Ben. Corlaciu, „Elanul interzis. Poezii alese (1941-1974)”

 

          Pledoarie pentru un insurgent

          Când Ben. Corlaciu revenea în poezia românească, la sfârșitul deceniului al șaptelea, cu amplul volum intitulat Poezii (Editura pentru Literatură, 1969), trecuseră douăzeci și patru de ani de la Manifest liric – generația războiului, sau „albatrosistă” (în cazul său sintagma este îndreptățită, Corlaciu fiind în 1941, la numai șaptesprezece ani, mezinul publicației legendare și meteorice din care au apărut la București șapte numere în numai trei luni) începea să iasă din nou la suprafață. Tinerii critici șaizeciști care scriu despre cartea cu care Corlaciu revine după aproape un sfert de secol de tăcere (Nicolae Manolescu, Ion Pop, Alexandru Călinescu și, mai cu seamă, Laurențiu Ulici, care semnează cuvântul înainte la Poezii) o fac fără să apeleze la clișee politicoase sau laude formale: Corlaciu este considerat „reprezentativ pentru o generație din multe puncte de vedere sacrificată” (Ion Pop) și „un spărgător de iluzii (...) consecvent cu sine însuși”, care „a parcurs drumul spre eul său profund fără ca privirea să-i coboare” (Ulici). Redactor-șef al Almanah-ului literar al Uniunii Scriitorilor între 1968 și 1970 și autor, în 1972, a două cărți noi, antologia Starea de urgență și placheta Poeme florivore, Ben. Corlaciu dă impresia că ar fi reintrat, la aproape cincizeci de ani, odată cu Geo Dumitrescu, Ion Caraion, Mihail Crama sau Alexandru Lungu, în circuit. Pe la sfârșitul lui 1971, Ion Pop îi trimite întrebările pentru un interviu ce va apărea în Echinox (nr. 3/1972), și care am ținut să fie republicat la sfârșitul acestei antologii fiindcă rămâne actual și oferă un alt unghi, complementar, din care poetul poate fi privit și înțeles dincolo de versurile cuprinse în selecția pe care am alcătuit-o.

          Anul 1974 avea să-i schimbe însă decisiv traiectoria, provocând a doua ruptură majoră, după cea din tinerețe, în biografia lui Ben. Corlaciu. Un nou volum de poezii, intitulat Elanul interzis (Editura Dacia, 1974), este retras și topit imediat după ce iese din tipar și apare ulterior într-o altă ediție, cu titlul schimbat Arcul biologic. (Îi sunt recunoscător domnului Vasile Igna, redactorul acelui volum, pentru lămuririle pe care mi le-a dat în această chestiune.) Un an mai târziu, în vara lui ‘75, lămurit probabil în urma acestei experiențe decepționante, Corlaciu părăsește țara și rămâne la Paris, unde va trăi ca disident, trecând prin mari încercări și suferințe morale, până pe 16 iunie 1981, când moare pe neașteptate. Iată de ce am ținut ca această antologie, publicată cu prilejul împlinirii a o sută de ani de la nașterea lui Ben. Corlaciu – și a jumătate de secol de la ultimul său volum apărut în România – să poarte titlul suprimat de cenzura comunistă: cred că este sintagma cea mai potrivită și mai justă, în stare să exprime spiritul neliniștit și insurgent al acestui scriitor a cărui operă (nu foarte întinsă, dar ilustrativă pentru o epocă, și demnă de a fi recuperată, chiar cu o atât de mare întârziere) a fost trecută la index după 1975 și neglijată de istoria literară în postcomunism.

          Interesul meu pentru poezia lui Ben. Corlaciu nu este o noutate – au trecut ceva mai bine de douăzeci de ani de când i-am citit prima oară câteva poezii din Manifest liric, marcându-mă în special aceea, de referință, care dă titlul cărții, în Poezia română actuală, vol. III (Editura Pontica, 1999) a lui Marin Mincu; de atunci, strădania mea de a recupera și organiza de o manieră coerentă fragmentul de istorie literară uitată care este poezia tinerilor recalcitranți ce începuseră să se afirme în prima parte a anilor ‘40, a fost constantă. Rezultatul acestui travaliu a fost Sârmă ghimpată. Când focurile se vor stinge printre ruine. Poeți ai generației războiului (Editura Cartier, 2018), care oferă, cred, cea mai completă imagine de până acum a liricii anticalofile, contestatare și sedițioase pe care această generație ulcerată și cu destinul frânt a produs-o între 1941 și 1947. Însă, la momentul apariției cărții, încă aveam semne de întrebare legate de biografia ulterioară a lui Corlaciu, o serie de pete oarbe ce mi-au fost în parte deslușite de lectura volumului postum, care nu a apărut niciodată în România, Tout espoir sera puni (Editions S.O.S., 1984), purtând subtitlul Témoignage d’un écrivain roumain réfugié à Paris, asupra căruia voi reveni.

          Născut la Galați pe 6 martie 1924, Benedict Corlaciu a crescut până la 8 ani în Țara Lăpușului, locul de baștină al mamei sale, Rozalia, de fel din Groșii Țibleșului, acolo unde școala din comună îi poartă începând cu 2015 numele (cu acea ocazie fiind inaugurat un bust de marmură ce-l reprezintă pe poet). În 1932 merge la școală în București, unde studiază apoi la Facultatea de Litere și Filosofie, absolvită în 1947.

          Talent de o uimitoare precocitate, face figură de enfant terrible, publicând primul său volum, Tavernale (Cadran, 1941), în anul în care aderă la gruparea „Albatros”. Influențat de Dimitrie Stelaru, prietenul său cu șapte ani mai mare ce publicase deja câteva cărțulii astăzi intruvabile (Melancolie, Abracadabru și Preamărirea durerii, semnate D. Orfanul), Corlaciu scrie o poezie în care cultivă ipostaza de goliard și de halucinat, descriind o lume periferică, mohorâtă, înecată în fum și în alcool, pe care o zugrăvește, după expresia lui Geo Dumitrescu, „cu trăsături mari de penel viu și categoric”. Tentația evaziunii este puternică încă din prima poezie a volumului, iar romantismul viforos și exacerbat – obsesia geniului, revolta metafizică, demonismul („Trei erau stăpânii înserării:/ Lucifer, Corlaciu și Stelaru”) – caracterizează această lirică de început, ce aspiră la „fantastice călătorii lunare”, amintind întrucâtva de Constant Tonegaru, însă într-o dimensiune mai patetică și convulsivă, cu un pronunțat colorit balcanic, apropiat cânticelor, mult mai pitorești și mai exuberante, ale lui Miron Radu Paraschivescu. Am reluat din Tavernale zece poezii, dintre care pe una, „Hipnoză”, am așezat-o lângă versiunea ei rescrisă după șaisprezece ani și intitulată „Unde-i?” – mi s-a părut mereu pasionantă compararea diferitelor variante ale unui poem, care te poate introduce în „laboratorul” de creație, oferind indicii prețioase pentru înțelegerea unei gândiri poetice în evoluția sa.

          Urmează, la scurt timp, Pelerinul serilor (Editura Alfa, 1942) și Arhipelag (Editura Prometeu, 1943), cărți legate organic de profilul și de explorările lui Ben. Corlaciu din acești ani, pentru care este comparat destul de superficial cu Esenin și cu Bacovia. Subiectul poetic al lui Corlaciu este un damnat și un rătăcitor prin smârcuri, un „fiu al mlaștinei” (de altfel, „balta” este, pe lângă tavernă, un topos predilect și revine obsesiv în poeziile din acești ani), un bastard anatemizat de societate. Față de Stelaru, care face figură de orfan și inadaptat genial, Ben. Corlaciu e mai volubil și mai radical în truculență și în sarcasm, nu fără excesele inevitabile ale unui artist care nu a ieșit încă din adolescență. Doza de teatral e nelipsită și un complex patern poate fi ghicit în ipostazele asumate de foarte tânărul poet, „Robul soarelui” sau „Trecere alegorică” oferind unele indicii în acest sens. Pelerinul serilor conține exact la mijloc un ciclu, „Poemele sanatoriului” (din care fac parte poeziile: „Koch”, „Efigii în ceară”, „Joc de Hydrargir” și „Rugă bolnavă”), cu o pronunțată dimensiune expresionistă, iar aceste texte cu ftizici trăindu-și ultimele clipe și medici „răi”, „rupți din coasta câinilor” sunt, pentru mine, momentele de vârf ale cărții.

          Locul lui Corlaciu în ceea ce a fost îndeobște numit „poezia boemei” e de neignorat, înscriindu-se într-o tradiție dionisiacă și nihilistă pe care poezia românească a secolului XX o va reactualiza periodic, de la momentul Bacovia, trecând prin poeții exponențiali ai boemei de după război (Tudor George „Ahoe”, Teodor Pîcă), prin Ion Mureșan și până la 90-iști (versurile lui Ioan Es. Pop din Ieudul fără ieșire, „aici nu stau decât doar cei ca noi. aici/ viața se bea și moartea se uită”, rămânând emblematice pentru această promoție de ireverențioși și naufragiați mistici). Dincolo de superbia cu care își asumă condiția marginală, dincolo de gesturi ostentative, de dezabuzare și impenitență (care conduc aproape implacabil la mitologizarea condiției de artist), „sfâșiați din soare” și cântând „adâncirea nefericitului veac” (cum scrie Corlaciu în „Prăvălire”), poeții din această tradiție exprimă în fond protestul la adresa unei lumi percepute ca inautentică și filistină (atunci când nu se îndreaptă de-a dreptul împotriva condiției umane). Deopotrivă singuratici și solidari, boemii lasă senzația că ar conspira împreună, ei dețin un secret pe care, oricât de locvace și de expansivi, nu îl mărturisesc niciodată până la capăt.

          În 1945, Manifest liric este unul dintre cele șase câștigătoare ale concursului de manuscrise organizat la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial de Editura Forum (Omul profilat pe cer a lui Ion Caraion apare sub aceleași auspicii) și reprezintă punctul maxim al poeziei de tinerețe a lui Corlaciu, o încununare a căutărilor înfrigurate din anii războiului. Bravada nervoasă și autoironică, poezia boemei, gesturile de răzvrătire împotriva unei lumi strâmbe care îl respinge și terfelește, ecourile războiului mutilant sunt acum puse în scenă cu o mai bună stăpânire a mijloacelor expresive și stridențe atenuate, în poeme de respirație mai largă, iar cartea conține, citită și după aproape opt decenii, hituri memorabile, precum „Câteva rânduri despre viața de ieri”, „Kilometrul 9”, „Doamna Mecena”, „Pisica” și, desigur, „Manifest liric”. O altă poezie cu suflu și atitudine, „Cătușele”, întinsă pe douăsprezece strofe, este unul dintre textele în care Corlaciu își demonstrează adeziunea la poetica albatrosiștilor, având destule corespondențe, prin formula virulent rechizitorială, cu poemele de frondă și protest social ale lui Geo Dumitrescu sau Ion Caraion din aceeași perioadă.

          Anul 1946 aduce publicarea romanului Moartea lângă cer, „un soi de poem epic ubuesco-picaresc”, de un „suprarealism cumva convențional” (Mircea Platon) pe care îl va rescrie și va apărea într-o nouă ediție în 1967. Corlaciu se înscrie, la fel ca o bună parte a colegilor de generație, în Mișcarea Tineretului Progresist, precursoare a Uniunii Tineretului Muncitoresc și este în 1949 unul dintre primii membri ai nou înființatei Uniuni a Scriitorilor, care înlocuiește Societatea Scriitorilor Români. Redactor la Frontul plugarilor și apoi la Flacăra, scrie în Viața sindicală și e responsabil cultural la Casa Scriitorilor; publică patru volume de proză realist-socialistă „pe linie” (La trântă cu munții, Candidatul, Timpii de aur și Pâinea păcii) și pare cumințit și integrat în „noua epocă eroică”. Despre anii aceștia va scrie mai târziu în Tout espoir sera puni în termeni necruțători: „Între 1949-1951, am comis păcatul de a-l mânji eu însumi pe adolescentul protestatar care am fost în anii războiului. L-am mânjit, da, l-am mânjit eu însumi, cu propriul meu stilou. Ca un imbecil!”

          De aceea, poate că ceea ce i se întâmplă în 1954 este în definitiv o șansă de a se desprinde de orice servitute și compromis cu regimul. Pe 8 decembrie, este judecat și exclus din Uniunea Scriitorilor, împreună cu Geo Dumitrescu, după o ședință de zece ore în care cei doi sunt acuzați cu vehemență și demascați în cel mai pur stil stalinist de Mihai Beniuc. La fel ca atâția oameni de stânga, progresiști sau antifasciști din perioada anterioară care au suferit teribile deziluzii, la fel ca poetul Libertății de a trage cu pușca, ce clama, să nu uităm, în 1945: „(...) aștept momentul să mă integrez convingător și deplin în frontul lumii de mâine, pentru realizarea căreia admit orice metodă și orice preț și scuz orice fărădelege trecătoare”, Ben. Corlaciu s-a putut lămuri pe deplin în legătură cu noua putere instaurată de sovietici, care a zdrobit în câțiva ani orice ideal de dreptate și înfrățire la care atâția visaseră cu naivitate.

          Mutat cu domiciliul obligatoriu într-o râpă din Străulești, trăiește câțiva ani din banii primiți ca figurant la Teatrul Tineretului. Reușește să mai publice, pare-se cu sprijinul lui Zaharia Stancu, două cărți de proză, Noaptea de la Ipotești (1957) și romanul, altfel bine primit, Cazul doctor Udrea (1959), care nu-i schimbă în mod esențial situația. Cât despre poezie, nu mai publică (cum nu mai publică nimeni din generația războiului, cu excepția acelora dispuși să devină versificatori proletcultiști) multă vreme, dar scrie în continuare, aceste poezii dintre 1945 și 1967 (peste o sută, dintre care am păstrat în antologia de față patruzeci și nouă) fiind publicate de abia în Poezii (1969), în ciclul Postumele.

          Textele „înviatului” Corlaciu (reprimit în 1965, anul apariției masivului roman Baritina, în USR) din Postumele sunt în general epurate de atitudinile extravagante și de histrionismul turbulent din volumele anilor ‘40. Sensibilitatea rănită se exprimă în mod diferit, fiind mai retorică și mai ceremonioasă, de un lirism reflexiv și clasicizant, iar poza de rebel fără cauză e înlocuită cu o atitudine elegiacă și depresivă. Și totuși, are dreptate Alexandru Călinescu atunci când scrie la apariția Poezii-ilor: „ar fi o eroare să se creadă că acum Ben. Corlaciu își reneagă convingerile, că după o cumințire subită urmează pocăiala de rigoare” – poeme precum „Sămânța anti-zero” (cu scenariul sinuciderii unui poet în care nu e greu de ghicit un alter-ego al lui Corlaciu), „1943”, „Primenirea” sau „Strigăte” o dovedesc pe deplin, reactualizând fizionomia poetului neîmpăcat și flămând după lipsa de condiționări și constrângeri, care clama într-un text datat 1956: „Inima mea n-a bătut niciodată decât libertate”.

          Scriind dintr-o „scorbură calmă” (care nu e altceva decât văgăuna din Străulești în care a fost forțat să își ducă zilele), „cu speranța în cearcăne”, elementul biografic pătrunde în text fără inutile ritualizări, ca în această poezie scrisă pe un ton dezabuzat, la împlinirea vârstei de 33 de ani: „M-ați umplut de pământ. Misiunea vi-i gata./ Luați-vă paznicii. Ajunge lopata./ De-acum înainte cobor/ pe trepte de trup migrator/ și cred c-o să-ncapă/ algebra exilului meu într-o groapă.” Câteva frumoase poeme de dragoste (aș atrage atenția asupra celui mai izbutit dintre toate, „Nedumerire”, purtând data 1958), iar mai apoi poeziile din 1966 pentru fiica nou-născută („Copilul”, „Cântați-i”) oferă dimensiuni noi personalității lirice a unui Corlaciu ajuns la maturitate.

          Trei ani mai târziu îi apare antologia Starea de urgență (Cartea Românească, 1972), conținând, pe lângă o selecție din cărțile anterioare (reluate programatic dinspre momentul prezent înspre trecut), ciclul Explozia sertar (1971-1955) și, la final, câteva „Poeme fără carte” nedatate. Explozia sertar este, alături de Manifest liric și de Elanul interzis, unul dintre titlurile cele mai puternice și mai elocvente ale lui Ben. Corlaciu; e de mirare că nu a avut nevoie de nicio deghizare pentru a fi acceptat de Cenzură, iar poeziile pe care le conține sunt reluate aproape integral în cuprinsul volumului Poeme florivore, apărut în același an la Editura Eminescu. „Metamorfoză” este poemul asupra căruia aș atrage în primul rând atenția, un fel de „Madrigal răsturnat”, ce amintește de junețea sarcastică și insolentă a albatrosiștilor.

          Cu Arcul biologic (al cărui titlu legitim rămâne, peste timp, Elanul interzis) se încheie scurtul galop editorial care-ncepuse la sfârșitul deceniului anterior cu Poezii. Practic, cele opt cărți de versuri ale lui Ben. Corlaciu au apărut în două paranteze istorice restrânse – volumele de tinerețe între 1941 și 1945, iar cele de maturitate între 1969 și 1974. Adică până la impunerea silnică a comunismului, respectiv în perioada de relativă liberalizare de la începutul regimului ceaușist. Ironia, de bună seamă amară, face ca Ben. Corlaciu să se fi declarat în 1965 (dacă e să credităm mărturia lui Axente Horoba din Mișcarea literară, nr. 2/2011) încrezător „în reformele democratice pe care le va face Nicolae Ceaușescu”. La un deceniu de la venirea acestuia la putere, Corlaciu alege calea exilului, găsind la Paris sprijinul lui Noël Bernard: citește la Europa Liberă o scrisoare adresată lui Nicolae Ceaușescu prin care își justifică opțiunea, criticând starea de lucruri din cultura românească dirijată și solicită ca soției și celor doi copii, încă mici, să li se dea drumul pentru a i se alătura la Paris.

          Urmările acestei scrisori apar fără întârziere: este calomniat violent, fiind acuzat de plagiat, de furt și de imoralitate, buzduganul acestei ordinare operațiuni de defăimare fiind cine altul dacă nu Eugen Barbu în Săptămâna. Tot în țară, familiei Corlaciu i se refuză eliberarea pașaportului, iar tergiversările și șicanele la care soția sa este supusă îl fac pe B.C. să ia o decizie extremă: face greva foamei pe Esplanada Trocadéro, iar un număr de scriitori parizieni își exprimă solidaritatea cu azilantul politic român. Pe 15 octombrie 1976, săptămânalul Partidului Socialist Francez, L’Unité, publică în pagina de politică internațională un articol în care se anunța încetarea pe 7 octombrie, după 27 de zile, a grevei foamei făcute de Ben. Corlaciu, reîntregirea familiei petrecându-se după câteva săptămâni.

          La Paris, cu tot sprijinul moral de care s-a bucurat inițial, emigrația românească nu îl tratează cu o deosebită simpatie, cu toate că publică în câteva numere dintre 1976 și 1982 ale revistei Limite opt poezii care au fost recent scoase la iveală de un vechi și statornic admirator al său, poetul și prelatul Ioan Pintea. Nu cred că este exagerat să afirmăm că Ben. Corlaciu a picat la mijloc în războiul dintre secția românească de la Europa Liberă și conducerea RSR, ce avea să culmineze în anii ‘80 cu asasinarea lui Noël Bernard (moartea lui Vlad Georgescu de mâna Securității fiind la fel de plauzibilă). Documente desecretizate ale Departamentului de Stat al Statelor Unite arată că atacurile asupra lui Corlaciu au fost parte a unui plan orchestrat, Nicu Ceaușescu declarându-i personal unui oficial al ambasadei SUA la București că guvernul RSR era decis să răspundă neîntârziat atacurilor lansate de Europa Liberă, dând ca exemplu (citez din această depeșă datată noiembrie 1975) „Eugen Barbu’s attack on defector Ben Corlaciu”.

          Cu sănătatea șubrezită, Corlaciu se prăbușește pe 16 iunie 1981 pe peronul unei stații din metroul parizian. Orice speranță va fi pedepsită, în traducerea Maurei Barbul, apare trei ani mai târziu, fără să aibă parte, din păcate, de circulație și ecouri. Cred că este de datoria celor de azi (dacă cei din trecutul apropiat nu s-au îngrijit să o facă) să se ocupe de publicarea acestei spovedanii de surghiunit, la patru decenii de la apariția sa în Franța. O variantă a manuscrisului se află, din câte înțeleg, în posesia familiei Corlaciu și aștept cu mare interes reconstituirea și dactilografierea ei (după care va fi utilă, probabil, o confruntare cu varianta franceză publicată de Editions S.O.S. în ‘84).

          Antologia Elanul interzis. Poezii alese (1941-1974) este o primă tentativă de recuperare a poeziei lui Ben. Corlaciu și apare la Casa de Editură Max Blecher la puțin timp după împlinirea, pe 6 martie, a o sută de ani de la naștere. Am făcut-o încrezător în puterea acestei lirici de a-și emoționa și pune pe gânduri cititorul – și uneori chiar de a-l zgâlțâi, cu bătăiosul ei spirit neoavangardist de la început, dar și cu răbufnirile mai ponderate de la maturitate. Spirit ce nu l-a părăsit pe Corlaciu nici chiar când insurgența sa fundamentală a părut să ațipească sau să se acomodeze. Trecut prin turbioane existențiale care i-au pus în câteva rânduri la grea încercare integritatea și puterea de a continua, aparent uitat ca scriitor (și tocmai împotriva uitării am alcătuit această carte, la fel ca pe cea de acum cinci ani și jumătate, ce se ocupa de întreaga generație poetică a războiului), Ben. Corlaciu este un învingător.