Poemul săptămânii (46): Leonid Dimov

Nu mi-a fost ușor să aleg un poem din întreaga operă poetică a lui Dimov, după cum nu mi-a venit la-ndemână să fac o prezentare din care să se înțeleagă măcar lucrurile esențiale în legătură cu onirismul și poezia sa. Am fost mereu cumva intimidat de Leonid Dimov și n-am prea știut cum să mă apropii de discursul lui. Am mai scris despre asta cu câțiva ani în urmă, iar de atunci parcă mi s-a mai deschis mintea puțin, îndeajuns încât să-l iau alături pe acest important poet al anilor '60-'80, astăzi destul de puțin frecventat, totuși, de către cei mai tineri care scriu și citesc poezie. Văd în unele cărți ale lui Foarță, Soviany, Nimigean și Cărtărescu (poate, câteodată, și la Brumaru) influențe din Dimov, dar mai departe această linie pare să se închidă (în sensul că niciunul dintre poeții buni apăruți în ultimii 20 de ani nu are mai nimic dimovian nici în mize estetice, nici în formă, nici în gesticulație și vitalism). Să vedem ce va fi mai departe cu noii poeți și performeri ce redescoperă (și se reapropie tot mai mult de) ritm și rimă, adică de procedeele prozodiei clasice, pe care încearcă să le învioreze în spiritul spoken word-ului, al slam-ului și al diferitelor reîntoarceri (apropo de Veșnica reîntoarcere, ultima carte a lui Leonid Dimov) la poezie ca spectacol și deschidere (din nou, două titluri dimoviene) către celălalt.

Leonid Dimov

Leonid Dimov (1926-1987) a impus, în cei douăzeci de ani în care a fost activ publicistic și editorial, unul dintre cele mai fermecătoare și mai spectaculoase discursuri poetice din literatura română postbelică. Deși cu doar câțiva ani mai tânăr decât poeții „Generației războiului”, Dimov debutează odată cu 60-iștii, acum exact o jumătate de secol.

Primului volum al lui L.D., intitulat simplu Versuri (1966), îi vor urma alte paisprezece cărți de poezie și o antologie, iar amprenta sa, imposibil de desprins de textele teoretice, dar și de praxisul grupării onirice (pe care, în fapt, o fondează, împreună cu Dumitru Țepeneag), va câștiga, odată cu trecerea timpului, tot mai mulți admiratori și exegeți.

S-a scris suficient despre onirism, probabil cea mai importantă și mai exclusivistă școală / curent literar românesc de după al Doilea Război Mondial – esențială pentru înțelegerea acestei mișcări este antologia de texte semnate de Țepeneag & Dimov și îngrijită de Corin Braga, Momentul oniric (1997).

Figură nealiniată și turbulentă (deși turbulențele sale sunt, în principal, interioare, trăite intim, disidența fiind lucrul ce pare să-l fi preocupat cel mai puțin pe Dimov), L.D. cultivă o poezie influențată inițial de Ion Barbu (de care se declară într-un interviu din 1968 legat de foarte devreme: „am iubit poezia barbiană încă înainte de studenție și am încercat să fac Matematicile pentru a-l putea asculta pe Ion Barbu”) și, s-a spus, de Arghezi (cel „miniatural” și din poemele epice), pentru a-și revendica în cele din urmă un întreg areal poetic de care postmodernismul românesc nu doar că nu e străin, dar are față de el (așa cum o recunoaște nu o dată Mircea Cărtărescu) o datorie substanțială.

Cărțile lui Dimov, Pe malul Styxului (1968), 7 poeme (1968), Carte de vise (1969), Eleusis (1970, cu Florin Pucă), Amintiri (1973, împreună cu Mircea Ivănescu și Florin Pucă, una dintre cele mai frumoase cărți, și strict ca obiect, apărute vreodată la noi), Dialectica vârstelor (1977), Spectacol (1979, cu Florin Pucă) sau Veșnica reîntoarcere (1982), s-au bucurat de stimă de public și de critică, chiar dacă în timpul vieții sale poetul nu a fost trecut oficial printre marile faime ale epocii.

Optzeciștii par să-l fi repus în drepturi, după moartea sa, pe poetul oniric, iar cele trei volume de Opere (apărute între 2010 și 2012 la Paralela 45, și prefațate de Ion Bogdan Lefter), audiobook-ul 7 poeme rostite la radio (Editura Casa Radio, 2011) sau monografia semnată de Viorel Mureșan și Traian Ștef (2000) îi fac dreptate.

Influențele lui Dimov se vădesc în poezia lui Șerban Foarță (autorul unei cărți care e un omagiu adus acestuia, Spectacol cu Dimov, din 2002), Octavian Soviany (cadența, sound-ul și, în cele din urmă, măiestria dimoviană infuzează de la început poezia în formă fixă a lui O.S.), O. Nimigean și Mircea Cărtărescu (pe deasupra Levantul-ui plutește tot timpul spiritul și inventivitatea barocă și plină de falduri livrești a lui Dimov). E de ajuns să surprinzi influențe atât de evidente și de „hrănitoare” la scriitori atât de diferiți pentru a înțelege puterea de atracție și importanța unui poet dispărut de aproape treizeci de ani.

Mit

Totul a fost întrerupt, deoarece

Prin încăpere trecuse un șoarece.

Dar, vă dați seama, nu era un șoarece obișnuit:

Avea coada ruptă și dura la nesfârșit.

Trecerea lui plină de chițăit și putoare,

Era foarte mare.

Iar noi, copiii cu funde galbene la gât,

Stăteam lipiți de perete. Era urât

Și nici nu ne băga-n seamă.

Nouă, însă, ne era tare teamă

Când trecea șoarecele pe lângă noi

Fixându-ne cu ochiul ca un biloi

Negru și sticlos.

Îl rugam frumos

Să ne lase-n pace. Să treacă.

Dar lui îi era a petrecere și a joacă

Și ne trezeam așa,

Chiuind pe spinarea lui: Mascarà!

O, era șoarecele nostru de dimineață

Purtând lumină vânătă pe mustață

Și ne spunea povești și ghicitori

Cu paraboloizi și privighetori

Până când ne cădeau dinții,

Ne-ngropam jucăriile, părinții

Și rămâneam în irizare și-n aură,

Să-l așteptăm, înlemniți, lângă gaură.

din Deschideri (1972)