„Poesis internațional” 30 (2/2022)

Editorial

Îl citisem pe Pier Paolo Pasolini fragmentar și cu prudentă curiozitate încă dinainte de a găsi într-o librărie pariziană o cărticică apărută în 2004 ce conținea poemul autobiografic „Who is me. Poeta delle ceneri”, scris în 1966 la New York ca răspuns la o serie de interviuri filmate cu Jean-André Fieschi, Pasolini l’enragé. Acest text inedit scos la lumină de Enzo Siciliano și publicat de abia în 1980 a fost pentru mine o descoperire decisivă și am tradus prima jumătate într-o stare de jubilație și fascinare, după care m-am întors la puținul tradus în românește (încă nu apăruseră Scrieri corsare, Teorema și Băieții străzii, iar Petrol mă buimăcise fără drept de apel), apoi am căutat cu îndârjire tot ce se putea găsi în italiană, franceză și engleză. Am început pentru Pasolini să frecventez biblioteca Institutului Cultural „Vito Grasso” și, fiindcă bruma de italiană pe care o știam era uneori insuficientă pentru a-l înțelege, am făcut rost de antologiile bilingve deja clasice în Occident ale lui José Guidi (1980), Norman MacAfee și Luciano Martinengo (1982, 1996) și, câțiva ani mai târziu, Stephen Sartarelli (2014).

Ani buni m-am întrebat cum a fost posibil ca în România să nu apară nici înainte, nici după 1990 o antologie din opera lui P.P.P. care, cu toate că e mai celebru ca cineast, rămâne un uriaș poet al epocii postbelice. Luându-mi inima-n dinți, am propus la începutul deceniului trecut editurii Polirom – care publicase, într-un puseu de deschidere către poezie, câteva antologii apreciabile din Bukowski, Ginsberg și Seamus Heaney – să facă demersurile pentru realizarea unui asemenea proiect: răspunsul a fost imparabil, argumentul vânzărilor foarte slabe ale celor două cărți pe care Polirom le publicase în anii 2000 făcând extrem de antipatică ideea antologiei visate de mine.

Am sperat apoi că o asemenea carte ar putea apărea în colecția „Biblioteca Italiană” coordonată la Humanitas de Smaranda Bratu Elian și Nuccio Ordine, în care au apărut în ultimii șaisprezece ani numeroase volume esențiale; credeam cu naivitate că Pasolini și-ar putea găsi locul în raftul unde se găsesc antologiile Montale, Campana, Saba, Luzi, Pavese, Caproni sau Penna, însă ignoram disprețul temător, încă viu, al societății burgheze față de Pasolini, reflex firesc al celor cravașați fără milă în toată opera sa de acest spirit neacomodant, problematic și revoluționar.

Totuși, cum în 2022 este celebrat Centenarul Pasolini, Smaranda Bratu Elian a făcut încă o dată în așa fel încât să spele obrazul culturii noastre literare – deodată cu acest număr al revistei „Poesis internațional”, la Editura Tracus Arte apare volumul Poesie / Poezii: am fost, s-ar putea spune, gând la gând; eram decis încă din prima parte a anului ca Dosarul cu care se deschide P.I. 30 (2/2022) să-i fie dedicat lui Pasolini, iar potrivirea a fost mirabilă, cele două publicații ieșind în același timp.

Pe de o parte, poemele traduse de Smaranda Bratu Elian și Dana Barangea din La religione del mio tempo (Religia timpului meu), respectiv Poesia in forma di rosa (Poezie în formă de roză) anticipează și ne permit să aruncăm un ochi în antologia pasoliniană, dar în același timp Dosarul pe care l-am construit completează ediția (plănuită a apărea în două volume) de la Tracus Arte pe care am așteptat-o atâta vreme. Contribuțiile eseistice ale Dianei Marincu, lui Victor Morozov și Răzvan Țupa, poemele transpuse de către Daiana Sargan și de subsemnatul, la care se adaugă fragmentul din Petrol tălmăcit de Florin Dumitrescu și poezia de adio a Elsei Morante (căreia îi dă glas în românește Gabriela Lungu) vin să rotunjească lucrurile și să dea unui cititor ce-l cunoaște pe Pier Paolo Pasolini mai ales în ipostaza de regizor un impuls pentru descoperirea literaturii sale de o mare diversitate și forță catalitică.

Doisprezece scriitori români și doisprezece autori care scriu sau au scris în engleză, franceză canadiană, persană, arabă, suedeză, rusă, turcă, slovenă, croată și maghiară, prezentări și texte critice, un interviu cu poetul japonez Shuntarō Tanikawa completează acest număr cu care se încheie al doisprezecelea an în care am încercat să rămânem, cu sprijinul unui cerc tot mai larg de contributori, la nivelul celor mai dedicate și mai consistente publicații de profil din literatura mondială contemporană.