Un dialog cu Adrian G. Romila

apărut în recentul număr 18 (ianuarie-martie 2015) al revistei Conta din Piatra Neamț

1. Dragă Claudiu Komartin, poezia ta e puternică expresiv, toată lumea știe asta, și sună la fel când o performezi personal. Cum vezi relația între textul poetic citit și cel rostit? Textul își revelează alte esențe, când e spus? Poetul capătă o altă imagine publică, când își performează textele? Tu ai organizat multe ateliere poetice, ai participat la lecturi publice, conduci un cenaclu, în București, cred că ești în măsură să spui.

Pe de o parte, scrisul și performarea textelor tale sunt două lucruri diferite, dar nu cred că poți face performance fără să te afli în miezul lucrului pe care îl ai de rostit, și să-l trimiți către public exact așa cum îl simți. Cu timpul, am înțeles că trebuie să fiu cât mai puțin teatral, să fiu precis și concentrat, dar nu excesiv sau locvace, că forța poeziei vine tocmai din suprimări și tăceri, din pauze și respirații întretăiate, din înălțări și căderi ale vocii care traduc mișcări lăuntrice similare. Apoi au intervenit alte lucruri la care am ajuns, poezia sonoră, tot felul de experimente de graniță, am lucrat cu un artist care face muzică electronică, am ajuns să facem mici spectacole în care am început și eu să mă joc „la butoane”. E important pentru mine că am reușit să aduc muzica și poezia la un loc, într-un fel care nu seamănă cu nimic din ce se face la noi sau în altă parte. Am avut în anii ăștia peste o sută de lecturi publice și câteva spectacole (anul trecut au fost cinci, într-o serie intitulată Chill Pill, înregistrarea ultimului concert, din 20 iunie 2014, poate fi văzută pe youtube) din care am rămas mereu cu câte ceva.

2. Te percepi ca ecou al vreunei generații? Vii de undeva, ești undeva, istoric vorbind? Asta fiindcă ai publicat un manifest generaționist, în 2000. Crezi că ai schimbat ceva, prin poezia ta, în literatura română? Mai poate schimba ceva poezia, în literatură și în cotidianul obișnuit?

Sunt un om care trăiește, respiră, se mișcă exact ca toți ceilalți, cu un ușor șchiopătat după ce cad pe gheață, iarna visez să vină mai repede vara, pe când vara îmi spun că la iarnă o să fie mai suportabil, sunt tot mai lăsat de spate, mă puteți vedea aproape zilnic trecând pe niște străzi, atunci când e vreme frumoasă în București și se deschid terasele, mă mai așez sub câte o umbreluță și beau cafele sau licori care mă fac visător... Aici vine un smiley face care să-ți dea de-nțeles că nu sunt senil, dar că întrebările tale sunt prea complicate pentru a răspunde altfel decât așa: vedeți cu ce mă ocup, cum și ce am scris și tradus până acum, în ce fel am editat o serie de cărți și antologii, cam ce se întâmplă la Clubul de lectură Institutul Blecher de 5 ani și jumătate încoace: toate astea ar trebui să alcătuiască singurul răspuns credibil și necompromițător (în primul rând față de mine însumi).

3. Ai debutat în 2003, ai luat premiul „Mihai Eminescu”, la debut, cu Păpușarul și alte insomnii, apoi ai publicat 3 volume foarte bune: Un anotimp în Berceni, Circul domestic și Cobalt, ultimul, în 2013. Mie mi s-au părut constante în valoare și sound cărțile tale, adică ești recognoscibil relativ ușor. Tu cum îți apreciezi evoluția? Există una, de la un volum la altul?

Mulțumesc pentru aprecieri, nu știu dacă sunt chiar meritate, dar te știu ca pe un bun cititor și ca pe un critic onest și echilibrat, sper să nu faci tocmai acum o excepție de la buna ta judecată critică. După cum probabil știi, cărțile mele au fost receptate foarte diferit, dintr-o extremă în alta, aș spune. N-am avut niciodată o critică neutră, „căldicică”: ori am fost considerat un vârf al poeziei românești din ultimul deceniu, ori un răpciugos vetust și inautentic. Din punctul meu de vedere, de la o carte la alta am fost tot mai bun, mai coerent și mai stăpân pe expresia mea (dar asta e partea strict meșteșugărească a poveștii). Însă am în fiecare carte scăderi și puncte de intensitate maximă. Revăzându-mi sever poezia pentru o antologie bilingvă (tradusă în germană de Georg Aescht) care mi-a apărut la Viena, am tăiat drastic din poemele de început, ceva mai puțin din Circul domestic, o parte mai neînchegată din Un anotimp în Berceni și cel mai puțin din cobalt. Cu cât mă apropiam de momentul prezent, găseam mai multe lucruri imprevizibile, reușite mai clare, lucruri pe care le-aș putea arăta și altora. Una peste alta, a ieșit o antologie de 60 de poeme care a fost destul de bine primită de câțiva comentatori din spațiul de expresie germană. Eu zic așa: dacă am reușit, în doisprezece ani, să scriu 50-60 de poeme rezistente, cu care nu mi-e rușine nici azi, înseamnă că m-am descurcat onorabil. Iar acum, lăsând la o parte modestia, știu că am scris câteva poeme lungi (sau cicluri de poeme, luați-o cum vreți) care sunt bune & adevărate, intense, trăite pe pielea mea, așa cum cred eu că trebuie să fie cu poezia. Și mai am câteva texte scurte, ca niște lovituri de toporișcă, sau ca niște zvâcnete prin vis (în general poeme de dragoste și de disperare) în care cred că am încapsulat stări, emoții & viziuni greu, dacă nu imposibil de re-produs.

4. Ai editat, împreună cu Radu Vancu, excelente antologii lirice, cu o selecție a celor mai bune texte din poeți reprezentativi, într-o anumită perioadă. Ești prezent în antologii ale altora, ai fost tradus în antologii străine. În condițiile hiperfragmentării geografice și stilistice a poeziei contemporane, crezi că asemenea antologii mai spun ceva? Nu cumva e greu să mai găsești un mesaj distinct?

Exact aceste antologii pot să mai spună ceva. Ele au luat practic locul istoriilor literare, care și-au pierdut caracterul monolitic și atotcuprinzător. Antologiile pot să ofere perspective asupra scrisului, să creioneze panorame subiective, să adune la un loc texte sau scriitori care stau bine la un loc sau care, dimpotrivă, se resping, nu se tolerează unii pe alții. Frumusețea constă în surpriza acestor jocuri combinatorii. Îmi imaginam asta când am terminat Cele mai frumoase poeme din 2011: o lectură personalizată pentru fiecare poet din acea carte de la fiecare cititor în parte. Ca o călătorie printr-un teritoriu necunoscut, în care nu știi ce-ți poate dezvălui următorul pas pe care-l vei face.

5. Există postmodernism? Dar douămiism?

Întrebările scurte și concise sunt adesea cele care te încuie. Da, există postmodernism (nu pot să-mi rețin un zâmbet când dau răspunsul acesta banal pe care n-o să-l dezvolt acum), poate că mai justă (comportând, însă, un răspuns mai complex, imposibil de dat în câteva cuvinte) era întrebarea „Mai există postmodernism”? Mi-ar fi fost mai greu să dau un răspuns clar la asta, fie el afirmativ, fie negativ. E clar că lumea în care trăim are cu totul alte trăsături și a fost modificată radical de tehnologie față de epoca în care a apărut, a fost teoretizat și a dat atâtea nume și cărți mari postmodernismul, începând din anii ’60 și până către sfârșitul secolului trecut.

Cu „douămiismul” e altă poveste, poate mai ușor de rezumat. A fost, dacă vreți, un cal troian pe care l-am strecurat în literatura română de la începutul noului mileniu. Autori cu orientări, ideologii și poietici foarte diferite, cam de aceeași vârstă (născuți, să spunem, cam între 1973 și 1986), au fost vârâți sub umbrela unei mișcări foarte pestrițe, prin care au fost acceptați, de voie, de nevoie, de către un establishment osificat și în general ostil noutății. După aceea, fiecare a luat-o pe drumul lui, cred că așa-zisa „insurecție 2000-istă” nu a durat mai mult de cinci ani (2000-2005), după care toată povestea s-a pulverizat de la sine și fiecare și-a văzut de literatura pe care o avea de scris. Oricum, treaba asta cu „generațiile de creație”, care a obsedat atâta vreme literatura română, nu cred că-și mai are niciun fel de justificare și niciun sens în lumea de astăzi. Sunt mulțumit că cei care au debutat în ultimii cinci ani nici nu se gândesc la așa ceva. Firește, între ei există unele afinități, cum există și puternice rivalități, dar poezia și proza scrise azi nu mai sunt judecate dintr-o perspectivă restrictiv-generaționistă, și asta poate că-i supără pe teoreticieni, universitari și istorici literari, dar e o „liberalizare” care face mult bine scrisului.

6. Vorbește-mi puțin de activitatea ta revuistică și editorială. Ce face un poet cu rezonanța ta la o publicație ca Poesis internațional și la Casa de Editură Max Blecher? Nu cumva se risipește, ca poet? Tu ești poet, în primul rând, unul care trăiește și scrie poezie la cote maximale.

Îndeplinesc funcția de redactor-șef, atât al revistei, cât și al editurii. Întâmplător sau nu, ambele (revista Poesis internațional și editura) au pornit în același an, 2010. Pentru câțiva ani, am făcut naveta București-Satu Mare, cam o dată la două-trei luni petreceam o săptămână în extremitatea nord-vestică a țării și pregăteam revista pentru tipar. Între timp, cel care a susținut-o vreme de trei ani, directorul-fondator Dumitru Păcuraru, a renunțat la proiect, pe care l-am preluat și l-am adus în proximitatea editurii puse pe picioare împreună cu graficiana Ana Toma.

În acest timp au apărut 14 numere din revistă (însumând cam 2000 de pagini de literatură din zeci de țări) și patruzeci și una de cărți, cele mai recente fiind: o nouă ediție Florile răului de Charles Baudelaire, în traducerea lui Octavian Soviany, o antologie de poezie flamandă, o antologie din poezia regretatului Iustin Panța (care ar fi împlinit 50 de ani în 2014) și două debuturi excelente, mila schimbă gustul cărnii, de Ștefan Ivas și în lipsa unor lucruri importante, de Victor Țvetov (primul a primit deja Premiul Național „Mihai Eminescu” pentru debut pe 2014, al doilea cred că are șanse mari să ia același premiu pe 2015).

Cine urmărește pariurile pe care și le asumă Poesis internațional și Casa de Editură Max Blecher (amândouă au site-uri bine făcute și „prietenoase”, pe care le veți găsi la o căutare simplă pe internet), cred că poate înțelege care sunt preocupările noastre: de la descoperirea și publicarea celor mai promițători scriitori tineri, până la prezentarea în România a literaturii mondiale recente și contemporane.

7. Mai vin autori la cenaclu? Cum scriu? Se mai scrie azi? Literatura mai  joacă vreun rol în viața unor oameni, tineri ori ba? Cenaclul e important, ca atelier poetic, ca evoluție în interiorul literaturii?

Vin, cred că nu am avut niciodată, în aproape 6 ani de cenaclu, mai puțin de 20 de participanți la Institutul Blecher. Dar au fost și după-amieze sau seri în care locurile care ne găzduiau (subsolul cafenelei în care am început, în 2009, apoi rotonda Muzeului Literaturii, prin 2011, Clubul El Comandante Primer în 2012, Cafeneaua „Tramvaiul 26” în 2013-2014) au fost neîncăpătoare. Să vezi în astfel de spații câte 50-70 de oameni devotați literaturii care se face aici și acum ne dă suficientă forță să mergem mai departe. Cenaclul, atelierul, clubul de lectură pot fi esențiale pentru transformările de la tinerețe ale unui scriitor, acolo circulă cărți, idei, au loc discuții, întreceri, dezbateri, se nasc prietenii, iar unii învață să vorbească profesionist și coerent despre literatură, care poate să devină scutul sau mantia lor de invizibilitate într-o lume plină de contradicții. Ascultându-i citind pe alții, apropiindu-te de scrisul lor, înțelegând ce vă desparte, poți ajunge la tine însuți, fie că e vorba de o invidie constructivă care te face la un moment dat să „sari peste propria-ți umbră”, sau de exerciții de admirație, de admirație reală. Da, așa ceva poate fi determinant pentru un tânăr care începe să scrie. Au trecut pe la „Blecher”, pe vremea când erau încă foarte tineri și încă departe de a debuta în volum, câteva zeci de poeți și câțiva prozatori. O parte dintre ei mi-au confirmat pe deplin așteptările.

8. Te îmbogățește intelectual activitatea de traducător? Ai transpus din franceză câteva cărți.

Da, am transpus în românește cinci cărți din literatura franceză, cam 1400 de pagini de proză. Astăzi nu mai am suficient timp să traduc romane (în comparație cu hărnicia și zelul pe care le arătam în acest domeniu acum 7-8 ani). Am tradus și traduc în continuare multă poezie, în special din engleză, dar și din franceză și italiană. Pentru fiecare rând, pentru fiecare vers pe care l-am „mutat” în limba în care scriu, am dat tot ce aveam mai bun. Nu am nici cea mai mică îndoială că a meritat.

9. Poți trăi din literatură, din scris, la noi? Știu că răspunsul negativ e previzibil, dar măcar susține, în vreun fel, scrisul, viața de zi cu zi? Financiar, interior?

Asta e o chestiune pe care n-o poți rezolva decât printr-un răspuns foarte scurt sau printr-o Carte a neliniștirii sau printr-un jurnal splendid ca Meseria de a trăi. Să spunem că, cel puțin pentru unii, scrisul e acel lucru care conține și otrava, și antidotul. Au scris alții despre asta mai convingător decât aș putea eu să o fac în câteva cuvinte. Când mă năpădesc îndoielile, mă întorc la ei, fie că-i vorba de de Kafka, de Blecher, Pavese, Pessoa, Rilke, Sylvia Plath, Virgil Mazilescu sau Cristian Popescu. Unii dintre ei au dus-o foarte greu, și nu mă refer aici la privațiunile materiale. Dar ce cărți fabuloase ne-au lăsat...

10. Cu  riscul de-a face discriminări, ai putea numi câțiva poeți tineri pe care mizezi, care-ți plac? Există mari promisiuni?

Sigur că există. Dacă l-aș numi doar pe Radu Nițescu, un poet extraordinar de talentat, one of a kind, și a cărui poezie e de fiecare dată proaspătă și uimitoare, aș fi nedrept față de Alex Văsieș, Matei Hutopila, Victor Țvetov, Aleksandar Stoicovici, Florentin Popa, Alexandra Turcu și alți câțiva poeți de 20, hai 20 și ceva de ani care îmi plac, fiindcă în ei lucrează ceva misterios și sălbatic, iar textele lor emană un câmp de forță pe care nu îl simți decât în prezența literaturii adevărate. Intrați pe site-ul subcapitol.ro să vedeți câte lucruri excelente (poezie și proză scurtă) scrise de oameni tineri și foarte tineri – pentru care eu, la nici 32 de ani, sunt un fel de veteran – veți găsi acolo.

11. Dragă Claudiu, îți mulțumesc de amabilitatea de a-mi răspunde! O ultimă chestiune: ce răspuns dai ideii că literatura și mai ales poezia sunt din ce în ce mai elitare, mai enclavizate, între celelalte domenii ale realului? Sau mă înșel?

Nu sunt mai elitiste, dar sunt mai enclavizate, da, fiindcă inteligența și sensibilitatea sunt în proporții tot mai mici pe măsură ce oamenii progresează tehnologic, o duc (global vorbind) tot mai bine, cred că știu totul și nu se mai chestionează îndeajuns în legătură cu lucrurile care dau sens unei vieți omenești. Într-o lume „civilizată” alcătuită din identități interșanjabile și din zombies, poezia pătrunde mai greu, dar tocmai asediul acesta al forțelor care plafonează și egalizează (fără nicio urmă de violență) țin în viață literatura. E o vreme de consumerism și de masificare în care oamenii care se ocupă cu revelarea traumelor sau a pasiunilor, a îndoielilor cele mai negre, dar și a unei interiorități în continuă ebuliție, le par celorlalți niște ciudățenii cu idei și exprimări „inadmisibile”. E un fel de nou puritanism: alteritatea a fost acceptată cu condiția să se conformeze, să devină parte integrantă a sistemului. O piesă din marele puzzle al fericirii și bunăstării generale. Dar poeții pur și simplu nu pot să facă asta. Ei sunt greu, dacă nu imposibil de integrat. De aceea, nu le rămâne decât să se găsească între ei și să-și folosească împreună superputerile. X-Men poate fi o metaforă bună pentru felul în care îi văd eu pe cei care scriu în ziua de astăzi. 

Victor Țvetov, „în lipsa unor lucruri importante”

A ieșit din tipar volumul de debut al lui Victor Țvetov (n. 1990, Nimoreni, Republica Moldova), în lipsa unor lucruri importante, care cred că va fi una dintre cărțile de poezie cele mai apreciate ale anului 2015. Este primul titlu publicat de Casa de Editură Max Blecher anul acesta și cel de-al nouălea volum din colecția „Opera Prima” (după Matei Hutopila și Cosmin Cârciova în 2011, Teodora Coman și Anatol Grosu în 2012, Florentin Popa și George Floarea în 2013, Ligia Pârvulescu și Ștefan Ivas în 2014) – la fel ca toate cele de până acum, o carte la care s-a lucrat mult și cu folos. O mostră pe site-ul subcapitol.ro, ale cărui „motoare”, Laurențiu Ion și Valeriu Andrișcă, fac în continuare o treabă foarte bună (am postat în urmă cu câteva zile primul teaser al cărții lui Țvetov, mai jos este cel de-al doilea). Cum se împrimăvărează, îl vom invita pe Țvetov să vină de la Chișinău și să dăm drumul cărții printr-o lansare la Institutul Blecher.

Propunere-program

PENTRU UN ÎNCEPUT DE REFORMĂ A UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA

Către domnul Nicolae Manolescu,

Președintele Uniunii Scriitorilor din România

Domnule Președinte,

După cum știți, Apelul semnat la sfârșitul lunii ianuarie de mai mulți scriitori, jurnaliști și oameni de cultură, prilejuit de acordarea Premiului „Mihai Eminescu” – Opera Omnia, a generat o serie de reacții și ecouri. Dincolo de atitudinile și pozițiile exprimate cu privire la acest subiect, dezbaterile au scos la iveală o serie de probleme structurale legate de funcționarea USR. Subiectul spinos al legii timbrului cultural obliga o dată în plus Uniunea Scriitorilor din România să procedeze la un dialog real, pe care aceasta a refuzat să îl poarte, cu toate părțile implicate în producerea, publicarea și promovarea literaturii române a prezentului. Nicio dezbatere de idei, nicio decizie luată în urma unor confruntări fertile de opinii, nicio viziune coerentă, niciun proiect sistemic ce ar putea privi funcționarea în anii următori nu vin astăzi din partea factorilor decidenți în USR.

În esență, credem că toate aceste probleme sunt legate de faptul că Uniunea nu a trecut până în momentul de față printr-un proces de reformă, perpetuând o serie de sechele și inerții moștenite din mandatele anterioare sau chiar din perioada comunistă. Din acest motiv, fără a avea pretenția de a acoperi toate problemele actuale ale USR, Grupul pentru Reforma USR, la care au aderat peste 70 de scriitori activi: prozatori, critici, poeți, dramaturgi, membri și nemembri ai Uniunii (aceștia din urmă fiind potențiali candidați la statutul de membru, cu condiția ca USR să redevină o organizație coerentă care îi poate reprezenta în lumea actuală), vă adresează o suită de propuneri pentru un început de reformă reală a Uniunii Scriitorilor:

1. Pentru a evita pe viitor ipostazele controversate precum acelea în care s-a aflat dl Gabriel Chifu de-a lungul ultimilor ani (în dubla sa calitate de Vicepreședinte al USR și de premiant constant al Uniunii), propunem includerea în Statutul USR a situațiilor de incompatibilitate și conflict de interese – aspecte profund nocive ale vieții literare, care facilitează apariția unor fenomene precum traficul de autoritate sau corupția (mita mascată sub formă de premii, finanțări sau alte recompense). În mod concret, vă propunem ca, prin Statut, toate persoanele aflate în conducerea USR (președinte, vicepreședinți, membrii CD, membrii CUSR, președinții filialelor, membrii Comitetelor de Conducere ale filialelor – ultimii fiind persoanele care numesc juriile filialelor) să fie exceptate, pe perioada desfășurării mandatului, de la posibilitatea de a primi vreun premiu acordat fie în mod direct de către USR, fie în cadrul evenimentelor patronate de USR.

2. În această ordine de idei, considerăm că este firească și necesară o revenire la prevederea, abrogată la Întrunirea Comitetului Director al USR din 14 decembrie 2012 (http://www.uniuneascriitorilor.ro/19-12-2012-intrunirea-comitetului-director-din-14-decembrie-2012/), conform căreia un președinte al Uniunii Scriitorilor nu poate ocupa această funcție decât pe parcursul a două mandate. Practica ne arată că un număr nelimitat de mandate pentru conducerea unei instituții nu este de natură să întărească mecanismul democratic de decizie.  

3. După cum bine știți, pe data de 3 decembrie 2014, Camera Deputaților a adoptat Legea pentru finanţarea revistelor de cultură reprezentative din România (http://www.uniuneascriitorilor.ro/10-12-2014-legea-pentru-subventionarea-revistelor-de-cultura-fost-aprobata/), care așteaptă acum promulgarea din partea Președintelui României. În varianta adoptată, legea prevede că „revistele uniunilor de creatori din România [...], precum şi alte reviste şi publicaţii culturale vor fi finanţate de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Culturii, cu suma de minimum 4500 mii lei, sumă indexabilă anual.” Întrucât e de estimat că, la fel ca în anii anteriori, Uniunii Scriitorilor din România îi va reveni cea mai mare parte din suma de „minimum 4500 mii lei” (4.500.000 de lei „noi”, adică în jur de 1.000.000 de euro), iar acești bani provin din fonduri publice, considerăm că sunt de maximă importanță corectitudinea și transparența modului de distribuire a acestor fonduri către revistele de cultură reprezentative. În plus, recenta apariție pe agenda publică a polemicii legate de noua lege a timbrului literar, care a stârnit controverse și dezbateri aprinse și risca să creeze un nou hiatus între scriitori, edituri și publicul cititor, obligă Uniunea Scriitorilor să se responsabilizeze, procedând la transparentizarea proceselor prin care banii pe care USR îi gestionează ajung să fie folosiți ca o investiție reală în cultura vie și în proiecte publicistice care au legătură cu stricta actualitate literară. În acest sens, vă propunem:

(a) elaborarea unei proceduri riguroase și transparente de împărțire a fondurilor către revistele solicitante;

(b) evaluarea solicitărilor pe baza unor dosare de aplicație (eventual, după modelul unor competiții de tradiție în România, precum aceea organizată de AFCN);

(c) ierarhizarea cererilor de către o comisie independentă, ai cărei membri să aibă experiență de evaluatori și din care să nu facă parte persoanele cu funcție de conducere în USR, angajați ai revistelor care solicită finanțare sau orice altă persoană cu interes patrimonial în distribuirea fondurilor. Ni s-ar părea obscen, de pildă, ca o persoană care lucrează sau colaborează constant la o revistă care apare sub egida USR să decidă ce sumă i s-ar cuveni respectivei reviste.

4. Problema transparenței se ridică și în cazul admiterii de noi membri în Uniune. În acest sens, e simptomatică (și, nu mai puțin, bizară) decizia Consiliului USR din data de 17 noiembrie 2014, când, pe lângă cei 80 de membri validați la propunerea Comisiei de Validare, „au devenit membri” ai USR nu mai puțin de 240 de stagiari (http://www.uniuneascriitorilor.ro/21-11-2014-comunicat-2/). Altfel spus, pe durata unui singur an, USR, care număra anterior aproximativ 2400 de membri, și-a sporit numărul de membri cu 13%! Dincolo de faptul că o asemenea inflație de noi membri ridică serioase semne de întrebare cu privire la nivelul profesional al Uniunii în ansamblul ei, considerăm că problema trebuie clarificată și sub aspect procedural. Astfel, potrivit noului Statut (v. în special Anexa 2: Regulamentul Comisiei de Validare), adoptat în primăvara anului 2013, statutul de membru (titular) în USR se obține doar pe bază de dosar și prin decizie a Comisiei de Validare. Or, după cum au declarat mai mulți stagiari deveniți peste noapte membri, cei 240 au fost titularizați fără să fi depus un nou dosar care să solicite acest lucru. Situația nu ar fi fost, poate, atât de bizară dacă CUSR ar fi decis titularizarea tuturor stagiarilor. Numai că, parcurgând cele două liste, se observă că: au existat și stagiari care, în 2014, au devenit titulari urmând prevederile Statutului (adică depunându-și dosarul la Comisia de Validare); au existat stagiari cărora, deși și-au depus dosarul la Comisia de Validare, li s-a refuzat admiterea ca titulari; dintre stagiarii care nu și-au depus dosar, titularizarea devălmașă s-a realizat doar pentru unii, în timp ce alții au rămas în continuare cu statutul de stagiar. Întrucât toate aceste decizii par aleatorii, dacă nu chiar discriminatorii, vă solicităm, domnule Președinte al USR, să lămuriți public următoarele două probleme: (a) care a fost temeiul pentru care CUSR a decis titularizarea anumitor stagiari prin încălcarea Statutului (care prevede că admiterea ca membru titular al USR se face doar pe bază de dosar și doar de către Comisia de Validare)? (b) care au fost criteriile după care s-a decis titularizarea doar a anumitor stagiari? Considerăm că, răspunzând acestor întrebări, veți contribui într-o măsură semnificativă la contracararea vocilor care prezintă USR ca pe un sistem clientelar și discreționar.

5. În perspectivă, asemenea situații ar putea fi evitate într-o manieră extrem de simplă: dacă, urmând exemplul altor instituții democratice, USR va publica, de fiecare dată, pe site-ul său, procesele-verbale ale ședințelor Comitetului Director și ale Consiliului USR. Avantajele unei asemenea practici ar fi numeroase. Ajunge să enumerăm aici doar câteva:

(a) membrii Uniunii ar putea monitoriza astfel gradul de implicare al aleșilor lor și modul în care aceștia le reprezintă interesele;

(b) membrii USR ar înțelege mai bine temeiurile anumitor decizii, care altminteri le rămân uneori opace, în condițiile în care comunicatele transmise de conducerea Uniunii se caracterizează printr-un stil eliptic sau lipsit de claritate;

(c) membrii Uniunii se vor putea convinge astfel mai bine că la nivelul conducerii asociației sunt nu doar tolerate, ci chiar încurajate luările de poziție critice, problematice și „disidente”;

(d) în general, o asemenea transparență va promova imaginea USR ca instituție democratică și în afara breslei scriitoricești.

6. În aceeași ordine de idei, considerăm benefică informarea membrilor Uniunii cu privire la bugetul anual de venituri și cheltuieli al organizației din care fac parte. În condițiile în care cea mai mare parte a membrilor USR (în prezent, peste 2600, să ne reamintim) plătesc anual o cotizație de 100 de lei, credem că e important ca aceștia să fie corect informați cu privire la modul în care se cheltuiesc nu doar banii publici, ci și banii lor. Prin urmare, propunem ca, la sfârșitul fiecărui an, să faceți publice, pe site-ul USR, salariile sau indemnizațiile membrilor din conducerea USR, sumele alocate diverselor programe sau reviste susținute în mod direct de USR și alte categorii de cheltuieli (deplasări etc.). Totodată, considerăm că ar fi utilă o informare mai detaliată a membrilor cu privire la oportunitatea anumitor cheltuieli, nu doar sub aspect financiar, ci și sub aspectul rezultatelor și al impactului pe care acestea le au în beneficiul organizației. De exemplu, credem că e important să se arate că o activitate precum „Turnirul poeților” facilitează stabilirea de contacte și încheierea de parteneriate cu instituții similare din străinătate (asociații, reviste, edituri etc.) și că beneficiază de o mediatizare internațională – că, mai exact, ea reprezintă o activitate care, înainte de toate, servește scopurilor USR ca breaslă și nu rămâne un simplu pretext turistic de care conducerea Uniunii se servește în tentativa de a-și fideliza anumiți membri.

7. Nu în ultimul rând, vă propunem, domnule Președinte, o modalitate elegantă, democratică și statutară de a soluționa (cel puțin provizoriu) nemulțumirile din cadrul breslei. Nu ne iluzionăm că am putea atinge vreodată un consens deplin (care nici nu ar fi de dorit, în opinia noastră) cu privire la problemele care vizează activitatea Uniunii, dar nu credem că exagerăm nici dacă vă atragem atenția că în primul sfert al mandatului dv. actual (al treilea) ați provocat mai multe nemulțumiri decât în primele două mandate la un loc. Tocmai de aceea, vă propunem să convocați o Adunare Generală a USR, mai ales în condițiile în care aceasta nu a avut loc în 2013, deși era obligatorie, conform recent votatului Statut. În acest fel, vom putea discuta deschis cele mai importante probleme ale Uniunii și vom putea solicita un vot de încredere (sau contrariul lui) pentru dv. și pentru actuala echipă de conducere a USR. Ne veți arăta astfel – nu doar subsemnaților, ci tuturor membrilor și scriitorilor care sunt potențiali membri ai organizației – că, în ciuda tuturor luărilor de poziție din spațiul public care o prezintă drept o instituție anacronică, coruptă și solipsistă, Uniunea Scriitorilor e capabilă mereu să se reformeze și să fie acea instituție de interes public democratică și deschisă la dialog pe care ne-o dorim cu toții.

Octavian Soviany, Florin Iaru, Mariana Codruț, Petru Ilieșu, Daniel Vighi, Ovidiu Nimigean, Cristian Teodorescu, Emilian Galaicu-Păun, Radu Aldulescu, Rita Chirian, Liviu Antonesei, Paul Vinicius, Lucian Vasilescu, Vasile Baghiu, Andrei Țurcanu, Ionel Ciupureanu, Anca Mizumschi, Doina Ioanid, Dumitru Crudu, Paul Cernat, Andrei Terian, Bogdan Crețu, Nicolae Avram, Alex Goldiș, Ștefan Manasia, Dan-Mircea Cipariu, Peter Sragher, Adrian Suciu, Gelu Vlașin, Dan Iancu, Lucian Perța, Cosmin Perța, Mugur Grosu, Mircea Țuglea, Bianca Cernat, Alexandru Uiuiu, Amelia Stănescu, Ștefania Coșovei, Nicoleta Popa, Radu Părpăuță, Alexandru Mica, Gelu Diaconu, Alexandru Petria, Nicolae Silade, Petre Rău, Tatiana Segal, Dan Mihuț, Luminița Amarie, Valeriu Mircea Popa, Ioana Greceanu, Mihai Vieru,  Darie Lăzărescu, Diana Iepure, Daniel D. Marin, Igor Ursenco, Ioan Vasiu, Daniel Vorona, Florin Hălălău, George G. Asztalos, Andrei Ruse, Bogdan Munteanu, Flori Bălănescu, Sorin Despot, Radu Nițescu, Dan Ciupureanu, Yigru Zeltil, Cristina Nemerovschi, Andrei Dósa, Bogdan-Alexandru Stănescu, Bogdan Suceavă, Radu Vancu, Claudiu Komartin

Institutul Blecher, o recapitulare subiectivă

Istoria celor 99 de ediții de până acum ale Institutului Blecher, în imagini (ale afișelor) și sunet. Nu lipsesc gloanțele, Angela Marinescu, Nora Iuga, Florin Iaru, Octavian Soviany, Stephen Watts, Andrei Dósa, Dan Mihuț, Sorin Despot, Tiberiu Neacșu și subsemnatul.

Institutul Blecher 100, ediție aniversară

Ediția 100 a Clubului de lectură Institutul Blecher aduce, duminică 22 februarie, la Tramvaiul 26 (Str. Cercului, nr. 6, București), 20 de autori cu vârste între 17 și 42 de ani, într-o seară de poezie cu titlul „Perfecta inutilitate a acestei zile splendide” (Blecher, Inimi cicatrizate). Va fi, probabil, cea mai lungă ediție a Institutului, la cinci ani și cinci luni de când am început. Citesc scriitori care ne-au fost și ne-au rămas foarte apropiați, câțiva cu prezențe mai rare, dar care au mai citit „la Blecher” din 2009 încoace, dar și  poeți foarte tineri din Sibiu, Piatra Neamț, București și Iași, în potențialul cărora credem și care sunt cele mai recente „pariuri” ale Institutului. Se va citi poezie, se vor asculta câteva înregistrări, se va povesti despre Institut și despre subcapitol.ro, într-o seară pe cinste. Pentru amatorii de curiozități și ghicitori, Ana Toma a lucrat mai multe zile la un timeline al Institutului Blecher de-a lungul celor 100 de ediții, și e o treabă excelentă (imaginea trebuie, desigur, mărită pentru a distinge scrisul și detaliile).


Cosmin Perța (n. 1982, Vișeu de Sus) a debutat cu volumul de poezie „Zorovavel” (2002), căruia i-au urmat „Santinela de lut” (2006), „Cântec pentru Maria” (2007), „Bătrânul, o divină comedie” (2009), „Fără titlu” (2011), două volume de proză scurtă și două romane (cel mai recent, „Teofil și cîinele de lemn”, 2012), un volum de critică și o monografie, „Radu G. Țeposu, rafinament și intuiție” (2012). Este asistent universitar și director al Editurii Tracus Arte.

Teodor Dună (n. 1981, Tâncăbești) a debutat cu „Trenul de treieșunu februarie” (2002, Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu”pentru debut), urmat de „Catafazii” (2005) și „De-a viul” (2010).

Mugur Grosu (n. 1973, Constanța) a făcut parte din „Cenaclul de Marți” condus de Marin Mincu și a fost cofondator al Asociației ASALT. A debutat cu volumul de poezie „Haltera cu zurgălăi” (2001), urmat de un volum de publicistică („Măcelărie”, 2006), trei volume-experiment: „sms / ei respiră și fac dragoste ca și fluturii” (2006), „press / troleul 43 s-a spânzurat cu cordonul de la capot” (2007), „Status” (2013) și volumul de poezie „Grossomodo” (2011).

Domnica Drumea (n. 1979, Râmnicu Vâlcea) a debutat cu „Crize” (2003), urmat de alte două volume care au impus-o ca pe una dintre cele mai valoroase și mai autentice prezențe feminine din poezia ultimului deceniu: „Not for Sale” (2009) și „Vocea” (2014).

Miruna Vlada (n. 1986, București) a publicat volumele de poezie „Poemextrauterine” (2004), „Pauza dintre vene” (2007) și recenta „Bosnia. Partaj” (2014). Este doctor în Relații Internaționale cu lucrarea „Europenizarea Bosniei-Herțegovina” (2013).

Merlich Saia (n. 1982) a debutat cu volumul de poeme în proză „garda de corp” (2014), pentru care a primit Premiul Național „Mihai Eminescu” pentru debut.

Sorin Despot (n. 1985, Buzău) a citit la prima ediţie a Institutului Blecher, din 20 septembrie 2009. A debutat în volum ca urmare a câştigării concursului de debut al USR, publicând „apasă” (2010), pentru care i s-a decernat Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut.

Radu Nițescu (n. 1992, București) a publicat „gringo” (2012), iar de atunci a continuat să scrie, să traducă și să experimenteze, promițând o revenire în forță.

Ligia Pârvulescu s-a născut în București, unde a absolvit tot ce era de absolvit. A publicat volumul de poezie „Fluvii de asfalt” (2014).

Marius Aldea (n. 1987, Motru) este absolvent al Facultății de Litere din cadrul Universității de Vest. A publicat câteva plachete de versuri, cea mai recentă (și aceea pe care autorul o consideră reprezentativă) fiind „Simfonia frânei” (2011).

Tiberiu Neacşu (n. 1981, Timişoara) a absolvit Facultatea de Litere la Craiova, urmând apoi cursuri de masterat, încheiate cu o lucrare despre poezia lui Ion Barbu. A debutat cu volumul de versuri „Nebuna” (2000). A doua sa carte, „Acrobat în zece paşi”, a apărut în 2013.

Laurențiu Ion (n. 1991, Târgoviște) a debutat cu volumul „Destulă pace pentru un război” (2010), manuscrisul câștigător al Concursului de Debut UniCredit. A revenit cu „Nouăzeci și unu” (2014). Este fondatorul site-ului subcapitol.ro|Literatură și fotografie pentru pământeni.

Anca Bucur (n. 1989) a absolvit Facultatea de Litere din București, iar în prezent urmează cursurile doctorale, după un masterat în în Teoria Literaturii. A publicat, împreună cu Iulia Militaru, volumul experimental „dramadoll” (2012), însoțit de grafica Florentinei Budar.

Viku Zen (n. 1989, Bucureşti) a debutat cu volumul „A iubi nu e verb” (2013). Interesat de spoken word, slam și sound poetry, pentru a descrie ceea ce face a folosit metafora „teatru-poezie”.

Cristina Alexandrescu (n. 1993) a absolvit Liceul „Nicolae Iorga” din Negrești, Vaslui și este studentă la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

Natasha Grama (n. 1995) a absolvit Colegiul Naţional „Calistrat Hogaş” din Piatra Neamţ și este studentă în anul I la Facultatea de Litere a Universității București.

Anastasia Gavrilovici (n. 1995, Iaşi) este studentă în anul I la Facultatea de Litere și Arte a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu. În timpul liceului a fost redactor-şef adjunct al revistei „Alecart”. Membră a grupului „Zona nouă” și redactor al revistei omonime.

Horia Șerban (n. 1995, București) este elev în clasa a XII-a la Colegiul Național „Sf. Sava” din București.

Costel Onofraș (n. 1996, Botoșani) este elev în clasa a XII-a la Liceul Teoretic „Constantin Noica” din Sibiu.

Cătălina Suditu (n. 1997, Pașcani) este elevă în clasa a XI-a la Colegiul „Costache Negruzzi” din Iași.

Victor Țvetov, videoclipul

de Valeriu Andrișcă

la sfârșitul săptămânii, cartea lui Victor Țvetov va ieși de sub tipar

parteneri: subcapitol.ro 

„Lumina ultimei zile“, prezentare și lectură

de la minutul 30:24 până la sfârșitul înregistrării

Ligia Pârvulescu & un scurtmetraj de Victor Potra

Miercuri seara, în Club La Scena

Casa de Editură Max Blecher vă invită, miercuri 11 februarie 2015, de la ora 20:00, în Club La Scena (Calea Călărașilor nr. 55, sector 3, București), la lansarea volumului de debut Fluvii de asfalt de Ligia Pârvulescu (Casa de Editură Max Blecher, 2014).

Invitați: Octavian Soviany și Felix Nicolau

Moderator: Claudiu Komartin

Partener: Fabrica de Literatură

P.S. Victor Potra a făcut un filmuleț de 5 minute care va fi proiectat la locul faptei. Deocamdată doar un teaser, aici.

Concursul de debut „Aurel Dumitrașcu”

Se reia, și cred că merită remarcat, unul dintre concursurile de debut în poezie care, atunci când aveam 18-19 ani, conta foarte mult (poate și pentru că era în acel moment singurul care părea foarte serios, cel puțin dacă e să ne luăm după lista câștigătorilor din anii '90 și începutul anilor 2000). Ca urmare a câștigării acestui concurs, au debutat câțiva autori care au confirmat și sunt nume importante ale literaturii din ultimii 15 ani, adică scriitori care au publicat mai departe cărți bune și excelente de poezie, proză și teatru: Vasile Baghiu (1994), Mihai Ignat (1995), Sorin Gherguț (1998), Constantin Virgil Bănescu (1999), Elena Vlădăreanu (2001) sau Dan Coman (2002).

Despre asta e vorba, le urez succes potențialilor debutanți, și felicitări pentru inițiativă scriitorului Adrian Alui Gheorghe:

„Iniţierea noii serii a concursului este prilejuită de comemorarea a 25 de ani de la moartea poetului Aurel Dumitraşcu (16 septembrie 1990) şi de împlinirea a 60 de ani de la naştere (21 noiembrie 1955).

Manuscrisele, bine constituite, cu diacritice, vor fi trimise/ depuse într-un exemplar printat dar şi în format electronic (CD, DVD, altele) pînă la data de 1 iunie 2015 pe adresa: Biblioteca Judeţeană „G. T. Kirileanu” Piatra Neamţ, strada Republicii, Nr. 15, judeţul Neamţ (cu menţiunea Pentru concursul naţional de poezie „Aurel Dumitraşcu”). Manuscrisele pot fi semnate cu numele autorilor în concurs, cu datele de contact (telefon, adresă mail) acest lucru nu poate influenţa decizia juriului care premiază manuscrise şi nu liste de nume. Manuscrisul trebuie să aibă (recomandabil; sînt acceptate şi alte variante, dacă e vorba de un proiect scriitoricesc sau editorial) minimum 60 de pagini, maximum 100 de pagini.

Manuscrisele vor fi însoţite de o fişă personală a concurentului: nume, prenume, data naşterii, adresă, telefon, e-mail, studii, activitate literară.

Concursul este deschis autorilor români nedebutaţi în volum, din ţară şi din diaspora, a căror vîrstă nu depăşeşte 35 de ani pînă la data de 21 noiembrie 2015.

Juriul va fi constituit din scriitori, personalităţi ale vieţii literare din România.

Pînă pe data de 16 septembrie 2015 va fi făcut public manuscrisul cîştigător şi numele autorului.

Pînă pe data de 21 noiembrie 2015 manuscrisul cîştigător va fi publicat de organizatori la o editură prestigioasă din România (trei sute de exemplare) şi va fi lansat la Piatra Neamţ, la manifestarea prilejuită de aniversarea poetului Aurel Dumitraşcu.

Autorul va primi minimum o sută de exemplare din tirajul cărţii.

Alte informaţii pe adresa de mail adrianvlad@ambra.ro sau la telefon 0233/ 210379. Iniţiator şi coordonator al manifestării: Adrian Alui Gheorghe, director al Bibliotecii Judeţene G. T. Kirileanu Neamţ.”

Institutul Blecher, ediţia 99

Duminică, de la ora 19, în Tramvaiul 26 (Str. Cercului, nr. 6), cu Gelu Diaconu, T.S. Khasis, Dan Mihuţ şi Livia Ştefan.

Piolet

(o voi citi diseară aici)

Respiraţia ta mă linişteşte, ai mai şoptit înainte să te ia somnul, aduci cu o pisică leneşă în timp ce pleoapele ţi se-nchid, iar vorbele devin tot mai moi şi mai leneşe, până rămâne un tors, un huruit cuminte, separat de tot ce e umoare, ţesut organic neconsolat. Ai adormit în aceeaşi poziţie: întoarsă spre mine, cu buzele întredeschise, cu mâna pe şoldul meu, e bine aşa. Cerul rămâne senin, nopţile sufocante au trecut deocamdată, poate că ploaia se va întoarce, dar până atunci va fi deja prea târziu. Nepăsătoare şi estompată, lumina răreşte gesturile şi le-ncleiază, respiraţia ta îmi abureşte clavicula, îmi gâdilă sfârcul drept – mă înduioşez puţin şi mai aştept lângă tine o vreme, gândindu-mă cât bine poţi găsi totuşi în clipele astea, chiar şi într-o lume plină de oameni amputaţi – ei încă aşteaptă un clei revoluţionar să le prindă la loc mădulare, artere şi creieri, toate ţâţânile şi şuruburile fragile, atât de puţin înţelese, ale unui corp omenesc.

Despre cleiul ăsta îmi vorbise, ca despre un miracol iminent, George. Noaptea, amintirea trece prin minte cum trece curentul electric printr-o bobină uitată într-un depozit, mă ridic pe marginea patului şi păşesc în vârful picioarelor către laptop, îl pornesc, atent ca mârâitul ventilatorului să nu te trezească.

Din superstiţie nu am mai deschis folderul în care au rămas fotografiile cu noi de atunci – totul e înregistrat oricum în memorie, atât cât mai poate şi ea să ţină la suprafaţă imaginile păstrate din sfârşitul ăla de toamnă de la Constanţa. Plecaserăm în dimineaţa aceea trei din Dinicu Golescu, alţi trei ne aşteptau la destinaţie conştiincioşi, era încă dimineaţă când am ajuns şi-am început să vorbim de Pessoa; mă zgândărise că George îi dăruise lui Miki, chiar în staţia de autobuz, Cartea neliniştirii, lui, şi nu mie, dar am uitat asta repede,  gândul mi-a fugit la toate cărţile pe care mi le amintesc mai degrabă pentru clipele în care au intrat în viaţa mea decât pentru ceea ce au lăsat în mine, acolo, dedesubt, sub toate cartilagiile şi venele îngroşate din lene sau neputinţă, când plecasem era încă întuneric şi Dâmboviţa avea sclipirea ei stupidă, pe care de-abia dacă o poţi vedea uneori prin mâl şi gunoaie, dar eu am văzut-o, cel puțin aşa cred, i-am zâmbit dispreţuitor şi mi-am spus că marea e mai darnică, marea, „această neaşezare pe veci a materiei”, cum spunea un poet bătrân care îmi arăta pietrele lui şi avea în ochi licărul ăla de bucurie nebună, marea pe care n-o poţi opri, n-o poţi închide-n betoane, şi sentimentul că undeva după colţul străzii, după statuia lui Ovidiu, după stabilopozii urâţi, cenuşii, aproape grandioşi în urâţenia lor veselă, mă aştepta ceva ce căutam ca un disperat, surd şi mut să fi fost, deşi numai surd şi mut nu eram, şi tot aş fi simţit că acolo e ceva nesfârşit în care mi-aş putea îneca răul, urâtul, mândria prostească şi inutilă, şi George, cu cleiul lui, cu râsul şi cu voinţa lui, pe care am crezut-o de multe ori neînduplecată şi rece, de a trăi cât mai intens, de a lua tot ce i se dă şi tot ce nu i se, în cleiul ăla rămăsesem şi eu prins, prostit de un vis, de o aberaţie citită în cine ştie ce revistă vulgară, cleiul ăla, clisa aia dospită în laboratoarele ultraperformante ale americanilor sau ale futuţilor de elveţieni, cu eutanasia şi cu băncile lor care îi feresc de deznădejde şi de furia care te cuprinde când devii slab şi neputincios, doar la asta mă pot gândi și acum, chiar dacă ştiu că în timpul vieţii mele nu, aşa ceva nu va fi gata, şi lumina din dimineaţa aia, după o zi şi o noapte nedormite, fojgăiala instinctelor, foamea, zbaterile în gol: destrudo.

Începuserăm de pe drum: aveam destulă iarbă şi pastile (darnica de Găbiţa ne tot vorbea, cu modestie prefăcută, despre „farmacista ei”), profesorul bea whisky, noi bere şi un coniac prost, râdeam zgomotos, era rece, dar nu mai simţeam nimic, le convinsesem pe chelneriţele de la „Vraja mării” să scoată o masă pe chei şi-acolo ne-am continuat vorbăria, râzând pe seama tuturor labagiilor pedanţi, turnând în noi băutură şi fumând ca nişte poeţi adevăraţi care nu se tem de nimic.

Apoi şi-a făcut intrarea în scenă ţigănuşul: de-abia ieşit din adolescenţă, cu un Polaroid cum nu mai văzusem din anii '90, încolţindu-ne, insistând să-i acceptăm propunerea, nu cerea mult, profesorul, deja ameţit, a plătit pentru fotografie înainte ca ăla să ne-o facă, stăteam la masă şi păream nişte fugari opriţi cât să-și tragă sufletul la marginea drumului, „drugged perhaps by the hum of a long afternoon”, poate că aşa şi eram, drogaţi de fantasmele şi de cărţile pe care nu le scrisesem, de spaima că toate astea se vor termina după numai o clipă, după un singur gest greşit, cu marea zvâcnind în spatele nostru, şi lumina, lumina aia ca un piolet deasupra frunţii lui George, fotografia a fost gata imediat, dublurile noastre estompate au ieșit din fanta subțire a aparatului, în ea apărem toţi, doar lui George nu i se vede chipul, doar un nimb, o aureolă de clei gros îl acoperă, lăsându-l în felul ăsta intact faţă de orice trecere, de orice trădare a corpului, faţă de orice impuls care-ţi poate stâlci într-un singur moment trăsăturile, nicio patină a timpului, niciun zâmbet forţat, doar lumina aia, cleiul ăla cu care soarele de noiembrie i-a împroşcat faţa, doar sclipirea care ţi se dă numai când eşti aproape, foarte aproape de mare, de geamandură, de rânjetul capului de mort sub care cineva a scris o prostie, pe care o crezi, în ce altceva ai putea să crezi când totul este minciună, şi sunt momente pe care le trăieşti la nesfârşit într-un univers paralel – acolo timpul tânjeşte după repaos şi permanenţă, şi vârsta mea de acum nu e vârsta lui de atunci, şi în fotografii nu recunosc aceeaşi lumină poleindu-mi faţa, umerii, părul tot mai rar, fruntea din ce în ce mai plecată.

Se întâmplă prin București. Unde nu miroase a mort

După lectura de ieri a lui Mircea Cărtărescu de la Humanitas Cișmigiu, partea a doua a săptămânii aduce alte întâlniri și evenimente de mai mică amploare, că tot mă plângeam că se întâmplă prea puține prin București.

Joi, citesc în Rocka Rolla Club (Pasajul Englez de pe Calea Victoriei, la nr. 52, vizavi de Novotel) într-o companie eterogenă, în cadrul unui eveniment moderat de Andrei Zbîrnea ("The Good, The Bad and The Handsome", din seria "Meniu a la carte"). Prezentarea pe care mi-au făcut-o îmi zbârlește părul pe mână, promit ca joi seara să fac și să fiu pe dos decât cum sunt descris acolo.

Vineri, în Londophone (Str. Zalomit, nr. 2, lângă Cișmigiu) se adună constănțenii, se lansează antologia Poemarți, se citește și se cântă în cadrul a ceva ce se va chema "Poemarți cu poemuzică".

Sîmbătă continuă Serile Sinapsa (ajunse la ediția a șaptea) organizate de Florin și Diana Caragiu, în subsolul Braseriei Alouette (Str. Bibescu Vodă, nr. 19, la două minute de metrou Unirii).

Duminică începe al XII-lea sezon al Institutului Blecher, cu ediția 99, botezată chiar de autori "Salonul nelansaților". Vor citi la Tramvaiul 26 (Str. Cercului, nr. 6, sect. 2) patru poeți ale căror cărți publicate de CDPL în ultimii ani n-au prea avut noroc.

Așa că se întâmplă lucruri, pe spații mici și în locuri destul de restrânse, dar cu energie bună și, în plus, majoritatea autorilor care vor citi în evenimentele menționate sunt scriitori buni, care au ceva de spus și fac literatura română a momentului. În orice caz, în niciunul din locurile astea nu miroase, ca la Uniunea Scriitorilor, a mort.

Debuturile din 2014 (8)

     "Es gibt doch heute schon viele, die sich mit Hilfe von Pillen auf irgendwelche Gemütsbewegungen einstellen."
     ("Azi există însă deja mulți oameni care, cu ajutorul pastilelor, se pregătesc lăuntric pentru o emoție sau alta.")

Ernst Jünger, într-un interviu din 1989 pentru Die Zeit

Un fel de cal troian e titlul volumului cu care debutează Dan Ciupureanu, Efectul calmantelor (Vinea, 2014), pe care îl găsesc ambivalent, nu ştiu dacă e atât vorba despre terapia prin artă pe care o clamează D.C. într-un interviu, sau mai curând despre un tip demijlocire a acelei facultăţi ce poate face din faptul banal un eveniment oniric. Fiindcă un oniric târziu e Dan Ciupureanu (au observat-o deja şi Ion Buzera, şi Marius Conkan), care pune în practică (în practica poetică & fantasmatică, desigur, şi o face fără să încerce să demonstreze prin asta ceva) o viziune deformată (ba uneori de-a dreptul răsturnată, ca-n "Între două vise") a realului, nu lipsită de grotescul şi de încâlceala stranie a materialităţii pe care le presupune o asemenea încercare ("Twisted", "Căzusem cu gândul s-adorm").

Violenţa e iminentă, lumea pare mereu ieşită din țâțâni, în cap "parcă a trosnit o şipcă", absurdul e uneori doar un capriciu (de obicei în poemele mai slabe, adică acelea mai lipsite de tensiune şi prea "jucate" dintr-un volum care n-a avut norocul să dea peste un redactor de carte), alteori un dat – sau o necesitate pentru accesarea unor paliere tăinuite ale imaginarului ("Levitaţie", "Uşi").

Lumea din Efectul calmantelor surprinde o serie de stări-limită şi pune în scenă diferite momente şi situaţii intense care au în centrul lor derealizarea, instabilitatea (între vis şi realitate, între ceea ce e întemeiat existenţial şi simulacru). Halucinaţia ("Ciorapii mei") şi psihedelicul ("Semafoare în junglă") sunt la ele acasă în poezia lui Dan Ciupureanu (n. 1983), care sondează prin mijloace minimale starea de dezechilibru şi fragilitatea conştiinţei într-o carte ce seamănă foarte bine cu imaginea pe care o reţin din penultimul poem: un hol lung, cu multe uşi în spatele cărora s-ar putea întâmpla orice.

Crud şi anevoios, aşa începe orice periplu al regăsirii de sine.