După dosarul dedicat polonezului Aleksander Wat în numărul de acum șase luni, un scriitor esențial al secolului XX, Bertolt Brecht, este cel pe care ne-am propus să-l retraducem și să-l descoasem critic cu ocazia împlinirii a 125 de ani de la naștere. Și nu atât pe dramaturgul Brecht (autor a peste cincizeci de piese și scenarii care încă sunt jucate în lumea întreagă), cât pe poetul și filosoful ascuns (după expresia lui Wolfgang Fritz Haug) a cărui influență a fost durabilă și a lăsat urme importante inclusiv în spațiul românesc, prin literatura angajată, eminamente de stânga, făcută de Aktionsgruppe Banat. Poetul Brecht a rămas însă de multă vreme în umbra dramaturgului – până la volumul Cum cucerești un înger. Poeme erotice, apărut cu nouă ani în urmă la Art în traducerea savuroasă a lui Gabriel H. Decuble, trecuse cam o jumătate de secol de la edițiile tălmăcite de către Demostene Botez și Lazăr Iliescu (1964), respectiv Nina Cassian (1966). Și asta în vreme ce în Statele Unite ale Americii a apărut la sfârșitul lui 2018 The Collected Poems of Bertolt Brecht, în traducerea lui Tom Kuhn și a lui David Constantine, cuprinzând 1200 de poeme selectate din monumentala operă lăsată de Brecht. Explicațiile pentru această situație sunt multiple – și țin atât de inerții culturale ereditare, cât și de resursele limitate ale editurilor din România care mai publică astăzi poezie în traducere. Am mai discutat pe marginea acestui subiect în editorialul numărului 30, dedicat lui Pier Paolo Pasolini, a cărui poezie a apărut la noi pentru prima oară în volum toamna trecută, adică la 47 de ani de la moartea violentă a acestuia pe plaja de la Ostia... Așa încât cele 25 de texte poetice și cele 16 însemnări teoretice care apar în nr. 32 (2/2023) – și a căror transpunere în românește le-o datorăm lui Robert G. Elekes, Lorin Ghiman, Andrei Anastasescu și Alexei Stoicescu –, însoțite de patru articole și eseuri sprintene și pătrunzătoare semnate de Bogdan-Alexandru Stănescu, Radu Vancu, Mihai Lukács și Victor Morozov, ar putea fi, alături de colecția de erotice din 2014, un punct de plecare pentru redescoperirea extraordinarei opere poetice a lui Bertolt Brecht, care a lăsat peste 2000 de poeme. Poeme care mai întâi au anticipat, iar apoi au însoțit, până la dispariția sa timpurie în 1956, teatrul angajat și militant al lui B.B., pentru care este așezat în canonul literaturii germane alături de Friedrich Schiller, cu toată contradicția de fond dintre cei doi: kantianul Schiller fiind un artist și un estetician focalizat pe individual, în vreme ce marxistul Brecht e ghidat de materialismul dialectic și de colectivism.
*
Nu am nici cel mai mic dubiu legat de centralitatea canonică a marii marginale care a fost Angela Marinescu – e lucru sigur pentru oricine pricepe ceva din evoluțiile poeziei românești din ultimele decenii: dacă până la sfârșitul anilor ‘80 A.M. se afla încă într-un secundariat în raport cu faimele poeziei șaizeciste (în ciuda atâtor cărți extraordinare care i-au cimentat reputația: e de ajuns să menționăm Structura nopții, Blindajul final și Var), volumele sale post-decembriste, de la Parcul, Blues și mai ales Fugi postmoderne, până la Întâmplări derizorii de sfârșit, Limbajul dispariției, Probleme personale și Intimitate, strânse acum opt ani în cele două volume masive intitulate Subpoezie, au impus-o definitiv ca pe cea mai puternică și mai influentă poetă care a scris în limba română. I-am dedicat la 75 de ani un dosar consistent în nr. 17 (1/2016) al revistei, în care au scris despre poezia marinesciană Ruxandra Cesereanu și Teodora Coman, dar și încă foarte tinerii Anastasia Gavrilovici și Ștefan Baghiu. Dispariția Angelei, la 82 de ani, are ceva ireal – pentru poetele și poeții ultimelor decenii, ea a fost probabil principalul reper și un fel de donator universal, care și-a luat de fiecare dată înapoi ceea ce infuzase poeziei tinerilor din trei promoții succesive.
Ne luăm rămas-bun de la această scriitoare intensă și insurgentă prin publicarea interviului luat de Ruxandra Cesereanu în toamna lui 2005, încredințați că anii cât am fost contemporani cu ea reprezintă o mare șansă ce ni s-a dat – și pe care nimeni (nici măcar establishment-ul mumificat al Uniunii Scriitorilor) nu va putea să o treacă sub tăcere în anii ce vor urma.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu