„Când ne lipim la loc e mereu un punct lipsă / prin care trece lumina”, scrie undeva Irina Francisca Ion, remixându-i simultan pe Rumi & pe Leonard Cohen. Ca și ei, e convinsă că lumina intră în noi prin spărturi – pe care le vindecă. E extraordinară forța gravitațională a poeziei ei, în care intră literalmente totul: de la comunitatea mare la comunitatea familiei (tatăl, mama, bunicii – „nu-i poți salva pe niciunul”, acuză ea furioasă poezia; dar acuza subîntinde convingerea că poezia poate & trebuie să salveze – și își ratează misiunea atunci când nu poate salva). Irina Francisca Ion vine deopotrivă din marea poezie a familiei (de la Aglaia Veteranyi la Cristian Popescu) & din marea poezie socială (de la Mariana Marin la Elena Vlădăreanu). Pentru ea, poezia înseamnă comunitate. Construcție de comunități – și salvare de comunități. Orașe mici – pe care gravitația poeziei le trece prin inima limbajului. Și le salvează, unul câte unul. Și ne salvează. (Radu Vancu)
Stratificarea din volumul Irinei Francisca Ion presupune o deconstrucție și reconstrucție a unei lumi marginale pe care poeta o reformulează în termeni proprii. Limbajul puternic referențial așază cu precizie cititorul într-un muzeu afectiv al obiectelor și imaginilor – colecție cu amprente ale unei memorii colective, reflectate în dezvăluirea traumei transgeneraționale. Împărtășit senzorial și afectiv prin amalgamarea imaginilor scurte și concentrate ca niște șocuri electrice, imaginarul poetic nu se limitează doar la vizual, miza fiind descoperirea experimentală a unei realități care se organizează în formule precis controlate. Jocul pe care îl propune poeta debutantă este unul cât se poate de serios – de o precizie matematică – fără a lăsa loc echivocului. (Andreea Roxana Ghiță)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu