Să nu credeți

Să nu credeți ce s-a spus despre acea dimineață
eu chiar am vrut să dau la o parte perdelele
împunse de lumina ascuțită și foșnitoare
când pojghița de somn s-a subțiat și-a plesnit
mi-ar fi trebuit o valiză să mă adun
dintre așternuturile boțite scânceam ca o ceapă
frecată cu multă sare într-un pumn
de salahor ce așteaptă intrarea în schimb.

Ce mă aștepta dincolo? Ce mai era pentru mine?
Frumusețile din cataloage, mândria albumelor
softporn, prinse în carapacea lor de prejudecăți
și blănuri sintetice? Amintirea sirenei de la
uzina de frig? Funigeii? Estetica?
Să nu credeți nimic din ce se spune despre dimineți
și despre muncitorii vânjoși cu piepturile numai
ochi și urechi: toate astea s-au dus.

Acvariul imaginar al lui Cătălin-Mihai Ștefan

E, cred că nu greșesc, a treia carte a lui Cătălin-Mihai Ștefan pe care o citesc. Sincer să fiu, din celelalte nu-mi amintesc decât crâmpeie pe care nu le-am prea receptat, în special din precedenta, 16 culise (2013), însă cea scoasă anul trecut de Charmides e o surpriză plăcută. Dintr-un turn de volume de poezie apărute mai ales la Charmides, CDPL și Tracus Arte care s-au tot reportat, Probleme sangvinice (alte apaosuri) mi-a atras în mod special atenția. Credeam că exagerează Nimigean în recomandarea de pe ultima copertă, însă n-a fost așa. Cu excepția titlului, mult sub nivelul cărții (și fără mare legătură cu virtuțile pentru care mi-a atras atenția – vervă narativă, umor, oralitate, naturalețe, conturarea unei mitologii de familie care nu e, cum se întâmplă de obicei, copleșită de influența lui Cristian Popescu), volumul arată potențialul de creștere al unui poet care până acum părea să lâncezească într-o zonă destul de emfatică, de inactuală și de neprecizată. Volum care mă îndreptățește să am reale așteptări de la Cătălin (măcar pentru că „schimbarea e la fel de importantă / ca o perdea împinsă de lumina soarelui” și „Până la urmă, totul e ca și cum ți-ai scoate / cu vârful limbii carnea dintre dinți”), așa cum am de la câțiva poeți tineri cu unele trăsături comune, ca Marius Aldea, Ștefan Ivas, Victor Țvetov sau Ion Buzu.

Cătălin-Mihai Ștefan, Probleme sangvinice (alte apaosuri)

(Charmides, 2015)

Legendă

În 1898 învățatul sefard Moise Benhayon, reîntors dintr-o călătorie inițiatică în Munții Sierra Madre notează în carnetul său 24 de pagini cu numere care par să alcătuiască un cod sau o rețea de însemnări cifrate sau de date cu sens obscur, iar în aceeași zi se sinucide aruncându-se în Sena. Prietenul și confidentul său, Abraham Obadya, mărturisește pe patul de moarte, într-o convorbire cu unul dintre discipolii săi, că Benhayon descoperise în timpul unei transe care-i consumase toate resursele psihice și spirituale că e cu neputință să evite ceea ce el numește cununarea (להינשא) cu apa exact în locul unde ea curge pe sub Pont Mirabeau, la a cărui construcție participase (o fotografie de epocă îl arată în 1896 pe Benhayon în grupul strâns la inaugurarea podului despre care Apollinaire va scrie mai târziu un faimos poem încifrat). De pe Pont Mirabeau se sinucid aruncându-se în apele râului, la distanță de 24 de ani, Ilarie Voronca (1946), Paul Celan (1970) și Gherasim Luca (1994). Se spune că în 2018 un poet evreu venit din România le va urma.

Crăciun iuhuuu

Zi ternă, cu tonus scăzut, totul mai degrabă apatic, mâncare și băutură multă, firește, pocnitori explodând absurd (de multe ori m-am întrebat unde și cum și de ce ar sta un dobitoc o după-amiază întreagă să aprindă și să arunce pe geam tot la câteva minute o nouă pocnitoare? astea vieți serbede, ce să mă mai plâng de a mea), Crăciun tomnatic (încălzire globală? parcă nici de asta nu-i mai pasă nimănui), nici măcar zloata multor sfârșituri de an de altădată, parcă totul se-nghesuie într-un fel lent și fără speranță, doar în benzinării oameni mai singuri și mai călcați pe nervi de toată povestea asta (deși probabil din cu totul alte motive); nicio candoare, nicio veselie, nicio pâlpâire care să te pună-n mișcare pentru câteva ceasuri, doar preparate din carne de porc și beculețe licărind în legea lor comună și zdrobitoare.

Radu Săplăcan

Nu l-am întâlnit pe Radu Săplăcan, deși, la fel ca în cazul lui Iustin Panța, de numele său am tot dat în anii când începeam să scriu și să public. De fapt, cum nu am trecut Carpații până la 20 de ani, adică la mai bine de un an după moartea lui Săplăcan, ar fi fost și improbabil să-l cunosc, însă din 2004 (când am primit un premiu foarte onorabil ce-i purta numele, la Beclean – cu un an înainte îl luaseră Dan Coman și Perța, deodată cu mine l-au primit Manasia și Vasile G. Dâncu) au tot ajuns la mine povești cu Săplăcan și rememorări pline de căldură ale unor poeți ce-l cunoscuseră bine. Așa că penultima săptămână a rubricii recuperează profilul acestui poet și critic despre care nu se prea mai vorbește, însoțit de poemul său „Rezervația artificială”.

Ceaun

Să bei, să bei până uiți de politică
și de bani de combinații sinistre de războaie de monștri

scârțâitul ușii, pașii mărunți și deși,

blăniță și gheare pe podeaua cerată, înger-îngerașul-meu

și dârdâitul de care oricum nu le pasă

mâna întinsă către noptieră SPORT! și menținerea

unui tonus consolator

minciunile popilor fetița care se sinucide

într-o după-amiază de octombrie e găsită ceva mai

târziu cu un dildo în anus

ăia nu vor să-i facă slujbă deși știu că a fost
dintre toți cea mai pură

dar au putut citi pe fața ei disprețul sau furia
înăbușită înainte ca
lumea să-i calce-n picioare jucăriile, să smulgă

cu dinții capul păpușii să-i
zdrelească fustița

așa că fără diete de balerine, să vorbim despre corali
despre delfini și balene

și despre oceane peste care se întind
dârele rachetelor

ultima șansă a lăcustei bipede în urma ei

doar solul otrăvit, doar vegetația pipernicită,

litania progresului permanent

roboți sfioși & ecrane hipnotice

pe străzile unei metropole năpădite de buruieni și scaieți,

ultima eliberare a scenariilor morbide

sexul flasc și degetele obediente

jucându-se cu mărgele turcoaz sub țesătura de latex,

agresiunea lentă, întreținută ca focul în sobă,

copiii răpiți și lăsați să crape

de foame în pivnițe, trapa nedeschisă de un deceniu

acum când carnea celui de lângă tine tremură

nebunește se desprinde alunecă

singură în ceaun

Nichita Danilov, „Recviem pentru țara pierdută”

În mod normal, un nou volum de poezie semnat Nichita Danilov, la cinci ani de la Imagini de pe strada Kanta (premiat de revista „Observator cultural”), ar trebui să fie un eveniment: unul dintre scriitorii clasici ai ultimilor 35 de ani, confiscat o vreme de proză (patru romane solide între 2004 și 2010), dă – cam la vârsta la care Corăbii cu cenușă a lui Blaga prindea contur – o carte densă și concentrată ca un strigăt într-o cutie vidată. 
Recviem... este, din punctul meu de vedere, nu doar cea mai bună carte de versuri din ultimul deceniu a lui Danilov (sunt, poate, subiectiv, dar îmi place mai mult decât premiatele Centura de castitate și Imagini de pe strada Kanta), dar și una dintre cele mai agonizante și mai decepționate mărturii poetice ale unei vremi de implacabile frustrări și nimiciri („De la depărtare / aud patria căzută în genunchi / cum își izbește / capul de ziduri.”).
Poate puțin prea retoric (deși cu un discurs mai bine strâns decât în volumele anterioare, unde unele poeme păreau prelinse de pe masa de lucru a prozatorului, prea vorbărețe și cu „rame”/concluzii destul de previzibile), cartea lui Danilov închide text obsesiv și scrâșnit și impune, la fel ca O înserare nepământeană (2014) a lui Aurel Pantea sau Hiatus (2015) a Marianei Codruț, o manieră (un stil) pe care n-ai cum să o ignori, după cum sigur nu ai cum să o confunzi („atunci, brusc, apare în întuneric / o rază infimă de lumină / separând genunchii de umăr / și tălpile de creștet / atunci țipătul de durere / se transformă în geamăt / atunci geamătul se transformă în bucurie / atunci teama de-a luneca în hău / devine o adiere plină de lumină, / atunci sânii se dezlipesc de piept / iar pleoapele se deschid / asemenea unor aripi / ce alunecă pe umeri”).
Danilov are, cu Recviem pentru țara pierdută, prima șansă la Premiul Cartea de Poezie a anului 2016 care va fi decernat pe 15 ianuarie la București. Normal ar fi fost ca el să fie printre poeții nominalizați în aceeași zi la Premiul Național de Poezie de la Botoșani, însă de premiul acela s-au ocupat în ultimii ani N. Manolescu & co., făcându-l să nu mai însemne nimic.

Nichita Danilov, Recviem pentru țara pierdută

(Cartea Românească, 2016)

12 / 12

douăsprezece versuri pentru îndepărtarea fricii,

douăsprezece secunde până la dispariția luminii

am văzut farurile camionului apropiindu-se dinspre

capătul sudic al podului am calculat

că până jos este timp

m-am răstit la grilajul alunecos am

izbit cu pumnul în placa netedă în care mă vedeam

numai vene și așchii de os între

mine și tine nimic spune drept îți mai pasă

m-am văzut ca pe-o

casă rece în care nu mai ai de ce să

te sprijini

și câinele a început iarăși să latre și m-am gândit că

dintre toți numai el.

2013; 2016

Poemul săptămânii (72). Radu Andriescu

Împreună cu Nimigean și Acosmei, Astner, Tanasescu (Margento), Decuble și Sociu, Radu Andriescu este unul dintre poeții de bază care au ieșit din Club 8, una dintre cele mai importante grupări din literatura română a ultimilor 25 de ani. I-am publicat în 2016 lui Radu al optulea său volum, care venea după o pauză de șase ani, iar la anul (anunț asta în premieră, ca să nu mai am loc de-ntors) Casa de Editură Max Blecher va scoate Gerul dintre ei, al doilea volet al unui proiect poetic mai amplu început cu Când nu mai e aer.

Iulian Fruntașu

Un poet foarte bun, care a debutat în 1996 cu Beata în marsupiu, a scos a doua carte în 2006 (placheta bilingvă în română și engleză St. Bosnia Blues) și revine după încă un deceniu, cu Să fi fost totul o mare păcăleală? (Cartier, 2016), ce cuprinde primele două volume și 42 de inedite (n-am mai spus lucrul ăsta, deși mă gândesc la el de multă vreme: cred că 42 este numărul ideal de texte pe care ar trebui să le conțină un volum de poezie).
Diplomatul Iulian Fruntașu (n. 1970) este un autor discret și uimitor, unul dintre cei mai buni (alături de Dumitru Crudu și Emilian Galaicu-Păun) din Republica Moldova de după destrămarea URSS. Cel mai probabil, profilul său va fi în centrul portretului din numărul 19 al revistei „Poesis internațional”, pentru că poezia lui (pe care am citit-o prima oară în antologia lui M. Mincu, Poezia română actuală) merită să fie cunoscută.

Iulian Fruntașu, Să fi fost totul o mare păcăleală?

(Editura Cartier, 2016)

Cum va fi?

Într-o zi
cum va fi?
Tu –
cu un corp tânăr,
plin de viitor
iar eu –
cu atâtea povești
pe care nu
le-am spus
nimănui.

Doar mâinile noastre
ca febra intermitentă,
iar gurile –
două eprubete
cu un lichid explozibil.

Într-un atentat
asupra rațiunii
pasiunea noastră
va deschide atâtea uși
încât vom înnebuni
căutând
dragostea
care
ne-a
marcat.


Întrebare

Cu acest cuțit la beregată și cu
prima picătură de sânge,
spune:
viața ta,
fraiere,
trebuiește cuiva?
Cui?
La ce bun?


Răni

Nu-i plăcea să calce pe melci –
când o făcea din întâmplare
se cutremura, iar fața
i se schimonosea
de parcă ar fi avut dureri
de dinți.

Sunt răni care nu trec.
O crustă le acoperă
și durerea
devine surdă
ca umbra
unei femei 
bețive.

Dimineața
voi privi fetița vecinilor
patinând
pe ochiurile
băltoacelor înghețate
peste noapte

și voi admira
dulcea ignoranță
a celor care-și pierd
inocența
cu pași de melc
cu răni care nu trec
niciodată.


Iulian Fruntașu

Paznic de noapte

De ce i-am mințit pe zugravi?
De ce, printre viermișorii de spumă poliuretanică
și fâșiile de bandă adezivă rușinoasă
în fiesta gletului, a mortarului și a ipsosului de modelaj,
la întrebarea lor simplă a trebuit să le spun
că sunt paznic de noapte? Ce
păzesc eu noaptea?
De cine? Până când?
Până când, zugravi, îmi va fi rușine de voi pentru
ceea ce simt, până când
îmi veți găuri creierul cu bormașinile voastre
lipsite de orice sofisticare
până când aceste pânze de bonfaier imbusuri cântece
deocheate
care m-au făcut mereu să mă simt așa de risipitor
și stângaci?
Paznicul pricăjit din mine scrie poemul ăsta
cu groază, fiindcă știe
că ne așteaptă o noapte lungă și-ntunecoasă așa se vede
sfârșitul
de pe patul de moarte al unui modernist descărnat
străin în propria lui casă
rătăcit în propria lui poezie
de care eu mă lepăd așa de ușor în fața oricărui
om de ispravă
chiar când îi dă târcoale o muscă verzuie borțoasă
și ei împreună beau și mănâncă și
se au ca frații
când pe mine mă bâzâie o muscă ipohondră și
fără rușine
noi scoatem limba unul la altul ne ascundem lehamitea
și ne fandosim până-n zori.

Post-electorală

„The future is already here – it's just not evenly distributed.”
(William Gibson) 

Între domnișoara de 20 și ceva de ani, absolventă de universitate serioasă, cu job și perspective serioase în viață, care punea ieri pe pagina ei întrebări în legătură cu alegerile legislative ale căror răspunsuri un elev de a X-a sau a XI-a este firesc să le cunoască – pe de o parte – și intelectualii, artiștii, jurnaliștii, corporatiștii, educații, cunoscătorii, vigilenții mei amici care deplâng victoria PSD-ului și-și smulg părul din cap de parcă nu știam de acum două-trei luni că asta se va întâmpla – pe de altă parte –, zău că mă simt complet exterior acestui zbucium, acestor zbierete civilizate de pe facebookul la care sunt eu abonat. Cine știe, în vremea asta, ce o spune și cum o sărbători celălalt facebook...
În altă ordine de idei, cine poate susține că guvernarea Cioloș a fost un an de aur din România post-decembristă și că miniștrii tehnocrați au reprezentat marea șansă a epocii noastre cred că ar trebui să facă un duș rece. Faptul că nu se mai cer atâtea acte când ai de rezolvat ceva în relația cu statul nu e chiar o izbândă care să reorienteze țara... Evidența că nicio problemă reală a României nu a fost rezolvată în timpul acestui interludiu romantic ar fi trebuit să ne facă pe toți să fim ceva mai rezervați cu entuziasmul și flateriile flasce gen Gabriel Liiceanu (apropo, cred că vizita premierului la GDS a mai smuls acestui Partid Național Liberal lipsit de busolă câteva procente – e o bănuială, firește).
Îl simpatizez pe Dacian Cioloș, un om bine intenționat, din seria perdanților și a luptătorilor nepregătiți pe care îi poți îndrăgi, ce începe după '90 cu Ion Rațiu și Corneliu Coposu. Dar nu e omul care să producă schimbarea așteptată.
Lui Nicușor Dan, Clotilde Armand și Cristian Ghinea (față de care mi-am exprimat suficient de clar reținerile) le doresc să-și dea seama la timp de capcana pe care propriul ego hipertrofiat le-o întinde...
Cam atât. Alegerile s-au încheiat, pușcăriabilul Ghiță, triștii urmași ai lui Vadim, xenofobii și ortodoxiștii agresivi ai lui Marian Munteanu nu vor fi reprezentați în Parlament, acum mai liniștește-te nițel, popor isteric!

Poemul săptămânii. Geo Dumitrescu

Țin minte și acum, după ceva mai bine de 12 ani, emoția pe care am resimțit-o când am auzit într-un oarecare talk-show de seară că Geo Dumitrescu a murit. Am avut mereu un atașament special față de profilul scriitoricesc și moral al acestui copil teribil devenit la sfârșitul secolului XX unul dintre puținii și rarii seniori vrednici de admirație din literatura română.

2000-2016. O recapitulare

articol apărut în numerele 209, 210 și 212-213 (în curs de apariție) ale revistei Timpul

Nu cred că a scăpat celor care urmăresc fenomenul poetic actual și tendințele exprimate în ultimii ani în cărțile celor mai buni debutanți o schimbare tot mai vizibilă în raport cu discursurile dominante cam între 2000 și 2010. Deplasarea accentelor, variațiile de amplitudine, relativizarea progresivă a poeticilor de prim-plan din primii ani ai secolului XXI se întrezăreau de prin 2006, odată cu debutul lui Gabi Eftimie (ochi roșii polaroid. acesta este un test), urmat de alte câteva cărți (precum umilirea animalelor, din 2010, semnată Val Chimic) ce păreau să confirme o tendință spre impersonalizarea discursului, tehnicitate, ritm sincopat, percepție „autistă” a realității, răceală și dezangajare relațională.

Despre postumanism a-nceput să se vorbească târziu și cu destulă prudență, critica preferând confortul formulelor și al etichetelor deja uzate (polii fiind neoexpresionismul și minimalismul, între care există, desigur, o gamă largă de poetici și orientări). Dar cel care își asumă pentru prima oară deschis și cu o maximă competență teoretică postumanismul este Vasile Mihalache în recentul său volum mort după om (2016), la care voi reveni.

Gestul robotizat, vorbitul ca dinăuntrul căștilor de protecție, o comunicare disperată, blazarea și neîncrederea în posibilitățile mijloacelor poetice au câștigat în ultimii șapte-opt ani tot mai mult teren. Mai exact, și cu referințe concrete: ceva din vidul literaturii beckettiene, sentimentul de imensă plictiseală, cinismul și obiectivitatea rece a romanelor lui Houellebecq sau a filmelor lui Haneke, cruzimi preluate de la Generaţia X a lui Palahniuk & Fincher, dezavuarea tropilor și a oricărei forme de poetizare, a oricărei intenții (până și a bănuielii) de liricitate sau sentimentalism. Dacă vom căuta aceste trăsături în poezia cea mai nouă, vom vedea că ele sunt prezente într-o măsură mult mai mare și mai marcată decât ceea ce caracteriza, în linii mari, aşa-numitul „douămiism”.

Privind înapoi, pare evident că în primul deceniu al secolului s-a impus nekrorealismul – sintagmă folosită prima dată de Ștefan Manasia în volumul său de debut, Amazon și alte poeme (2003), însă impulsurile nekro se găsesc din plin la destui poeți ai perioadei –, pesimismul grefat pe un imagism greu și întunecat, obsesia eului, visceralitatea (apăsată uneori până la suprasaturație) sau disperarea existențială (expediată cu ușurință de mulți comentatori și critici leneşi drept „mizerabilism”) – împărtășite, într-o mai mică sau mai mare măsură, de majoritatea poeților afirmați în primii ani ai mileniului. Dintre aceștia s-au detaşat câţiva autori foarte diferiţi: Dan Sociu (de până la Poezii naive și sentimentale, deși dădea semne de viraj spre un alt fel de poezie încă din a doua parte a plachetei Pavor nocturn), Manasia, T.S. Khasis, Ruxandra Novac, Domnica Drumea, Elena Vlădăreanu, Teodor Dună, Rita Chirian și, într-o mare măsură – determinantă, spun unii, pentru poezia acestei generații –, Marius Ianuş (până să îmbrăţişeze o formă de fanatism ultraortodox care i-a strangulat după 2010 poezia).

Excepţii au fost de la acest „regim nocturn” (Răzvan Ţupa, V. Leac, Vlad Moldovan), dar impresia generală a rămas cea a unui deceniu în care s-a scris preponderent o poezie beligerantă şi vehementă (a fost citată ca precursoare, cel puțin în cazul „fracturiștilor”, literatura avangardei, și în special Geo Bogza), ale cărei gesturi de revoltă au ajuns până la urmă, previzibil, să fie golite de orice conţinut.

Radu Vancu, a cărui personalitate începe să se contureze tot mai clar începând cu a treia sa carte de poezie, Monstrul fericit, este probabil, după 2010, cel mai prolific și mai elogiat poet al perioadei, confirmând, prin Frânghia înflorită și 4 A.M. Cantosuri domestice, promisiunile din Biographia litteraria și Amintiri pentru tatăl meu. Dan Coman, salutat la debut ca o mare speranță, greu de situat sau de încadrat în vreo categorie (deși trecut și el, din aceeași exasperantă comoditate terminologică, la „neoexpresioniști”), rămâne probabil singurul poet de după 2000 care a demonstrat în cele trei volume publicate (Anul cârtiței galbene, Ghinga și Dicționarul Mara) că există viață după suprarealism (pentru că a știut să evite autosuficiența și sterilitatea afectată a „urmașilor” lui Naum).

Desigur, „Generația 2000” nu a fost nici pe departe o mișcare unitară sau un grup cu o dogmă unanim acceptată. Pe de o parte am avut fronda și spiritul anarhist-protestatar al poeților fracturiști – care nu numai că au fost cei mai vizibili și mai vocali cam între 2000 și 2004, dar au şi dat, prin Marius Ianuș (Manifest anarhist şi alte fracturi şi Ursul din containăr), Ruxandra Novac (Ecograffiti), Elena Vlădăreanu (Fisuri şi Europa. Zece cântece funerare) și Domnica Drumea (Crize), primele cărți intens dezbătute ale „noului val”. Pe de altă parte, poeţii mai puţin asumat sociali, dar ultragiaţi şi ei din diferite motive, păstrând un sentiment pronunțat al rupturii dintre eu și lume. Maniacali şi morbizi, trăind tot felul de apocalipse interioare, ei jucau pe cartea organicului degradat, pe indispoziţii, compulsii, tensiuni sau crispări narcisiste. Contrastele puternice, adeseori violente, din poezia lui Adrian Urmanov (Cărnurile cannonice și Sushi), Rita Chirian (Sevraj, poker face), Ștefan Manasia (Amazon, Cartea micilor invazii), T.S. Khasis (Arta scalpării) și Teodor Dună (Catafazii, De-a viul) au fost înregistrate și tratate de cronicari, cu foarte rare excepții, superficial, deși între poeţii citaţi sunt distanțe pe care numai dorința criticilor de a-și ușura viața a făcut să fie trataţi in corpore ca „douămiişti”.

Iar ceea ce s-a petrecut în ultimii șase-șapte ani a fost o modificare graduală de ton și viziune care a dinamizat un context ce începuse să se osifice.

*

            Mult, obositor și contraproductiv de mult s-a vorbit în deceniul trecut despre noua „generație” care ar fi trecut la asaltul redutelor apărate de 80-iștii ajunși la maturitate, dar și de câțiva dintre scriitorii cei mai bine situați ai anilor ’60-‘70. În realitate, discuția despre 2000-ism a devenit destul de repede insipidă și repetitivă, fiindcă nu făcea decât să reia un model cultural bătătorit într-o lume în care nimeni, cu excepția criticilor și a universitarilor blocați în clișeul generaționist, nu mai dădea doi bani pe el.

Denunțarea acestei împărțiri pe raioane decenale, operată dintr-o inerție mentală a istoricilor literari, ar fi trebuit să fie primul lucru făcut de tinerii autori de la începutul secolului. În schimb, ei au căzut destul de ușor în capcana întinsă de câteva căpetenii de trib literar care de-abia așteptau un moment prielnic pentru a se erija în moașe, mentori sau gestionari ai „noului val”.

Ancheta din „Caiete critice” (nr. 2-3 / 2005), care s-a vrut într-o simetrie perfectă cu nr. 3-4 / 1983, în care generația 80 își argumenta (și din punct de vedere teoretic) canonizarea, a reușit deturnarea atenției de la poeți și primele lor cărți la cataloage de nume și încurajări heirupiste. Prin felul în care a fost gândit, acest număr al unei reviste altfel venerabile demonstrează lipsa de imaginație și de viziune a profesioniștilor din domeniu. Promovarea agresivă (ce începuse în 1998, odată cu publicarea Manifestului fracturist, în care Crudu și Ianuș se luau la trântă cu 80-iștii, înscenând un conflict cu miză strict ideologică și de impunere), precum și bătătorirea ideii că intră în scenă o nouă generație de creație (la care Marin Mincu a avut aportul său, încercând să și-i arondeze pe tinerii scriitori care citeau în cenaclul „Euridice”, după ce schema nu-i ieșise cu generația lui Cărtărescu, Mușina și Crăciun) au fost din start niște idei răsuflate.

De vreme ce istoria literară este pretutindeni piesă de muzeu, nemaiavând nici obiect și nici pontifi, ce sens are să mai vorbești despre generații? Din moment ce trăim și scriem într-o lume a relativizărilor, trecută prin „Marea Ruptură” și „gândirea slabă” și dominată de logica fuzzy, pluralism și multiplicitatea discursurilor, cum să mai vorbești cu ușurință despre un model rigid și autoritarist ca acela generațional? Și apoi, cât de rentabil și de fecund este el ne-am lămurit – în loc să se vorbească despre școli și direcții, filiații și genealogii, la noi au fost preferate generalizările, folosirea necontrolată a -ismelor, tirania locului comun.

Cât de puțin omogenă a fost poezia de început de secol se vede acum cu ușurință – odată ce se trece de cortina de fum a manifestelor și a interminabilelor înșiruiri de nume din anchetele perioadei, găzduite cu entuziasm de cam toate revistele literare cu ambâț, realizezi că ceea ce îi desparte pe acești poeți e categoric mai clar și mai durabil decât ceea ce îi leagă.

De la Svetlana Cârstean (care își amână mai mult de un deceniu debutul cu Floarea de menghină, urmând ca anul acesta să publice și în România a treia sa carte, apărută deja în Suedia), Dumitru Crudu și Constantin Acosmei (precursori ai unei părți importante din poezia ultimilor 15 ani) până la Gabi Eftimie sau Andrei Dósa, e evident că s-a petrecut o tranziție de la un sistem literar clar legiferat – în care, o dată la 10 ani, se pornea o mică insurecție și era scoasă din pălărie o nouă generație literară –, cu inerțiile sale de „întâmpinare” și ierarhizări inflexibile, la unul eliberat de aceste fixații.

Dacă am stabilit toate acestea, cred că ne putem apleca asupra asemănărilor și a semnalmentelor comune, dar și asupra diferențelor substanțiale dintre poeticile câtorva dintre protagoniștii poeziei românești recente fără aprecieri globale sau generalizări confuze.

Mai întâi, o observație care se impune în legătură cu tabăra militantă din jurul revistei „Fracturi”: cel mai clar se disting în primă fază ultragierea, vehemența, „exasperarea creatoare” d’après Bogza, redescoperit cu entuziasm în jurul anului 2000 și imitat în latura „nerușinată” și morbidă a poeziei sale, adică acel Bogza din Poemul invectivă, mai mult decât din Ioana Maria sau Cântec de revoltă, de dragoste și moarte – mult prea estetizate pentru gusturile rough ale decrețeilor. Însă lucrurile se schimbă considerabil în scrisul tuturor acestor poeți (la care se adaugă Ionuț Chiva, cunoscut ca prozator până la Instituța moartă a poștei) după destrămarea revistei și a cenaclului.

Pe de altă parte, sunt „apocalipticii” care merg pe un nucleu obsesiv și thanatic, însă cu diferențe semnificative de amploare și intensitate – de la Ștefan Manasia, cu nostalgia sa tenebroasă (Cartea micilor invazii, 2008); Cosmin Perța, a cărui prolificitate dintre Zorovavel (2002) și Fără titlu (2011) a cam dăunat receptării mai favorabile a cărților sale; până la Teodor Dună (mișcări grațioase, vitalitate scăzută, ton ușor afectat, gotic) și Dan Coman. Cu un discurs narcisic și volubil, senzual, uneori burlesc, alteori disperat autoironic, Coman nu a mai publicat poezie după 2009, dar pregătește un volum nou care, la fel ca poemul dramatic pe care l-a anunțat Elena Vlădăreanu pentru toamna lui 2016, este așteptat cu interes, amândoi revenind după șapte ani în care au părut mai preocupați de proză, respectiv teatru.

Pe lângă ei, poeții mai puțin sau deloc atașați de ideea că tot ce vine din afară este malign, cei care nu au jucat neapărat pe cartea corporalității degradate sau pe diversele tensionări în raport cu mediul și contextul, cei etichetați în general, la fel de comod și de neinspirat, ca „minimaliști”. Vom vedea ce a înțeles critica noastră prin minimalism și cum s-au conturat principalele sale mecanisme, opuse retoricii dominante: amortizarea, diminuarea, reacția de respingere a eului hipertrofiat.

*

Din păcate, discuția despre așa-numitul minimalism – care astăzi e pe buzele tuturor și apare în articole cu o frecvență comparabilă cu a unui alt -ism, la modă acum 10-15 ani, mizerabilismul – a fost din start ratată. Folosit ca mot bon à tout faire, minimalismul a ajuns să fie folosit în contextele cele mai diverse și cu înțelesuri uneori contrare.

Pentru unii critici, era de ajuns ca un volum de poeme să fie mai scurt, textele să nu aibă titluri și să nu conțină mai mult de zece-douăsprezece versuri, că automat aveam de-a face cu o ilustrare a minimalismului. Alții, ceva mai nuanțați sau mai iscoditori, au început să indice, din aproape-n aproape, câteva trăsături care au legătură cu această orientare: economia de efecte, preferința pentru o postură auctorială slăbită, dacă nu de-a dreptul anonimă, lăsând astfel cititorul să participe la structurarea poveștii și la găsirea sensului; repetitivitatea, reluarea unor motive, teme, secvențe, părăsirea oricărei tentative de a te instala într-o manieră (să nu uităm că, în artele vizuale, această mișcare a pornit ca un reflux la expresionismul abstract – iar în context românesc, cam patru decenii mai târziu, ca respingere a puternicei orientări ortodoxiste de după 1990). Apoi, în minimalism avem de-a face cu o estetică austeră (deși generațiilor mai vechi, obișnuite cu discuțiile scorojite în legătură cu „autonomia esteticului” și alte fixații similare nu le-a trecut prin cap că așa ceva ar fi de găsit aici), ceva pe cât de frugal, pe atât de tonic, cu rădăcini în filosofia și cultura pop, dar și în ultimele rămășițe ale new-age-ului (etica zen, limitarea oricărui exces și, de aici, o avariție formală, un gust pentru simplitatea ce patinează pe suprafețe netede).

Revenind la poezia ultimilor douăzeci și cinci de ani, cel care anticipează primul și cu un ecou tot mai puternic odată cu trecerea timpului această mișcare este Constantin Acosmei – el publică la doar 23 de ani o carte, Jucăria mortului (1995), care anunță direcția ce va începe să câștige tot mai mult teren în a doua parte a deceniului următor. Pledoaria pentru această nouă estetică e susținută, sigur, și de primele cărți ale lui Dumitru Crudu, însă Jucăria mortului își depășește, într-un anumit sens, timpul, mai ales că Acosmei debutează deodată cu 90-iștii din gruparea „Universitas”, care sunt imediat înregistrați și canonizați. Urmează autorii din preajma anului 2000, care propun, așa cum am arătat, o serie de poetici grave, nombriliste, pline de tot felul de excese (aproape toți sunt puternici din punct de vedere vizual, caută șocul receptiv, descriu abjecția și își expun fără mari precauții rănile, impunându-se ca exploratori înrăiți ai traumei, sunt crispați, relația cu corpul e întotdeauna tensionată etc.).

            Pe de altă parte, la începutul secolului – și în special pe site-ul clubliterar.com, care a fost vreme de câțiva ani principalul loc de expunere și atelierul cel mai fertil al tinerilor scriitori care se afirmau – au existat câteva discursuri marginale aparte, unele dintre ele bănuite (probabil nu fără temei) că ar reprezenta „clone” (adică, în limbajul specific literaturii internaute de atunci, heteronime ale unor autori deja cunoscuți în cercul respectiv); probabil că cel mai derutant (și cel care a produs o vie atracție acum 10-11 ani) a fost Liviu Diamandi, ale cărui texte au rămas însă nepublicate și învăluite în mister. Andrei Peniuc a fost bănuit că ar fi în spatele lui Diamandi, fiindcă cele două volume cu care debutase în 2002 îl recomandau ca pe un poet cu disponibilități în această zonă. Personal, trebuie să-mi recunosc eroarea de a-l fi subestimat pe A.Peniuc, pe care nu l-am receptat – poate și din fireștile rivalități dintre tinerii poeți, poate și situându-mă într-o zonă de explorare cu totul neasemănătoare. Însă prin Un animal mic și Mic manual de terorism, publicate înainte de a alege, acum zece ani, viața monahală, Peniuc lasă să se întrevadă un teritoriu în care poeții din deceniul următor au avansat tot mai mult și mai decis, până la cel mai lăudat tânăr poet de acum, Alex Văsieș, aflat, cum se spune, pe val după ce a publicat (întâmplător tot la 23 de ani) două volume primite la superlativ, Instalația și Oana Văsieș (în cel din urmă face un joc straniu și provocator, ducând într-o zonă de ambiguitate și subminare convenția uzată a heteronimelor).

            Ar fi utilă o revizitare a principalelor contribuții din ancheta despre 2000-ism din nr. 2-3 / 2005 al revistei „Caiete critice”, după cum interesante ar putea fi, pentru cineva preocupat de temă – și de evoluția unui fenomen care e deja istorie recentă – alte câteva anchete, găzduite de „Paradigma”, „Cultura” și „Vatra”, antologia hazardată, Generația 2000 (2004), a lui Marin Mincu, cea fără cap și coadă a lui Daniel D. Marin, Poezia antiutopică (2010), sau mult mai echilibrata Companie a poeților tineri (2011), care ar fi putut fi antologia de bază a poeților dintre 2000 și 2010 dacă de ea s-ar fi ocupat numai Dan Coman. Iar masivul studiu Rețeaua. Poezia românească a anilor 2000 de anul acesta al Grațielei Benga va deveni, oricâte hibe i s-ar găsi, o referință obligatorie pentru poezia perioadei.

            Ceea ce vedem acum e deja un peisaj mult schimbat – în acest conglomerat în continuă transformare, Vasile Mihalache impune atât teoretic, cât și practic conceptul multiform de postumanism (cel mai popular nou post- al momentului), Andrei Doboș înaintează (după debutul oarecum indecis cu Mănăștur Story) solitar pe un culoar foarte proaspăt și original, atât ca tematică (new-age și ecopoetry), cât și pe limbaj, Andrei Dósa, cel mai bun dintre poeții care fac legătura între valul 2000 și noile tendințe exprimate în ultimii cinci-șase ani, va publica la începutul lui 2017 a patra sa carte, iar Radu Nițescu și Alex Văsieș, foarte diferiți, își dispută – cel puțin până când ceilalți tineri autori cu debuturi promițătoare din ultimii ani vor confirma –, pe două direcții întru totul divergente, puterea de atracție a unor discursuri care pot reseta, dacă nu au făcut-o deja, regulile jocului literar al prezentului.
            Vom vedea în anii următori către ce o vor apuca acești poeți, sub presiunea ultimelor tendințe – și care dintre ei vor fi îndeajuns de inteligenți, de puternici și de clar structurați încât să impună poeticile dominante ale viitorului imediat.

să te trezești și să vezi

toată coregrafia ireproșabilă
baletul mecanic al stewardeselor
furculiță de plastic linguriță cuțit de plastic
cutie pahar ceașcă viață de plastic
schimonoseala respingătoare
dacă nu ești atent te poți nimeri în orice clipă
cu metacarpienele vreunuia-n supă
dacă nu ești atent micul incinerator se va declanșa
să-ți demonstreze încă o dată că
nu faci nici cât o particulă degerată nici cât un rid
trandafirul exorbitant se va transforma
în cele din urmă într-o scobitoare sordidă
pentru omul portocaliu care ne bântuie azi mai ceva
ca freddy krueger și norman bates la un loc

trebuie să te trezești și să vezi
prin aburul cafelei lucrurile par mai apropiate
mai familiare
și totuși instinctul de prădător e
încă acolo așteaptă doar
o scânteie (amintește-ți micul incinerator
gândește-te că-ntr-o zi...)

între emoticoane și stele mâinile noastre ating
lucruri mici destrămate
cuiburile de vâsc
polistirenul cu care a nins toată vara
ușile militante
aerul consternat:

o pace încheiată cu atâta ură-n ochi

observațiile grăbite ale unui fost poet vizionar angajat la patiseria bondarul

divină flecăreală maladie de nervi trecătoare
ca o dermatită pe coapsa unui gnu ajuns senator
pojar intelectual găzduit de gazete virtuale
prin care vezi cum viitorul își trage un glonte-n
rotulă furia oarbă a modei face din asceții de ieri
un fel de papanași gătiți cu fundițe și panglici
și așa unși cu toate unsorile mărșăluim spre
frizeriile în care nici foarfeca nu mai ocrotește
jugulara nici briciul pupila obișnuită de-acum cu
rânza și monstruozitatea banală a hologramei om
cu dinți rari inegali el se urăște cel mai tare și
ne dorește tuturor un călduros și etern carcinom