De trei ori Mazilescu

Dacă acelora care scriu prin reviste şi sunt sau se vor critici & comentatori avizaţi ai prezentului literar le-ar păsa mai mult, şi dacă vremurile n-ar fi aşa de vitrege pentru cartea de poezie (cel puţin în forma ei clasică, tipărită, deşi nu mă poate convinge nimeni că la noi circulă prea mult cărţile de poezie în format electronic), despre aceste trei volume din Virgil Mazilescu (1942-1984) apărute în 2013 şi 2014 ar fi trebuit să se tot scrie, să fie comentate şi preţuite ca semnul de consacrare definitivă pentru noi, cei de azi, a unuia dintre marii poeţi români din ultimii 50 de ani.

N-a prea fost aşa, dar cred că pentru poeţii şi cititorii pentru care Mazilescu a devenit în ultimii 10-15 ani un autor esenţial, aceste cărţi au sau pot avea mare importanţă.

Pentru mine pasiunea pentru ediţiile Mazilescu a-nceput, trebuie să o spun, cu volumul apărut la Editura MLR, Opere (2003), cu faimosul portret dark al lui Mazilescu (făcut de Tudor Jebeleanu) pe coperta cartonată, o carte incredibil de generoasă ca preţ (costând 10 lei, cred că am cumpărat şi dăruit mai bine de zece exemplare din ea până să nu se mai găsească; bine, oricum e posibil să se fi găsit numai la chioşcul, între timp dispărut, al Muzeului Literaturii Române, din Bd. Dacia). Nu era o ediţie ideală, nu mă mulţumeau grozav de tare fontul şi spaţierile, erau scăpări de corectură, dar aveam în mână o carte completă, incluzând, pe lângă minunata poezie din cele patru volume publicate în timpul vieţii, cele câteva inedite rămase, paginile de jurnal din ultimele luni de viaţă (unele dintre cele mai brute, mai crunte şi mai haunting însemnări din literatura română) şi cronichetele împrăştiate de Mazilescu prin revistele anilor '70-'80. Mai fusese o ediţie elegantă, intitulată simplu Poezii, în 1994, la dispăruta Editură Vitruviu, într-o colecţie absolut remarcabilă (am rămas până azi un admirator al ediţiilor din Mazilescu, Ursachi, Robescu şi Ion Mircea), de care se ocupa scriitorul şi editorul Mircea Ciobanu. 

Trecuseră, aşadar, zece ani de la volumul (complet din toate punctele de vedere) apărut la editura Muzeului Literaturii (condus pe atunci de criticul Alexandru Condeescu), timp în care preţuirea pentru vocea irepetabilă a lui Virgil Mazilescu a tot sporit, ca şi faima lui printre poeţii de după 2000 (mă refer în primul rând la ei pentru că i-am cunoscut cel mai îndeaproape). Sigur, am mai scris despre ce a însemnat pentru mine descoperirea poeziei lui Mazilescu (pe care profesorul meu, Octavian Soviany, mi l-a pus prima dată în mână), am tot spus şi că, deşi nu a avut epigoni, fără volumele sale, poezia Marianei Marin, a lui Ion Mureşan, a lui Aurel Dumitraşcu, părţi însemnate din Viorel Mureşan, Soviany sau Vinicius (ca să numesc doar câţiva dintre poeţii de după V.M.) nu ar fi arătat la fel. Dar, la fel ca în cazurile poeziei lui Cristian Popescu sau a Marianei Marin, textele nu se mai găseau decât pe ici, pe colo, selecţii prin antologii, uneori trunchiate sau paginate aiurea, poeziile mai mult se spuneau pe la unele mese de la MLR decât se citeau, aşa că apariţia a două volume noi, O precizie cu adevărat înspăimântătoare (Tracus Arte, Bucureşti, 2013) şi Opera poetică (Aius, Craiova, 2013), a făcut în sfârşit dreptate poeziei mazilesciene.

Nu sunt cărţi la care se ajunge uşor (dar la ce carte de poezie nu se ajunge azi fără a trece prin nişte încercări?), nu sunt, inevitabil, cărţi apărute în tiraje mari (Mazilescu rămânând, orice am spune, un poet pentru cunoscători şi devotaţi), dar cred că pot fi punctul de plecare pentru ca poeţii şi pasionaţii de poezie mai tineri (şi, până la urmă, de ce doar pentru ei?), să descopere sau să redescopere, de data asta în două maniere (viziuni) cu totul diferite, poezia mazilesciană. Să mă explic.

Virgil Mazilescu, O precizie cu adevărat înspăimântătoare,

selecţie de Teodor Dună, Editura Tracus Arte, 2013

Selecţia excelent alcătuită de Teodor Dună (care, deşi foarte discret, cred că e unul dintre cei mai buni redactori de poezie de azi) îl arată pe Mazilescu, în cele 80 şi ceva de poezii alese, ca pe acel poet care a marcat tranşant sintaxa poetică şi a demonstrat cu o rară clarviziune că formula sa depăşea – în intensitate, amplitudine şi cerbicie la nivelul expresiei – cam toate discursurile la modă în epoca sa. Módele au trecut, poezia lui Mazilescu şi, mai cu seamă, lecţia pe care o asumă, rămân un moment care desparte apele în poezia românească recentă. O precizie cu adevărat înspăimântătoare este o carte cu care nu ţi-e ruşine să te arăţi la un mare târg sau festival de poezie din lumea contemporană. Copertele cartonate, grafica lui Mircia Dumitrescu (artizanul din punct de vedere vizual al tuturor volumelor apărute într-o colecţie în care au mai apărut, printre altele, antologii din Ioan Es. Pop, Alexandru Muşina şi Traian T. Coşovei) fac cinste poeziei pe care o găseşti în această carte lucrată impecabil.

Virgil Mazilescu, Opera poetică,

ediţie îngrijită şi prefaţată de Gabriel Nedelea, Editura Aius, 2013

Nu chiar impecabil e cuvântul pe care l-aş folosi pentru a descrie ambiţioasa Opera poetică apărută la Editura Aius din Craiova. Avem aici o ediţie utilă (aş zice că ceva mai săracă, lipsită fiind de paginile de jurnal şi de textele similicritice ale lui V.M. strânse în ediţia MLR de acum 11 ani) şi ambiţioasă, care cuprinde în aproape 290 de pagini tot corpusul poeziei mazilesciene. E o carte făcută cu şi din pasiune, un plus care merită semnalat e dosarul de receptare critică de la final, în care găseşti texte (sau fragmente de texte) semnate de Eugen Negrici, Laurenţiu Ulici, Lucian Raicu, Mariana Marin (prefaţa la ediţia pomenită din 2003), Virgil Ierunca, Gheorghe Grigurcu, Alexandru Paleologu, Marin Mincu, Ion Buzera, George Popescu, Nicolae Manolescu şi Alexandru Condeescu. Nici prefaţa (Poetul, curajul şi puterea) îngrijitorului de ediţie, Gabriel Nedelea, nu e de neglijat, aducând perspectiva unui autor al generaţiei de după 2000 asupra receptării în stricta actualitate a lui Mazilescu. Deranjantă e coperta: nu sunt un profesionist în domeniu, dar un tablou al lui Giorgio de Chirico e departe de a fi cea mai fericită alegere, dincolo de afinităţile pe care Mazilescu le păstrează cu suprarealismul (nicidecum cel canonizat) şi, în chip evident, cu onirismul, puţin cam supărătoare e poziţia lui Gabriel Nedelea (căruia nu i-ar fi stricat ceva mai multă modestie discursivă) din primele pagini ale cărţii, asta mai ales dacă mă apuc să compar atitudinea sa cu cea a lui Dună, care se retrage oportun din prim-planul antologiei de la Tracus Arte, cu toate că este coordonatorul unei colecţii mult mai profesioniste şi mai temeinic aşezată. Dar astea sunt, până la urmă detalii (pe care nu le puteam însă trece cu vederea), faptul că cineva poate găsi toată poezia lui Virgil Mazilescu între copertele acestei cărţi rămâne, orice s-ar spune, un eveniment.

Virgil Mazilescu, guillaume poetul şi administratorul /

guillaume il poeta e l'amministratore,

ediţie bilingvă, traducere în limba italiană de Clara Mitola, Editura Pavesiana, 2014

Am lăsat la urmă o mică bijuterie pentru care îi rămânem datori Clarei Mitola, al cărei ataşament pentru poezia românească a făcut-o să devină, în doar câţiva ani de când s-a mutat în România, cel mai încăpăţânat şi mai fervent traducător de poezie românească în limba italiană. Pavesiana, condusă de traducătoarea Mara Chiriţescu, e o editură mică şi plină de viaţă, unde a mai apărut, cu un an în urmă, antologia Zestrea de aur / La dote d'oro a Marianei Marin, tot în traducerea Clarei Mitola, aşa că se poate vedea aici un proiect admirabil şi o continuitate, mai rare la noi, în preocupări & dăruire. E pentru prima oară când un volum al lui Mazilescu e tradus integral în altă limbă (şi, atât cât mă pricep şi înţeleg, e o traducere limpidă şi rezonantă, cum a fost şi cea din Mariana Marin); în plus, e pentru prima oară când ultima carte a lui Virgil Mazilescu, apărută în anul dinaintea morţii sale, e reeditată în româneşte, şi îmi aduc aminte că într-un top făcut în urmă cu şapte ani într-o revistă entuziastă din care au apărut câteva numere, acest volum apărea în alegerile tuturor celor care răspunseseră chestionarului drept una dintre cele mai influente cărţi de poezie ale ultimelor decenii. Guillaume poetul şi administratorul e acum şi-n italiană, iar ăsta e un lucru extraordinar care completează lucrurile. Îţi mulţumim, Clara.


P.S. Scriam, acum exact doi ani, despre cele trei volume de Opere şi cele 7 poeme rostite la radio, apărute între 2010 şi 2012, ale lui Leonid Dimov. Aşa că avem acum la îndemână (mă gândesc aici şi la recenta antologie masivă Versuri a lui Mircea Ivănescu, îngrijită de Al. Cistelecan şi apărută în 2014 la Humanitas) operele celor trei mari poeţi postbelici pe care istoria literară era (şi rămâne) obligată să-i recupereze. Pentru poezia românească din 2014 lucrurile stau, măcar dacă privim lucrurile din unghiul ăsta, cum nu se poate mai bine, mai clar.