PEN România a urmărit cu atenție discuția amplă din jurul romanului lui Bogdan-Alexandru Stănescu, „Copilăria lui Kaspar Hauser”, declanșată de un articol al lui Valeriu Nicolae din „Libertatea”.
Cu toate că unii comentatori au dedus că domnul Nicolae îl acuză pe domnul Stănescu de rasism, articolul e limpede: ceea ce pune în discuție dl Nicolae nu este atât dreptul artei de a descrie medii și personaje rasiste, ci dreptul etic al juriilor de a premia astfel de obiecte artistice. De asemenea, dl Nicolae derivă din această întrebare centrală una secundară: există oare minorități pentru care e tolerată o astfel de reprezentare (în speță, minoritatea romă)? Și, convers: există oare minorități care au reușit să impună o protecție, eventual prin mijloace punitive, în fața unor astfel de reprezentări?
Aceasta e așadar întrebarea centrală din articolul domnului Nicolae: e acceptabil etic să fie premiate obiecte artistice care conțin medii/personaje rasiste? Cu întrebarea secundară: au cumva juriile și mediile artistice tipuri diferite de toleranță în funcție de diferitele minorități reprezentate in astfel de moduri degradante?
PEN România consideră că o astfel de discuție este validă. Ea s-a purtat, și se poartă încă, în culturi care au ajuns la un grad de auto-conștientizare și de maturitate a lucidității care le permite să își chestioneze critic trecutul, cu toate abominațiile lui – printre care, firește, și rasismul.
În astfel de culturi, a produce obiecte artistice care descriu medii/personaje rasiste nu este câtuși de puțin un gest blamabil sub raport etic. Dimpotrivă, acest efort al artistului este văzut de regulă ca parte din efortul general al societății de a își chestiona critic trecutul. Mai mult, culturile acestea își premiază la rândul lor artiștii (y compris scriitorii) care reușesc să construiască astfel de obiecte artistice la standarde estetice ridicate. Așa cum au reușit, de pildă, Philip Roth în „Complotul împotriva Americii” – în care imaginează o victorie electorală a nazismului în Statele Unite, sau Toni Morrison în „Beloved” – care chestionează sclavia în Statele Unite dinaintea Războiului Civil.
E firesc ca minoritățile reprezentate negativ în astfel de romane să simtă revoltă și suferință în fața unor asemenea reprezentări – cum, de altfel, e firesc să fie revoltat și îndurerat orice om realmente democrat, indiferent de originile lui etnice și rasiale. Dar revolta și suferința sunt parte necesară din procesul de chestionare critică a trecutului; ele indică faptul că ne-am dezvoltat receptori critici în fața acestor orori – și că, cel mai probabil, am ști să le recunoaștem și să reacționăm mai eficient împotriva lor în viața reală decât au făcut-o antecesorii noștri istorici.
Scriitorii (și artiștii în general) trebuie să aibă libertatea de a (re)crea astfel de lumi și de personaje. Atât victime ale acelor orori (cum se întâmplă în romanul citat al lui Toni Morrison), cât și generatori ai ororilor (cum se întâmplă în romanul lui Roth). E, cu cuvintele lui Toni Morrison însăși dintr-o carte despre „whiteness and literary imagination”, egal de important să reprezentăm atât victime, cât și abuzatori – pentru a înțelege în ce fel ideologiile răului modifică gândirea și imaginația. Arta ne oferă această șansă enormă – pe care nu trebuie cu nici un chip să o pierdem.
A interzice artei să vehiculeze astfel de reprezentări, într-adevăr scandaloase, duce în mod direct nu doar la sărăcirea patrimoniului nostru de imaginație și de cunoaștere – ci la lumi cenzoriale care devin universuri de exterminare. Este convingerea lui Salman Rushdie, exprimată aproape în acești termeni în „Limbajele adevărului”. Artistul trebuie să își facă pe cât poate mai precis și mai intens munca de reprezentare a ororii – fără a fi obligat în vreun fel să se detașeze didactic și pedagogic de ea. Ne revine nouă, cititorilor, sarcina etică de a contempla răul reprezentat – și de a trage concluziile de rigoare. Nici Toni Morrison, nici Philip Roth, nici alți artiști majori (scriitori, regizori etc.) nu au procedat altfel: nu s-au comportat profesoral și didactic compunându-și operele, nu și-au întrerupt periodic romanele sau filmele pentru a explica cititorului/spectatorului ce anume e reprezentat în obiectul artistic, și în ce scop, și ce concluzii ar trebui să tragă etc. Ci au construit cât au putut mai veridic obiectul artistic, mizând pe inteligența și simțul etic al fiecărui cititor/spectator în parte.
Iar cititorii au știut să vadă – și juriile au știut să premieze.
Întrebarea domnului Valeriu Nicolae își găsește așadar răspunsul în practica acestor culturi cu tradiție mai consistentă decât a noastră în chestionarea critică a propriului trecut: da, artiștii au voie să vehiculeze reprezentări ale unui trecut rasist, cu toată constelația de reprezentări scandaloase ale respectivei orori descrise. Da, juriile pot premia astfel de obiecte artistice, fără să ceară artistului o disociere explicită de oroarea reprezentată.
Ceea ce înseamnă că nu, domnul Bogdan-Alexandru Stănescu nu e rasist. (Ceea ce domnul Nicolae, de altfel, nici n-a afirmat vreodată.) El este un artist care a reprezentat un astfel de mediu – suficient de convingător artistic pentru ca un juriu sau mai multe să îl premieze.
Cât privește a doua întrebare, despre posibila diferență de tratament autohton între obiectele artistice care vizează reprezentări scandaloase ale minorității evreiești, PEN România observă că, în alte culturi, astfel de romane (ca să rămânem la literatură) au fost produse – ca să ne referim doar la câteva exemple de vârf, amintim „Operațiunea Shylock” de Philip Roth, „Cimitirul din Praga” de Umberto Eco, „Binevoitoarele” lui Jonathan Littell. Au fost primite și cu reacții adverse, absolut normale, cum spuneam – ele sunt un indicator al reactivității civice și etice la temă și trebuie înțelese ca atare. Dar au fost, de asemenea, și premiate. În ce privește mediul literar autohton, PEN România nu are cunoștință de cazuri similare – și, în orice caz, nu poate răspunde în numele unor jurii. Sperăm doar că, atunci când va fi cazul, juriile românești să procedeze cu competența și onestitatea celor din culturile la care ne-am referit. Ar fi, și acesta, un bun indicator al maturizării noastre culturale.
PEN România speră că vom ajunge și în cultura română la un grad cât mai înalt de auto-conștientizare și de chestionare critică a trecutului. Pentru aceasta, e nevoie ca artiștii să aibă curajul de a ataca astfel de teme sensibile. Și de a avea siguranța faptului că, dacă o fac, nu vor fi tratați drept rasiști sau filo-totalitari etc. În același timp, PEN România militează pentru dreptul oricui de a reacționa critic la obiectul artistic – atâta vreme cât reacția va privi obiectul, și nu artistul. Libertatea de expresie trebuie să fie deopotrivă a artistului și a consumatorului de artă. Ea nu trebuie niciodată exercitată prin etichetarea și stigmatizarea celuilalt (fie el scriitor sau cititor).
De aceea, PEN România va apăra întotdeauna dreptul artiștilor de a trata cu toate mijloacele artei lor orice teme consideră de cuviință. Ei vor produce prin aceasta artă bună sau proastă; dar nu vor deveni rasiști sau filo-totalitari, după cum istoricul care reconstituie orori istorice nu devine un avocat al acestora. În mod similar, PEN România apără dreptul cititorului de a se exprima liber, fără să fie stigmatizat pentru opiniile lui privitoare la obiectul artistic. Arta nu poate funcționa decât în mediul libertății depline – deopotrivă a scriitorilor și a cititorilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu