miercuri, 7 decembrie 2011

Iustin Panța (1964-2001)



Vorbeam nu demult la Sibiu (oraș la care țin enorm și care se confundă în mintea mea cu câteva chipuri, printre care și al său) despre mirările pe care mi le stârneşte poezia lui Iustin Panţa şi îmi dau seama cât de greu îmi vine să răspund invitaţiei prietenilor mei de la Euphorion şi să scriu despre poet – atât o perspectivă critică rece şi tăioasă ca un bisturiu, cât şi una afectivă, o evocare ce l-ar putea prezenta pe om şi pe poet în lumina prieteniei, îmi sunt imposibile. Că îl simt pe I. Panţa la fel de apropiat şi de prieten ca pe M. Ivănescu, Virgil Mazilescu, Mariana Marin sau Cristian Popescu, de cărţile cărora sunt atât de ataşat, mi-e foarte limpede de fiecare dată când deshid Obiecte mişcate, antologia completă, dar atât de puţin cunoscută, în două volume, de la Vinea. Am îndrăznit, în anii în care am fost la Sibiu şi am participat la discuţii ce aveau în centru poezia lui Panţa, să formulez o serie de lucruri, de observaţii şi opinii critice, prin care încercam eu însumi să-mi explic strania fascinaţie pe care a exercitat-o pentru mine, la momentul descoperirii sale, discursul tânărului poet 90-ist, de la superbul său volum de debut până la cartea scrisă împreună cu M. Ivănescu, pe care sper ca poeţii cei mai tineri să o descopere cu bucuria cu care am făcut-o şi eu în urmă cu şapte sau opt ani, şi mai departe, către Banchetul şi Manual de gânduri care liniştesc / manual de gânduri care neliniştesc, cărţi de investigaţie poetică pe viu, în care I.P. începuse să formuleze, prin modalitatea asumată a unei filosofii poetice, câteva lucruri esenţiale despre permanentul travaliu interior al unui poet autentic, ceea ce, după ştiinţa mea, nu a mai făcut nimeni la noi într-o manieră atât de inteligentă şi de bine organizată. Nu vreau să reiau, strângându-le acum în scris, impresiile despre opera de poet şi de poetician a lui Iustin Panţa – s-a scris bine şi coerent despre aceasta, de la Marin Mincu la Radu Vancu, deşi personal cred că e vremea ca cineva să scrie o monografie exemplară despre tot ce a lăsat Iustin Panţa.
Aşa că voi scrie despre mirare, despre acea mirare care te luminează interior şi care dă uneori lucrurilor (şi lumii) o nebănuită claritate. Uimirile mele în faţa inteligenţei stenice pe care o degajă orice rând scris de Iustin Panţa, a dispoziţiei sale pentru explicarea poetică a relaţiilor stabilite între noi şi toate lucrurile care ne înconjoară – fiindcă textele lui Iustin vorbesc întotdeauna despre experienţele, alegerile de viaţă şi trăirile noastre cele mai intime –, şi-au găsit pandantul într-o întâmplare din timpul „expediţiei” mele coreene din primăvara anului 2006. Atunci, invitat într-un oraş universitar în care există singura catedră de limba şi literatura română din Coreea de Sud, am făcut drumul de întoarcere spre Seoul noaptea, iar imaginea cea mai puternică şi mai uimitoare înregistrată în acele ore a fost cea a imenselor cruci de neon care se iveau din loc în loc, cu totul improbabil, luminând pe dinăuntru întunericul îndesat al nopţii extrem-orientale. Crucea de pe Caraiman multiplicată în sute de imagini ale devoţiunii se ivea de după câte un deal, în vârful caselor de rugăciune cu aparenţa unor mausolee presărate-n pustiu. Mi s-a explicat că o treime din populaţia Coreei de Sud este creştină, iar bisericile lor au o solemnitate curioasă, lumina fiind percepută diferit sub cerul Asiei. Printre dealurile şi văile înecate în beznă prin care treceam, acele cruci (pe care am fost tentat la-nceput să le consider nelalocul lor, strălucind ca firmele marilor hoteluri sau ale cabaretelor) marcau o prezenţă în stare să desfacă ghemul unei obscurităţi însingurate, ceea ce mi s-a părut, în cele din urmă, întru totul reconfortant. Eram însoţit de lumină, iar lumina aceasta mă ferea de orice primejdie. La fel, discursul despre poezie al lui Panţa nu doar că este, din chiar momentul în care începe să se închege, poezie în sine, dar reuşeşte un lucru rar: luminează dinăuntru un tip de înţelegere care ne este altfel închisă. Aşadar, o cerebralitate prin care poţi ajunge, la capătul nopţii, să descoperi o spiritualitate rafinată şi însufleţitoare.
Limpezimea poeziei lui Iustin Panţa rămâne marele dar lăsat nouă de către acest poet atât de original, un dar pentru care mi-e de ajuns să-i deschid cărţile ca să mă pot bucura de fiecare dată de el cu uimirea şi bucuria de la-nceput.

8 comentarii:

  1. Imaginea asta a crucilor de neon i se potriveşte aşa de bine poetului în blugi, relaxat şi ironic, camuflând însă sub ironia lui albă şi benignă (ca lumina de neon?) un "teolog privat", cu termenii Ruxandrei Cesereanu; în textele din urmă, referinţele mistice proliferează masiv, iar în una din ultimele lui cărţi o frază sună cam aşa: "Eu nu vreau să fiu altceva decât un scriitor creştin de Ev Mediu".
    În fine, voiam doar să spun că ai scris un exemplar poem critic. Dar ardleleanul limbut din mine nu se lasă cu una, cu două. :)
    Să-ţi fie bine acolo, Claudiu. (E şi o urare, şi un imperativ, să ţii seama de asta! :) )

    RăspundețiȘtergere
  2. Mircea Martin scria pe coperta cărţii lui de debut: „Un poet de care se va vorbi, sînt sigur, şi în mileniul următor.” Mă bucur să văd că îl readuci în atenţie.

    Florin Hălălău

    RăspundețiȘtergere
  3. Excelent "poem critic", intr-adevar!
    Cindva am avut si eu revelatia crucilor ca singura sursa de lumina in bezna unei nopti de la munte. Linga fiecare cruce pilpiia cite o candela electrica, dar lumina pe care o simteam venea din adinc, intocmai ca aceea "insetata de viata".
    Pe Iustin Panta am sa-l recitesc in continuu

    RăspundețiȘtergere
  4. Printre cele mai bune texte ale tale. ;)

    RăspundețiȘtergere
  5. Parca deja s-au aruncat zarurile odata cu numirea acestui text "poem critic". Ce frumos este scris! Cuvintele devin ceva viu, palpabil iesind din amintiri si imagini intr-o opera de arta.
    Felicitari!

    RăspundețiȘtergere
  6. http://www.youtube.com/watch?v=NZvgIhawBF4&feature=related

    :)

    RăspundețiȘtergere
  7. Dacă uimirea pe care o evoci te-a determinat să editezi antologia "Mult înainte de sosirea trenului ea se gândeşte", nu doar să scrii, atât de interesant şi de frumos, despre Iustin Panţa, îmi vine să-ţi urez - alături de sărbători fericite - uimiri fericite.

    RăspundețiȘtergere