Dacă ar fi fost numai o poetă de explozie, intensitate
și tupeu, mai mereu în poziție de atac (să nu uităm Zâna dracilor, jurnalul pătimaș și colțos care n-a prea avut parte
de atenția pe care o merita, și din cauza unui editor cu practici îndoielnice,
și fiindcă, atunci când a apărut la noi, autoarea sa emigrase deja de nouă
ani), Rodica Draghincescu ar fi rămas doar o bună poetă a anilor ’90.
Asumându-și cu fermitate o ipostază „scandaloasă” de extracție
post-avangardistă, ce atingea tabu-uri sexuale și prejudecăți de gen pe care le
făcea praf cu metodă, Rodica Draghincescu a fost receptată entuziast, odată cu fiecare avem sub pat niște fotografii de
care ne este rușine (1995), ca unul dintre cei mai acuți scriitori
nouăzeciști. Vitalismul scriiturii, dezinhibarea și ardența din textele ei au
impus-o imediat, dar ele sunt dublate de o cultură poetică solidă și de o
inteligență care s-a cizelat și s-a nuanțat decisiv la școala franceză. Mai
precisă și mai concentrată decât în volumele sale de acum două decenii, R.D.
revine val-vârtej în poezia românească, FRAHT
fiind nu doar rezultatul unei îndelungate gestații, nu doar un volum pe care îl
citești cu sufletul la gură, ci și o lecție trepidantă de reinventare, de
reactualizare orgolioasă. Rodica Draghincescu s-a întors – și e într-o formă de
zile mari.
Rodica Draghincescu, FRAHT
Casa de Editură Max Blecher, 2018
Colecția „Plantații”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu