de Liga Literară din România și PEN România, cu sprijinul Institutului Blecher și al Radio Guerrilla.

Mă întorc în mai 1937, de Sharon Olds

Sharon Olds (n. 1942, San Francisco) a publicat, începând cu 1980, când debutează cu Satan Says, douăsprezece volume de poezie (printre care The Dead and the Living, 1984; The Father, 1992; Blood, Tin, Straw, 1999; One Secret Thing, 2008; Stag's Leap, 2012; Odes, 2016) și antologia Strike Sparks: Selected Poems 1980-2002 (2004). A primit câteva dintre cele mai importante premii și distincții din spațiul anglo-saxon, printre care Premiul T.S. Eliot, Premiul Pulitzer și Premiul Wallace Stevens.

Sharon Olds

Îi văd stând în fața porților impozante ale colegiilor lor,
îl văd pe tata plimbându-se
pe sub bolta de gresie ocră, lespezile
roșii scânteind ca niște
plăci de sânge deasupra capului său, o
văd pe mama cu câteva cărți ușoare sprijinite de șold
așteptând lângă stâlpul din cărămizi micuțe,
cu poarta de fier forjat încă deschisă în spatele ei
și vârfurile ascuțite lucind în aerul de mai,
se pregătesc de absolvire, se pregătesc de căsătorie,
sunt încă niște copii proști, tot ce știu e că sunt
inocenți și că nu ar face rău nimănui.
Aș vrea să mă duc la ei și să le spun Opriți-vă,
nu faceți asta – ea nu e femeia potrivită,
el nu e bărbatul bun pentru tine, veți face amândoi lucruri
pe care nu vă închipuiți că le-ați putea face,
veți suferi în feluri de care nici nu ați auzit,
o să vreți să muriți. Vreau să mă duc
la ei în lumina de sfârșit de mai și să le spun totul, 
ea cu fețișoara-i drăguță și înfometată întorcându-se către mine,
trupul ei frumos, neatins, demn de milă,
el chipeș și arogant întorcându-se către mine,
trupul lui frumos, neatins, demn de milă,
dar nu o fac. Vreau să trăiesc. Îi
iau ca pe niște păpuși de hârtie,
păpușa-bărbat și păpușa-femeie, și îi ciocnesc
unul de celălalt în dreptul șoldurilor,
bucăți ascuțite de cremene, ca și cum aș vrea
să scot scântei din atingerea lor – le spun
Faceți ce aveți de făcut, iar eu voi povesti despre asta.

Poemul săptămânii (92)

       Mă întorc, cel puțin până la sfârșitul lui ianuarie 2020, când voi fi ajuns la postarea nr. 100, la proiectul exclusiv online Poemul săptămânii, ținut în ultimii ani pe site-urile „Gazeta de Constanța” (6 august – 30 decembrie 2015), „Hyperliteratura” (8 ianuarie – 24 iunie 2016), „Poesis internațional” (2 iulie – 23 decembrie 2016) și „LaPunkt” (25 ianuarie – 14 iunie 2019). Nouăzeci și unu de poeme scrise de nouăzeci și unu de poeți, de la câțiva născuți acum ceva mai bine de o sută de ani (Maria Banuș, Dimitrie Stelaru, Constant Tonegaru) până la cei a căror dată de naștere e în preajma lui 1968 și care au început să publice la sfârșitul secolului trecut (Dumitru Crudu, Svetlana Cârstean).
       Din 28 noiembrie 2019, rubrica va putea fi urmărită pe site-ul tinerei reviste „Paragraf”, față de care încerc astfel să îmi arăt susținerea. Săptămâna asta e a lui Ovidiu Genaru, poet născut puțin înaintea lui Labiș, care a rămas – de cincizeci și trei de ani de când a debutat în volum – viu, credibil și, cum am scris recent, într-o formă de invidiat.

PEN România într-o nouă etapă

Am intrat acum trei ani în PEN România, una dintre cele peste 150 de filiale din mai bine de 100 de țări, ale PEN International (fondat în 1921, la Londra). PEN România a fost creat într-o primă formă în 1922 la București și din rândurile sale au făcut parte, de-a lungul perioadei interbelice, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Ion Barbu, Hortensia Papadat-Bengescu, Lucian Blaga, Tudor Vianu, Henriette-Yvonne Stahl, Panait Istrati, Mircea Eliade.

La apogeul epocii comuniste, în scurta perioadă de liberalizare politică de după 1968, s-a înființat un nou PEN Club în România, care funcționa ca un fel de secție de relații externe a Uniunii Scriitorilor din România. Poeți importanți, ca de exemplu Geo Dumitrescu, au fost la un moment dat președinți ai PEN Clubului român, din care făceau parte și alți autori agreați de regim.

Recreat în septembrie 1990 de poeta Ana Blandiana, forma actuală a PEN România i-a integrat de la început pe cei mai angajați intelectuali și scriitori ai momentului – dintre aceștia, retrași sau mai puțin activi în ultima vreme, la întrunirea din 22 noiembrie 2019 am avut bucuria să fie prezenți criticul și profesorul Mircea Martin, vicepreședinte al organizației între 1990 și 2004, și admirabila romancieră Gabriela Adameșteanu, care a și primit Premiul PEN România pe anul trecut pentru cea mai recentă carte a sa, Fontana di Trevi, căreia i se decernase în decembrie 2018 și Premiul „Sofia Nădejde” pentru proză.

În prezent, PEN România are ceva mai mult de 120 de membri – poeți, prozatori, eseiști, traducători, jurnaliști, editori. Cel de-al doilea mandat al doamnei Magda Cârneci, președinte al PEN România între 2011 și 2019 (susținută din 2015 de vicepreședintele Caius Dobrescu), urmându-le în această funcție Anei Blandiana (1990-2004), Gabrielei Adameșteanu (2004-2006), lui Ilie Constantin (2006-2007) și lui Constantin Abăluță (2008-2010), s-a încheiat, așa că s-au organizat noi alegeri, iar Radu Vancu este noul președinte al PEN-ului românesc, urmând să facă echipă cu mine (ca vicepreședinte), cu Bogdan Ghiu, Miruna Vlada și alți câțiva scriitori și scriitoare pe care încercăm să îi și să le convingem să ni se alăture în perioada următoare în board-ul PEN România. Secretar al organizației rămâne scriitoarea sighișoreană Mariana Gorczyca.

Ce am vrea să facem mai departe, în câteva cuvinte:
* stabilirea și consolidarea unor premii anuale pentru toate genurile, mediatizate și care să capete greutate prin seriozitatea nominalizărilor și a alegerilor juriilor, în condițiile în care au rămas foarte puține astfel de distincții creditabile în România de azi. Premii care să nu rateze, mă grăbesc să adaug, dimensiunea angajată, de cooperare, solidaritate și sprijin pentru cei oprimați și în primejdie, pentru cei ignorați și ale căror drepturi și libertăți sunt puse între paranteze – misiune fundamentală a PEN International

* sprijinirea, dezvoltarea și aprofundarea discuției despre statutul artistului, începută în scurtul său mandat ministerial de către Vlad Alexandrescu și pierdută pe parcurs, care credem că poate fi un moment important pentru câteva mii de creatori din toate artele

* ceva ce ne doare rău: statutul traducătorului, să încercăm să îmbunătățim relația sa cu editurile, să facem tot ce e posibil pentru o mai justă apreciere a muncii și a rolului său în tot „lanțul trofic” editorial și publicistic, căci în acest moment traducătorul de literatură e exploatat în România în modurile cele mai umilitoare

* două antologii (una de poezie, alta de proză), traduse în engleză (toamna anului 2021 ni se pare un orizont rezonabil), ultima oară când s-a făcut asta a fost acum zece ani, în vremea prezidențiatului ad interim al domnului Abăluță; vom încerca din toate puterile să le difuzăm internațional, prin rețelele de organizații la care avem acces și care ne împărtășesc țelurile, făcând astfel din literatura română contemporană mai mult decât o cenușăreasă, printr-un posibil „desant” în literatura mondială de azi unde nu se știe mai nimic despre noi, cu excepția a trei-patru scriitori traduși și premiați

* un nou site, care să aibă o formă mai modernă și mai dinamică și să fie mai lesne de accesat și de explorat, pentru o mai bună cunoaștere a scriitorilor PEN (atât între ei, cât și de către cei interesați de realizările lor) și a proiectelor pe care această organizație le derulează

* asta pe lângă susținerea încăpățânată a țelurilor prime și esențiale ale organizației: celebrarea literaturii, apărarea drepturilor omului și a libertății de creație, protejarea și susținerea scriitorilor în primejdie din diferite părți ale lumii, solidarizarea cu scriitorii surghiuniți, promovarea drepturilor lingvistice și ale minorităților amenințate socio-cultural.

Cred că putem începe de aici.

Casa de Editură Max Blecher la târgul de carte Gaudeamus & Institutul Blecher, ediția 215

SÂMBĂTĂ, 23 noiembrie 2019
Romexpo (Pavilion B2, stand 198)
ora 15:00
Lansarea volumului Industria liniștirii adulților de Anastasia Gavrilovici

ora 15:30
Lansarea volumului Psalmi de Radu Vancu

ora 16:00
Lansarea volumelor Vatra Luminoasă de Daniela Luca și Ziua în care a murit John Lennon de Gelu Diaconu


DUMINICĂ, 24 noiembrie 2019
Romexpo (Pavilion B2, stand 198)
ora 15:30
Lansarea volumului scrum de Veronica Ștefăneț

Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică, 17 noiembrie 2019, de la ora 19, în Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu poeții Radu Vancu și Veronica Ștefăneț. În cadrul ediției va avea loc prezentarea volumelor Psalmi (Casa de Editură Max Blecher, 2019) de Radu Vancu și scrum (Casa de Editură Max Blecher, 2019) de Veronica Ștefăneț, precum și a numărului 24 (2/2019) al revistei „Poesis internațional”.

Radu Vancu (n. 1978, Sibiu) este conferențiar la Facultatea de Litere a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, redactor-șef al revistei „Transilvania” și membru în redacția „Poesis internațional”. A publicat volumele de poezie: Epistole pentru Camelia (2002), Biographia litteraria (2006), Monstrul fericit (2009), Sebastian în vis (2010), Amintiri pentru tatăl meu (2010), Frânghia înflorită (2012), 4 A.M. Cantosuri domestice (2015), Cantosuri domestice (antologie, 2016) și Psalmi (2019). De asemenea, este autorul a șase volume de eseuri și publicistică (printre care Mircea Ivănescu: Poezia discreției absolute, 2007, 2015; Eminescu: trei eseuri, 2011; Elegie pentru uman, 2016), al unui jurnal, Zodia Cancerului. Jurnal 2012-2015 (2017) și al romanului Transparența (2018).

Veronica Ștefăneț (n. 1985, Chișinău) a frecventat Atelierul de scriere creatoare „Vlad Ioviță” condus de Dumitru Crudu și Cenalcul „Republica” organizat de Moni Stănilă. A publicat în volumul colectiv Opt’ (2018) și în numărul 21 (1/2018) al revistei „Poesis internațional”. A tradus, împreună cu Victor Țvetov, Tot ce poți cuprinde cu vederea. Antologia poeziei ruse contemporane (2019). Câștigătoare a celei de-a noua ediții a Concursului de debut „Max Blecher”, a publicat volumul scrum (2019).

Moderator: Claudiu Komartin

„Poesis internațional” vol. 24 (2/2019)

Câteva cuvinte despre Gheorghe Iova – editorialul numărului 24 (2/2019) al revistei „Poesis internațional”

Gheorghe Iova

foto: Dirk Skiba

            O preconcepție curentă în legătură cu scrisul lui Gheorghe Iova, genul de loc comun rostogolit cu ușurință de adversari și rău-voitori și acceptat cu superficialitate și în general pe necitite, a fost că acesta nu ar avea „operă”, că geniul său oral nu ar fi fost dublat de aceeași acuitate în practica textuală. Nici nu ar trebui să ne mire o asemenea judecată de valoare inexactă, de nu de-a dreptul ipocrită: schimbând ce e de schimbat – fiindcă avem de-a face cu doi autori (două caractere) greu de pus în relație, care au însă în comun vocația libertății de conștiință și spiritul de nealiniați și neconcesivi –, și lui Paul Goma i-a fost lipită, cu largul concurs al Securității, o etichetă similară, contrazisă de câteva cărți solide din anii ‘70-‘90.

În cazul lui Iova, care a debutat târziu (să nu uităm că și-a publicat prima carte, Texteiova, după căderea comunismului, la 42 de ani), faptul că omul a fost întotdeauna independent și ireverențios față de orice fel de judecată îngăduitoare și șablonardă și de ierarhiile acceptate fără interogări critice extenuante a cauzat receptării oneste de către mediul literar a cărților sale. S-a acceptat cu jumătate de gură că influența gândirii lui teoretice asupra unei bune părți a generației 80 a fost un catalizator și că maieutica propusă de Iova a funcționat ca sistem de propulsie pentru câteva glorii ale literaturii noastre din ultimii patruzeci de ani. Ba mai mult, odată ce 80-iștii nu au mai fost interesanți pentru Iova (și nu invers), acesta a jucat un rol similar un sfert de secol mai târziu pentru câțiva tineri scriitori de după 2000 – de la Răzvan Țupa, Elena Pasima și Bogdan Lipcanu până la Cosmin Manolache (împreună cu care a scos acum trei ani o carte complexă, captivantă și neîncadrabilă, Etalonul Mizil. Ficțiunile măsurătorilor).

Disponibilitatea lui Iova pentru dialog și explorare/reflecție-în-comun (spun asta prin prisma propriilor mele experiențe cu el) a rămas neschimbată până la sfârșit. Și din punctul acesta de vedere, Gheorghe Iova a fost exemplar. Nu atât ca figură magisterială (nu cred să-l fi interesat vreun moment asumarea unei asemenea posturi), cât ca acordor de mare finețe al gândirii altora, de spirit lucid și problematizant cu o cultură masivă și o tenacitate pe măsură. Câteva schimburi de replici cu Iova (care impunea un ritm alert și nu de puține ori disconfortant) puteau pune cugetarea interlocutorului său pe alte șine: lecția cea mai importantă pe care a predat-o este să te abați constant și metodic de la clișee, să le pui în discuție fără prefăcătorii și să te situezi, oricât de mult te-ar putea costa asta în raporturile sociale și profesionale, în unghiul pe care ceilalți îl ocolesc din comoditate sau calcul oportunist.

Moartea lui Gheorghe Iova, pe 29 iunie 2019, e o pierdere însemnată, iar reevaluările corecte ale poeziei, prozei și sistemului său critic vor scoate la iveală, sper, pentru promoțiile viitoare, un personaj de neocolit al culturii noastre literare din ultimele decenii.

M-am bucurat când Caius Dobrescu a acceptat invitația mea de a deschide numărul 24 al revistei cu un interviu extraordinar ce apare, după douăzeci și unu de ani, într-o formă integrală, revăzută și corectată – merită citit cu atenție, dacă nu chiar cu creionul în mână, pentru că din metoda și din fizionomia morală ale lui Gheorghe Iova avem de învățat o seamă de lucruri de cea mai mare importanță. O țară – o cultură – fără astfel de intelectuali și scriitori e în mare primejdie.

Institutul Blecher, ediția 214

Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică, 17 noiembrie 2019, de la ora 19, în Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu poetele Teodora Coman, Ioana Tătărușanu și Denisa Arcip. În cadrul ediției va avea loc prezentarea volumului soft guerrilla (Casa de Editură Max Blecher, 2019) de Teodora Coman.

Teodora Coman (n. 1976, Sibiu) a debutat cu Cârtița de mansardă (2012), volum urmat de foloase necuvenite (2017) și recenta soft guerrilla (2019), toate trei apărute la Casa de Editură Max Blecher. Publică în „Poesis internațional” recenzii, eseuri și traduceri din 2011.

Ioana Tătărușanu (n. 2001, Iași) este elevă în clasa a XII-a la Colegiul Național din Iași și redactor-șef al revistei „Alecart”.

Denisa Arcip (n. 2002, Piatra-Neamț) este elevă în clasa a XII-a la Colegiul Național „Petru Rareș” din Suceava și este membră a „Casei de Poezie Light of ink”.

Moderator: Claudiu Komartin

Casa de Editură Max Blecher în cel de-al zecelea an

Casa de Editură Max Blecher, la care Ana Toma și cu mine trudim (și ce frumoasă trudă e asta în cele mai multe cazuri) din toamna lui 2010 încoace, a scos (cu tot cu cele care sunt acum în tipar) nouăzeci și șase de cărți.
În toamna aceasta apar șase noi volume, semnate de Teodora Coman, Radu Vancu, Anastasia Gavrilovici, Veronica Ștefăneț, Daniela Luca și Gelu Diaconu. Ele vin după cele publicate în prima parte a anului de Livia Ștefan, Nicolae Coande, Luminița Amarie și Gheorghi Gospodinov.
Sper să vă împrieteniți cu oricare dintre ele, sau cu toate, sau cu acelea care vă vor vorbi cel mai clar despre explorarea cât se poate de personală și de asumată, dar și despre imponderabilele pe care le scoate la iveală poezia.

P.S. Mulțumiri artiștilor și graficienilor care au venit alături de noi și s-au ocupat de câteva coperte în opinia mea spectaculoase și grăitoare: Ion Barbu, Sasha Segal, Ilinca Pop, Ana Alfianu.

Miercuri, cu V. Leac și Andrei Gamarț, la Muzeul de Artă Recentă

V. Leac (n. 1973, Năsăud) a publicat volumele de poezie Apocrifele lui Gengis Khan (2001), Sera cu bozii (2003), Seymour: sonată pentru cornet de hârtie (2005, 2006), Dicționar de vise (2006), Lucian (2009), Toți sunt îngrijorați (2010), Unchiul este încântat (2013) și Monoideal (2018). Membru fondator, la Arad, al grupării literare „Celebrul animal” și al revistei „Ca și cum”. Între 2007 și 2011 a fost gazda taberei de creație literară de la Săvârșin. În 2012, împreună cu Bianca Băilă, înființează Muzeul Ordinii Interioare la Timișoara. A participat în cadrul platformei „Spații în așteptare” cu proiectul „Cuptorul din fabrica de zahăr” (2013). Curator al evenimentului W.A.D. („The Weekend of the Dependent Artist”) (2014) și autor al câtorva filme experimentale: The Village Drones (I) (2014); The Village Drones (II) (2015); Trasee descriptive cu intrus (2016).

Andrei Gamarț (n. 1980, Chișinău) a publicat volumele de poezie Roșul comun (2001), Măsura aproapelui (2004) și Eu spun dragoste (2007) și albumul de pictură Oglindă pentru luna plină / Mirror For The Full Moon (2016). În 2007, a fondat la Chişinău, împreună cu alți câțiva tineri poeți emergenți, gruparea „Human Zone”. Absolvent al Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău (secția Pictură), a participat la trei expoziții de grup și a avut, între 2005 și 2018, zece expoziții individuale, printre care „Kosmographia” (2005), „The Counter Realist” (2011), „This Garden Was Enchanted” (2014), „Mirror For The Full Moon” (2016) și „Memories Are Here and It's Spring Again” (2018).

„Înrudită cu o vrăjitoare din Salem”

text ce va apărea în nr. 24 (2/2019) al revistei „Poesis internațional”

Anne Sexton, Poeme alese (Tracus Arte, 2019)

traducere de Diana Geacăr și Cătălina Matei

            Oricum ai lua-o, o primă traducere din poezia lui Anne Sexton, chiar și frugală cum este antologia recent ieșită la Editura Tracus Arte, ar trebui să reprezinte un eveniment. Patru decenii și jumătate au trecut de la sinuciderea poetei (care încă nu împlinise în octombrie 1974 patruzeci și șase de ani) în orășelul Weston din Massachussets și de-abia acum apare această selecție de numai cincizeci și ceva de texte ce stau sub titlul Poeme alese, în traducerea Dianei Geacăr și a Cătălinei Matei – două poete din generația de după 2000, născute în 1984, respectiv 1988, pentru care cred că Anne Sexton a fost în perioada formării o referință la fel de importantă, de seminală precum, să spunem, Angela Marinescu sau Mariana Marin.

Cu poezia lui Anne Sexton s-a petrecut în România, și înainte, și după 1989, un fenomen destul de curios – nu foarte diferit de parcursul, sau de intrarea în cultura noastră a celorlalți poeți „confesivi”: binecunoscută publicului de poezie și poeților înșiși (mai mult datorită legendei decât operei poetice propriu-zise?), Sexton nu a și fost tradusă în românește pe măsura influenței și reputației sale. Cel puțin trei promoții – dacă mă gândesc la Mariana Marin, dar și la Ruxandra Novac, la Domnica Drumea și la Cristina Stancu – cred că au avut în ea, alături de John Berryman, Robert Lowell și Sylvia Plath, o importantă figură a poeziei americane postbelice, sau cel puțin a acestei direcții foarte fertile pe care a reprezentat-o strălucit și, aș spune, cu prețul vieții (greu de uitat fraza din necrologul scris de către Denise Levertov: „Noi, cei care suntem în viață, trebuie să afirmăm limpede, așa cum ea nu a reușit, distincția dintre creativitate și autodistrugere.”)

Așa se face că o primă selecție (care, trebuie să spun, mi-aș fi dorit să fie mai robustă) din zece volume de poezie ale lui Sexton apare abia în 2019. Dar nici antologiile nu au fost mai generoase cu autoarea Transformări-lor: cu excepția celei din 1986 a lui Mircea Ivănescu, Poezia americană modernă și contemporană (fără îndoială cea mai remarcabilă dintre toate cele apărute la noi în anii ’70 și ’80), versurile torturate, dar și de un extraordinar curaj autobiografic, ale lui Sexton nu au intrat în nici o altă antologie. Și chiar Mircea Ivănescu o traduce cu prudență, transpunându-i în cartea din ’86 un singur poem, față de cele șaisprezece ale Sylviei Plath.

Sexton nu e ușor de tradus, dar nu fiindcă ar pune insurmontabile probleme prozodice sau de tehnică a imaginarului poetic, tropi foarte pretențioși sau limbaj greu de descâlcit, ci pentru că este unul dintre acei poeți cărora trebuie să le faci față în timp ce-i citești, să nu te lași absorbit în scrisul lor ca într-o gaură neagră, și cu atât mai mult când depui efortul de a le transmuta obsesiile, cruzimile, viața oscilantă a fiecărui vers într-o altă limbă. Fără să fie o poetă deosebit de dificilă sau de „încifrată” (cum sunt, să spunem, Gertrude Stein sau Marianne Moore – ambele, mi se va replica, aparțin unei alte epoci), Sexton e o poetă pe viață și pe moarte: nu e de mirare că două poete și traducătoare – altfel foarte diferite una de cealaltă – dintr-o generație catalogată în general ca virulentă, disperată și tenebroasă au fost cele care au tradus în românește sălbăticia nevrotică și glam a lui Anne Sexton („N-o să-mi irosesc viața pentru a afla dacă-s înrudită cu vreuna dintre vrăjitoarele din Salem. Probabil că sunt”, spune la un moment dat într-o filmare de pe la mijlocul anilor ‘60), ce anticipează nu puține experiențe artistice (artistice într-un sens larg – să menționăm numai influența asupra unor muzicieni ca Peter Gabriel sau Morrissey) cu ample ecouri în ultima parte a secolului XX și începutul secolului XXI.

Volumul antologic de la Tracus Arte este întru totul credibil și-n românește, singura chestiune delicată în cazul unei asemenea cărți (căci nu vorbim propriu-zis despre o colaborare, fiecare dintre cele două poete și traducătoare transpunând cam jumătate dintre textele selectate în antologie, poate Cătălina Matei ceva mai multe) este în ce măsură cele două „lecturi” se întâlnesc și comunică între ele, dacă nu cumva cartea conține poemele a două Anne Sexton distincte. Și, într-adevăr, e o anumită senzație că sunt două „voci”, două gheare între care există o concurență – un foșnet intermediar – pentru a reda cât mai fidel (și mai vertiginos) spiritul poeziei sextoniene. Și totuși, în ciuda acestei discrepanțe inevitabile, subtonurile sunt comune, fondul convulsiv este redat în chei îngemănate, există așadar acea unitate stilistică a întregii cărți fără de care această apariție ar fi fost un rateu. Aș putea protesta împotriva celor aproape douăzeci de note de subsol din traducerile Cătălinei Matei (deformație profesională de redactor conștiincios, cum n-au mai rămas prea mulți), însă nu o voi face.

Țin să mai notez, înainte de a transcrie două poeme din Poeme-le alese ale lui Anne Sexton, dându-le astfel cuvântul traducătoarelor, că primul număr al revistei „Poesis internațional”, din iunie 2010, conținea două texte faimoase, „All My Pretty Ones” și „And One For My Dame” (traduse de Alina Pușcaș și Dumitru Păcuraru) – care se regăsesc și în cuprinsul acestei cărți –, precum și microeseul lui Marius Conkan, „The black look – despre poezia lui Anne Sexton”, pe atunci încă student la Litere-le clujene.

Sper să văd asumate în anii care vin traducerea și publicarea unor antologii din Robert Lowell și Elizabeth Bishop, poate și noi ediții Sylvia Plath și W.D. Snodgrass: ar cam fi timpul.

Menstruație la patruzeci

Mă gândeam la un fiu.

Pântecul nu e un ceas,

nici un clopot ce bate,

dar într-a unșpea lună a vieții lui

simt acel noiembrie

al corpului la fel ca pe cel din calendar.

În două zile va fi ziua mea

și ca-ntotdeauna pământul a terminat cu recolta.

De data asta vânez moartea,

noaptea spre care mă înclin,

noaptea pe care o vreau.

Bine, atunci –

vorbește de asta!

A fost în pântec tot timpul.

Mă gândeam la un fiu...

Tu! Cel niciodată dobândit,

cel niciodată însămânțat sau eliberat,

tu, al sexelor de care m-am temut,

mersul și respirația de cățel.

Îți voi da ochii mei sau ai lui?

Vei fi David sau Susan?

(Astea două nume le-am ales și ascultat.)

Poți fi un bărbat ca tații tăi –

mușchii piciorului de la Michelangelo,

mâinile din Iugoslavia,

undeva țăranul, slav și hotărât,

undeva supraviețuitorul, plin de viață –

și oare ar mai fi posibile

toate astea cu ochii lui Susan?

Toate astea fără tine –

două zile pierdute în sânge.

Eu însămi voi muri fără botez,

o a treia fiică de care nu s-au mai sinchisit.

Moartea mea va veni de ziua numelui meu.

Ce e greșit la ziua numelui?

E doar un înger al soarelui.

Femeie,

țesând o pânză chia deasupra ta,

o subțire și încâlcită otravă.

Scorpionule,

păianjen rău –

mori!

Moartea mea din încheieturi,

două ecusoane cu nume,

sânge purtat ca o brățară de flori

care să-nflorească

una pe stânga și una pe dreapta –

E o cameră caldă

locul sângelui.

Lasă ușa scoasă din balamale!

Două zile pentru moartea ta

și două zile până la a mea.

Iubire! Boala aia roșie –

an după an, David, m-ai sălbătici!

David! Susan! David! David!

sătulă și răvășită, șuierând în noapte,

neîmbătrânind niciodată,

așteptându-te mereu pe verandă...

an după an,

morcovul meu, varza mea,

te-aș fi posedat înaintea tuturor femeilor,

strigându-ți numele,

strigând că ești al meu.

                                    traducere de Cătălina Matei

După Auschwitz

Furia,

neagră ca un cârlig,

mă apucă.

În fiecare zi,

toți naziștii

au luat, la 8 dimineața, câte un copil

și l-au perpelit în tigaie

la micul dejun.

Iar moartea îi urmărea cu o privire nestânjenită

și își scotea murdăria de sub unghii.

Omul e rău,

spun cu voce tare.

Omul e o floare

care ar trebui să fie arsă,

spun cu voce tare.

Omul

e o pasăre năclăită în noroi,

spun cu voce tare.

Iar moartea mă urmărește cu o privire nestânjenită

și se scarpină în anus.

Omul, cu degete mici și roz la picioare,

cu degete miraculoase la mâini,

nu e un templu,

ci o latrină,

spun cu voce tare.

Fie ca omul să nu-și mai atingă niciodată ceașca de ceai.

Fie ca omul să nu mai scrie niciodată cărți.

Fie ca omul să nu-și mai pună niciodată pantofii.

Fie ca omul să nu-și mai ridice niciodată privirea

în nopțile blânde din luna iulie.

Niciodată. Niciodată. Niciodată. Niciodată. Niciodată.

Spun toate astea cu voce tare.

Și mă rog ca Dumnezeu să nu m-audă.

                                           traducere de Diana Geacăr