Orgi și altare demontate. Poeme alese (1968-2018) va apărea curând la Editura Cartier, însoțită de fotografiile lui Andrei Păcuraru
Constantin Abăluță
portret de Andrei Păcuraru
Orgi și altare demontate –
despre demnitatea umilă a poeziei
Constantin Abăluță s-a născut într-o
zodie fastă, deși în octombrie 1938 lumea dădea semne hotărâte că își accelerează
pulsiunile autodistructive: oroarea „Nopții
de cristal” (petrecută, ce stranie ironie, la numai zece zile după celebra
adaptare radiofonică făcută de Orson Welles la Războiul lumilor, care a produs panică în rândurile ascultătorilor, convinși că
Pământul este de-adevăratelea invadat de ființe extraterestre), întețirea
violențelor și a asasinatelor politice, avântul fascismului în toată Europa,
toate acestea (dar și dezvelirea, pe 27 octombrie a acelui an, a Coloanei fără
sfârșit la Târgu Jiu) s-au petrecut în primele sale săptămâni de viață.
Bucureștean get-beget, discret și nezgomotos cum ne-a obișnuit să se
înfățișeze, Dinu Abăluță nu a vorbit niciodată prea mult despre copilăria și
adolescența lui. Nu a făcut caz de acea vârstă pe care alții o fetișizează și
ale cărei întâmplări sunt supradimensionate până ce capătă proporții și
semnificații fanteziste sau din cale-afară de literare. Ecouri se găsesc însă
în câteva poeme frumoase pe care antologia de față nu le putea ocoli: mai mereu imagini stăruitoare ale unor obiecte (un cerc, un
nor imprimat pe o sugativă, numărul unei case, laptele adus de o țărancă la
fereastră), ziduri și colțuri de străzi declanșatoare ale rememorării, vagi
tensiuni retrăite fără obișnuitele înduioșări și melancolii nătânge, stări
încețoșate despre care presimți că închid secretele bine păzite ale unui spirit
gracil și vulnerabil. S-ar spune că, până destul de târziu, Abăluță a avut de-a
face mai mult cu lucrurile decât cu ființele în carne și oase, și poate că în această
primă parte a existenței sale se găsește o cheie pentru înclinația atât de
stăruitoare spre viața secretă a obiectelor, ce-l înrudește cu Francis Ponge și
care-i traversează cu tenacitate furtivă o operă poetică de mai bine de o
jumătate de veac. (Iar dacă e să stabilim filiații, să ne amintim că Ponge
însuși mărturisea în 1963: „Îndrăzneala și delicatețea lui Proust au fost pentru
mine bulversante și m-au schimbat pe de-a-ntregul”.)
Dacă Eugen Ionescu a
scris la tinerețe Elegii pentru ființe
mici, Abăluță și-a populat literatura (și a făcut din asta o marcă grație
căreia nu-l poți confunda nici cu George Almosnino, nici cu Vasile Petre Fati)
cu fel de fel de elegii pentru obiecte mici: „căci viața nu-i decât o
prelungită singurătate printre lucruri din ce în ce mai mici”, spune în Drumul furnicilor și câteva escale printre
nori. Și,
în același volum-dialog, câteva rânduri prin care dă un răspuns de mare finețe
la întrebarea interlocutorului său („Dacă s-ar putea să alegeți, nu un
bulevard, (...) dar o străduță, care să se numească strada Constantin Abăluță,
la ce stradă v-ați gândi și de ce?”), care altuia i-ar fi zgândărit vanitatea: „Cineva care ar fi să treacă pe strada pe care îmi plăcea și
mie să trec, de exemplu pe strada Ocolului, mi-ar fi de ajuns. Adică: să-i placă și lui să treacă pe acolo. Să-l lege și pe el tot atâtea
lucruri de această stradă. O casă cu zidul fațadei proptit cu doi bulumaci
oblici ce ajungeau aproape până-n mijlocul străzii, casă pe care am introdus-o
în multe texte. Se zice că era așa de la cutremurul din ’40. La anumite ore de seară dinlăuntrul ei se auzeau sunete de
pian.”
Scriind, în urmă cu șapte
ani, pe ultima copertă a unei cărți pe care i-am editat-o, Bazooka Girl, am încercat să ocolesc orice loc comun confecționat pe
marginea poeziei sale, și poate de aceea am fost peste măsură de precaut. Și
totuși, mă întreb retrospectiv, de ce am vorbit despre „decența disperată” a
acestui artist care se deosebește de o mulțime dintre confrații săi tocmai
fiindcă se eschivează de la orice l-ar putea face să pară un deznădăjduit de
salon, un afectat?
Nimic mai străin de sentimentul (atât de comun încât devine adesea banal
și plicticos) de pierdere a speranței la Abăluță, ce posedă o energie rară, de
care poate că nu l-ai bănui la prima vedere. Vitalismul său nu e expresia unui
spirit năvalnic, nu e molipsitor și imoderat, ci vine din drămuirea consecventă
a unei forțe lăuntrice granulare, ce se adună din (și în același timp se
reflectă în) rețeaua de prezențe mărunte, uneori afabile, alteori
deconcertante, pe care în general tindem să le ignorăm, ale realului imediat.
Abăluță le dă credit și observă toate acele lucruri care ne sunt familiare și
pe care de aceea le subestimăm. O face cu un dram de nebunie, cu – uneori –
candoare, alteori cu strictețe și exactitate de cunoscător și rafinat, nu sare
calul, nu exagerează, păstrează distanța și își conservă bucuriile (nu le
ascunde, însă nici nu i le vâră celuilalt în ochi) – dacă vrei să vezi ce a
văzut el, dacă îți dai voie să-ți placă și ție să treci pe străzile pe care a
trecut el – bine, dacă nu, nu.
Discreția lui Constantin Abăluță se transmite tuturor textelor sale (sau
invers), însă este vorba aici despre o pudoare și o onestitate ce nu pot fi
contrafăcute: cu atât mai neobișnuit este acest om într-o
lume a înverșunărilor pentru orice fleac, a lipsei de măsură, a egourilor
gonflate, a maliției, umorilor și blazării. Nelipsit de excentricități și
bizarerii care inspiră simpatie și solidaritate sufletească, Abăluță este
orgolios cu măsură, genul de artist care își cunoaște valoarea și locul, dar
detestă să „facă valuri”, să fie incomod sau ostentativ – și care a preferat
mereu să își joace cu autoironie rolul de „om la locul lui”, având un supraeu
îndeajuns de puternic încât să nu se lase dominat de puseele păgubitoare sau de
exasperante vanități.
Abăluță este o excepție, un ins
civilizat până în vârful unghiilor într-o vreme care nu mai pune mare preț pe
civilitate, ba chiar o desconsideră, tinzând să o stigmatizeze ca slăbiciune.
Un personaj așezat, de o politețe pierdută în ziua de azi, cu ținută (încerc să rămân prudent în
folosirea acestui cuvânt, fiindcă el trebuie să descrie o persoană demnă, dar
în același timp de o delicatețe aparte) și tabieturi, care se cenzurează atât
cât trebuie, dar își dă voie să aibă veselii bruște și neașteptate când
vorbește despre cărți, artă sau întâlniri formatoare, atitudinea lui în fața
vieții fiind în esență stenică, a unei persoane înzestrate cu solicitudine,
curiozitate și umor, sensibilitatea sa lăsându-se inervată în răstimpuri de
impresii și asocieri iscate spontan.
Acesta este, în puține cuvinte,
omul, inseparabil de literatura sa.
*
Debutând în același an cu Ana
Blandiana, Ioan Alexandru sau Marin Sorescu în colecția „Luceafărul” a Editurii
pentru Literatură, Constantin Abăluță este în Lumina pământului (1964) un tânăr poet încă destul de crispat – nu
neapărat confundabil cu autorii primului val șaizecist, dar fără să se detașeze
decis de poetica dominantă sau de imperativele retorice ale vremii. Acesta este
motivul pentru care nu a reluat niciodată în antologiile de mai târziu texte
din acest prim volum, considerând Piatra
(1968) adevăratul său debut – pe bună dreptate, căci este prima carte în care
discursul său se autonomizează, prefigurându-i evoluția din următoarele
decenii.
Chiar cu unele inegalități (Psalmi
sau Iubiri ne par acum genul de
volume intermediare și cam lipsite de contur), explicabile prin năzuința
consecventă de a experimenta noi modalități de captare a faptului de viață
anodin, această primă fază a operei lui Abăluță marchează prin titlurile de la
sfârșitul anilor ’60 și din anii ’70 o
traiectorie neabătută. Astfel, fără să cadă pradă nici metafizicismului și
tendințelor abstracționiste proprii poeților canonici ai șaizecismului, nici
concetismului ritualizant și emfatic, de extracție asianică, al majorității
celor ce debutează în preajma lui 1970-1971, Constantin Abăluță publică Unu (1970), apoi prima sa antologie, Piatra și alte poezii (1972) – pe care o
montează însă ca pe o carte nouă, cu destule inedite și reinterpelări ale
textelor publicate anterior –, clandestina Ewww/Erre
(1972, șapte poeme în română și reversul lor în franceză, ediție neobișnuită,
remarcabilă grafic, în regia autorului), Există
(1974), Călătorii (1977) și Obiecte de tăcere (1978), volume care îl
vor fixa, odată cu apariția, un an mai târziu, a antologiei cu același titlu în
colecția „Hyperion” a Cărții Românești, ca pe un autor nespectaculos și coerent
cu sine, impunând o poezie eliberată de orice retorism sau grandilocvență.
Pliată pe real, interiorizată și autoironică, literatura sa anticipează una
dintre orientările principale ale optzecismului, deși aceasta nu se revendică
explicit de la poetica lui Abăluță; germeni ai postmodernismului se găsesc în primul rând în atitudinea
subiectului poetic, dar și în strategiile de atenuare și autosubestimare, în
concretețe, prozaism și refuz al discursivității. În plus, trebuie avut în vedere că tinerii optzeciști, încă
în formare, au avut un reper important în cartea lui Serge Fauchereau tradusă
de Abăluță și Ștefan Stoenescu, Introducere
în poezia americană modernă, precum și în câțiva poeți traduși de cei doi
în deceniul al optulea (în principal Roethke și O’Hara).
Cu volumele din anii ’80,
de la Aerul mod de folosință (1982)
la Singurătatea ciclopului (1988),
„omul momentan” al lui Abăluță își delimitează tot mai clar un teritoriu
propriu, și depășește, cred, comentariile critice care îl localizează
simplificator în poezia obiectelor. Căci nu atât despre lucruri e vorba aici,
cât despre o filosofie a evenimentului – înțeles, după distincția lui Deleuze,
nu ca ceva care se întâmplă, ci ca „ceva care are loc în ceea ce se întâmplă, (…) care ne așteaptă și ne invită
înăuntru”. Cu alte cuvinte, particularizarea pe care o operează nu trebuie
căutată numaidecât în monotonia cotidianului, în precaritatea și anonimatul
concretului tern (asupra acestora se poate glosa la nesfârșit), ci în acel
„absolut fragil” despre care scrie Žižek – evenimentul nefiind un lucru, ci
ceva aflat în mișcare într-un lucru, conține o formă de „har laicizat” („grâce
laïcisée”, după expresia lui Alain Badiou), partea sa de miraculos expunându-se în măsura în care își refuză
orice fixare în imanent. Fără să o afirme în mod direct, prin refuzul
narațiunilor moral-metafizice și prin această paradoxală demnitate umilă pe
care o profesează, poetul nu se limitează la înregistrarea „mărunțișurilor” din
viața sa (și a oricui altcuiva), așa cum ar părea la o analiză superficială, ci
afirmă ontologic o prezență în stare
să trăiască evenimentul cel mai puțin ieșit din comun, galvanizând porțiuni, crâmpeie întâmplătoare și
necontrolabile ale existenței.
Dacă la început cultiva un
post-suprarealism cu ecouri naumiene („dar mie îmi lipsește barba sau nu-mi
lipsește / afară ploaia ca un preot budist își dă din nou foc”), Constantin
Abăluță s-a deplasat către „poezia banalului” (având un precursor de neocolit în
Bacovia – „Prin întunerec bâjbâiesc prin casă, / Şi cad, recad, şi nu mai tac
din gură” se transformă la poetul Odăilor
în „și-o umbră se mișcă pe zidul / policlinicii și-i frig în odaie și nu mai
termin”), însă această opțiune
are un sens într-o formă de transcendență camuflată, specifică gândirii „slabe”
din postmodernitate. Să ne întoarcem pentru o clipă la Deleuze din Logique du sens: „Nimic mai mult nu poate fi spus și nimic mai mult nu a
fost vreodată spus: a deveni demni de ceea
ce ni se întâmplă”, chiar dacă asta nu înseamnă mai mult decât „Într-o curte
am văzut un tânăr bărbierindu-se / degajat el se uita-n oglinda fixată într-un
pom / mi-am pus mâna pe față mi-am simțit obrazul ca un pașaport fals / dincolo
de care omul moare încet sigur și neștiut de nimeni” („Ipoteza 8”); „ E tot ce pot să fac / să aștept într-o stație de tramvai / cu
jugulara luminată de farurile mașinilor / ce gonesc într-o durere pură”
(„Elegie”); „să mergi să mergi fără țintă / la o fântână arteziană să te
oprești / și apa din orașul străin / să-ți împroaște cu un jet / ceasul de la
mână” („Odăile”) sau „O, toată viața o să-mi aduc aminte fața mea privită / de
un necunoscut noaptea la lumina unui chibrit.” („Soare strivit de zid”)
Angajându-se în tot felul
de formule poetice, Abăluță și-a păstrat tonul specific și consistența
demersului. Nu s-a dezis de explorarea sa. Decopertând suprafețe masive de
materie lingvistică pe care o trece prin mașinăria sa producătoare de text, el
trăiește, fără fastul și narcisismul atât de des întâlnite la poeții români, în
religia scrisului. Lucrul e vizibil mai cu seamă în volumele de după
antologia-corolar de la mijlocul anilor ’90, Singurătatea ciclopului (1995), care marchează o mutație nu
doar de ordin tehnic – fiindcă știm că, la astfel de scriitori (ajuns la
deplina maturitate, atracția lui Abăluță pentru multiplele „încarnări” ale lui
Pessoa e tot mai pronunțată), partea de măiestrie nu poate fi desprinsă de
imperativele interne, de resorturile cele mai intime ale viziunii.
Începând cu Drumul furnicilor
(1997), Abăluță este cuprins de o furie editorială care-l va face să publice în
următoarele două decenii peste douăzeci de volume și antologii. Vârfurile
perioadei sunt atinse în Cârtița lui
Pessoa (1999), Odăile (2000), Intrusul (2005), Iov în ascensor / Iov în funicular (2009) și Tot atât de liber (2013), până la recentele Trăiesc în fața dumneavoastră (2017) și Mai sincer ca Himalaya (2018), în care montează cu știință și fler poeme sau cicluri din alte părți
alături de texte noi, făcându-le să fuzioneze în așa fel încât să-i satisfacă
exigențele tematice sau să rotunjească proiecte peste care n-a tras obloanele
odată ce-au apărut într-o carte.
*
Catalogat ca
experimentalist, textualist („drumul furnicilor”, „cârtița” sau „urmele verzi”
pot fi puse fără mari bătăi de cap în relație cu „metoda textualizantă”
predicată de Marin Mincu) sau chiar minimalist, Abăluță e un scriitor
insațiabil, cu o conștiință acută a meseriei sale. El nu începe să gloseze pe o
temă sau să exploreze o zonă de poeticitate fără să asimileze în slalomul său
tot ce poate fi asimilat. Ceea ce uimește în continuare la el este pulsul
extraordinar de atent la actualitate, reușind un lucru rar la scriitorii
ce-nregistrează un exces de productivitate: anume să rămână în joc, să fie în
continuare credibil și autentic. Deși e greu să ții pasul cu ritmul editorial
deconcertant pe care și l-a impus, volumele sale nu au devenit niște condici în
care doar înregistrează sau conservă ceea ce iscodește și îi traversează
spiritul. Sunt foarte rari cei cărora le iese asta.
Pe de altă parte, după
antologiile ample, dar fără cine știe ce circulație, din ultimii cincisprezece
ani, Despre viaţa şi dispariţia
broaştelor mele ţestoase (2004), respectiv voluminoasa Totul despre nimic (2011) – ambele publicate de Editura Vinea –, se
impunea apariția unei cărți care să arate, într-o selecție concentrată, un
parcurs (punctându-i articulațiile și momentele nodale) ce acoperă o jumătate
de secol de poezie românească.
Orgi și altare demontate recapitulează traseul unui poet și traducător exemplar, fiind
prima antologie pe care tânărul octogenar Dinu Abăluță nu și-o croiește singur
(el care i-a antologat cu acribie și devotament pe colegii săi de generație în
temeinica Poezia română după
proletcultism), agreând aproape toate alegerile mele, așa încât antologia (care trebuia să nu
iasă nici masivă, dar nici peste măsură de frugală) să poată fi citită ca un
volum cursiv și unitar, unul care s-a scris, cu toate tăcerile și tranzițiile
unei vieți omenești, din 1968 până în 2018.
