Vineri și sâmbătă, la Brașov

Ce bine că proiectul început la Brașov în toamna trecută de Robert Elekes continuă, și nu oricum, dar pe 1 și 2 iulie va avea loc (sub brandul în creștere al „Dactăr Nicu's Skyzoid Poets”) un festival de poezie dedicat memoriei lui Alexandru Mușina. Acesta ar fi împlinit pe 1 iulie 62 de ani, ceea ce înseamnă că au trecut trei ani și aproape două săptămâni de când extraordinarul poet, profesor și eseist 80-ist nu mai e printre noi. La Brașov vor citi vineri și sâmbătă douăzeci de poeți, de la prieteni apropiați și colegi ai lui Mușina până la tineri autori brașoveni, sibieni și bucureșteni de astăzi, care sunt cu toții, într-o măsură mai mică sau mai mare, legați de literatura pe care a scris-o A.M. Afișul și programul lecturilor și al celorlalte evenimente de pe 1 și 2 sunt mai jos, presimt că vor fi două zile (cu lecturi, lansări și un mic concert) pe care cei care vor veni le vor ține minte.

Iar ăsta este poemul meu nou, scris ieri, pe care-l voi citi pentru prima dată (împreună cu alte cinci recente) vineri seară, la Tipografia cea ospitalieră din centrul Brașovului, cam de la ora 21.

Crampa și cearcănul

„Sunt luni în care nu câștig nici cât să pot

muri”, zice fără să-și ridice privirea din pământ, iar eu tac

și dau din cap sperând să nu fie nevoie

să spun banalitățile crase prin care

oamenii își oferă asigurări că se-ascultă sau

că sunt solidari. Narațiunea spune că meserii

concrete făcute cândva de oameni concreți

au fost înlocuite de mașini – și asta continuă de la an

la an. Cu siguranță de vină nu-i Viorica,

prințesă de câțiva ani în împărăția lui Ciuciulete,

tot mai trecută, mai obosită, cărând cu un cărucior

improvizat cam

tot ce se poate căra spre firmele dubioase care

îți dau ceva mărunțiș pentru plastic sau sticlă –

Viorica, „altădată un cur de cinci stele”, mă asigura

vechiul meu coleg Breazu, centură neagră,

mare amator de bătăi în drumul dinspre liceu spre

sala de net, astăzi agent de asigurări și tatăl

a cinci jigodii pe care sigur o să-i omoare

într-o noapte cu ranga.

E aproape dimineață când mă gândesc la ei,

în special la Viorica, dar ce știu eu? – sunt un tehnician

mărunt al instinctului și-al opacității

pentru că am barbă și țin minte cam tot. Geometrii

flexibile, forme de cunoaștere extinse cu sălbăticie (altfel

nu s-o fi putând, filosofule?), dar totuși ceva îmi

lipsește, și nu sunt aripile alea de lemn cu

care-am sperat cândva să.

În fine, totul e mai mult sau mai puțin la voia întâmplării,

îmi notez, cu gândul la textul sălciu-sarcastic-necruțător

pe care-l voi scrie despre

Vaterland – apoi, firește, pornesc să-mi cumpăr

câteva beri care să mă anestezieze.

În câteva ore îmi fac plinul și gata: o să pot începe

să dau telefoanele și mailurile faimoase de care

o să-mi fie iar rușine la ziuă…

Mă gândesc la Viorica și la următoarea mea postare

pe facebook – nu, nu va fi un poem social, angajat,

nici o glumiță pe marginea tevaturii

politice din ultima vreme – poate o frază-două prin care să-i

mai împung pe năprasnicii scriitori de statusuri

ai generației următoare. Pe băieții puri și duri care

luminează înfumurați cu un neon deasupra capului

pe care ei nu văd că e scris TERMINATIO MEMORIÆ –

treaba lor, eu oricum iluzii nu îmi mai fac.

Afară s-a mai răcit, culeg rarele zgomote ale nopții

și chiar că nu-mi folosesc la nimic – oare ce-o face Viorica,

al cărei cur, s-o recunoaștem, e acum de maxim trei stele?

Crampa și cearcănul ca forme de cunoaștere,

foamea, acest ultim avanpost al frumuseții.

E întuneric, pe Moldovița miroase a tei și a ploaie, ascult

cu urechea ciulită motoarele care pregătesc Înălțarea.

Cazemata Stoiciu

articol apărut în două numere consecutive, nr. 206 / mai și nr. 207 / iunie 2016 ale revistei „Timpul”

Scriitor productiv și constant, de neocolit în antologiile, studiile și panoramele poeziei românești de după 1980, Liviu Ioan Stoiciu a făcut multă vreme figură de nonconformist și de inadaptabil, arătând nu o dată, fără insolența calpă sau jucată a altora, fața unui rezistent, a unui opozant încruntat și umoral. Instransigența sa, dublată de un spirit nu atât tăios, cât scrâșnit, posac, veșnic nemulțumit, a părut mereu autentică, fiind confirmată de poezia pe care o scrie de aproape patru decenii; în cazul său, așa cum e omul sunt și ritmurile dintotdeauna ale scriiturii sale.

Fără să fie neapărat un gică-contra expansiv ca Alexandru Mușina, instigator hâtru care se hrănea din provocările intelectuale pe care le arunca tot timpul și cu orice ocazie (sunt convins că, atunci când va apărea într-o ediție completă, și nu doar în foiletonul captivant din „Vatra”, jurnalul acestuia va stârni un mare interes), Stoiciu și-a clădit reputația unui ins dificil, ce rezistă în convingerile sale ca într-o cazemată. Fără să se transforme chiar în insurgență, intransigența lui L.I.S. a făcut ca, după propria-i candidă mărturisire, să fie „pus cu forţa preşedinte de judeţ” la Focșani, pentru ceva mai puțin de trei luni, după răsturnarea regimului Ceaușescu. Stoiciu era un poet ce publicase deja patru volume: La fanion (1980), Inima de raze (1982), Când memoria va reveni (1985) și O lume paralelă (1989), despre care se vorbise la Radio Europa Liberă și care avea o oarecare notorietate în orașul vrâncean.

După ’90, când se mută la București (devenind pentru o perioadă redactor-șef la „Contrapunct”, unde se ceartă cu toată lumea), Stoiciu publică noi volume de poezie, în care componenta etică e tot mai prezentă și care îi vor consolida reputația: Poeme aristocrate (1991), Singurătatea colectivă (1996), Ruinele Poemului (1997), Post-ospicii (1997) și Poemul-animal (Crepuscular) (2000), precum și un volum de memorialistică și două romane. Copleșit de premii (Premiul USR, Premiul Academiei Române, Marele Premiu ASPRO, Premiul Asociației Scriitorilor din București), mai cu seamă pentru Singurătatea colectivă, prezent în cele mai importante antologii ale perioadei (cele alcătuite de Alexandru Mușina, respectiv Marin Mincu), L.I. Stoiciu pare la începutul secolului XXI unul dintre poeții de bază ai 80-ismului. Andrei Bodiu scrie un studiu excelent despre poezia lui, trecându-l printre cei șase poeți (ceilalți fiind Cărtărescu, Iaru, Mariana Marin, Ion Mureșan și Mușina) a căror operă o tratează în volumul Direcţia 80 în poezia română (2000).

Poezia lui Liviu Ioan Stoiciu e depresivă, cătrănită, spăimoasă, dar în același timp virilă, scrutătoare, cu momente de veridică robustețe, extrăgându-și expresivitatea și forța brută dintr-o ambiție disperată de a-și învinge pulsiunile thanatice și tenebroase. Stoiciu nu e un scriitor tonic, nu e fermecător, simpatic, polimorf, și asta fiindcă nu i-o permite o structură sufletească ce pare complicată, dar a cărei simplitate e aceea dintotdeauna a marilor indispuși, a celor conduși o viață întreagă de o pasionalitate bipolară. Și asta nu neapărat în sensul unei patologii, ci mai curând ca în învățăturile Sf. Toma din Aquino – la Stoiciu, totul se întâmplă dintr-o extremă în alta, scurtcircuitul din care se produce poezia sa e mereu între doi poli ireductibili (dragoste-ură, speranță-disperare, plăcere-durere, reconciliere-manie). Stoiciu nu are prea mare legătură cu trăsăturile de manual ale generației sale. Asta s-a mai spus, și chiar s-a accentuat, pentru a-i scoate în relief originalitatea. Dacă ar fi să-l asemănăm cu cineva din poezia românească postbelică, aș spune că e o combinație neobișnuită între Ion Gheorghe (probabil ultimul mare poet al țărănimii, și autorul pe nedrept ignoratelor Elegii politice) și Marin Sorescu, evident acela din La Lilieci.

La fel ca Sorescu, Stoiciu caută în prima lui carte, La fanion, să construiască un epos în răspăr; la fel ca la Sorescu, și în poemul lui Stoiciu e o bolboroseală de glasuri care se întretaie, se suprapun, se învălmășesc, iar din această polifonie se glisează în mai multe direcții – pe de o parte, prozaicul și anecdoticul, banalul și cotidianul, pe de alta, dimensiunea mitizantă. Rezultatul e o combinație neașteptată și foarte proaspătă între lumea colorată a unei halte (gospodine și ceferiști în mediul lor, pe care Stoiciu îi cunoaște foarte bine, căci acolo își are rădăcinile) și panteonul clasic grecesc. Iar cu Ion Gheorghe, Stoiciu împărtășește poate tonul gutural-gloduros, poezia sa e sincopată și cultivă chiar într-o mai mare măsură decât poetul Scrisorilor esențiale rostirea scrâșnită, rebarbativă.

L.I.S. nu lucrează în sensul „bunei struniri” a versului, a cărui tăietură e mereu neașteptată, de fapt, cezura pare arbitrară, cert e că „rândurile” textului său poetic au o paradoxală vioiciune astenică. Directețea o caută mereu Stoiciu, sarcasmul și afurisenia îi sunt la îndemână (dat fiind că umor sau ironie n-avem a căuta în poezia lui), dar parcă prea abuzează de ele – mai ales dacă ai citit suficiente volume în care face acest joc. Parcă nicio noutate nu a încorporat scrisul lui Stoiciu pe măsură ce cărțile s-au adunat, poetici contemporane au evoluat în diverse direcții, noi autori au devenit repere incontestabile, unele linii de evoluție s-au stins în mod natural. Iar diferența dintre a nu face nici un compromis stilistic sau concesii vreunei mode literare și suficiența auctorială e uneori aproape insesizabilă, însă esențială.

Dacă am ajuns să vorbesc despre suficiență în cazul lui Liviu Ioan Stoiciu, nu e fiindcă ar fi ajuns într-o poziție privilegiată în cadrul sistemului literar – L.I.S. a părut mereu să aibă talentul de a se situa în răspăr cu autoritatea și de a fi, pe cale de consecință, evitat când vine vorba de acele indicii (e drept, atât de des înșelătoare și efemere) ale consacrării depline.

Nu e mai puțin adevărat că poetul a câștigat, cu excepția Premiului Național de Poezie, cam toate „distincțiile” (iertată-mi fie limba de lemn a establishment-ului literar) importante de pe la noi și că de curând editura Paralela 45 a început publicarea întregii sale opere poetice (anunțate în cinci volume, deci vreo 1500 de pagini îndesate de poezie, un fleac...). Este în paranoia acestei producții copleșitoare, în preamultul poetic și în conduita burlesc-imprevizibilă a lui Stoiciu ceva care face dificilă receptarea poeziei sale pe cât de dificil este să suporți toanele, mizantropia, alternanța ciclotimică a acestui caracter greu de definit.

După La plecare, din 2003 (care ar fi trebuit să închidă un ciclu complet, început în 1980 cu La fanion) – când poetul își anunța cunoscuții cu o expresie îndurerată că e ultima sa carte –, L.I.S. a mai publicat cinci volume de poezie, plus Cantonul 248, o cărămidă de 500 de pagini scoasă în 2005 de Editura Vinea în colecția „Ediții definitive”). Cantonul 248 recupera inclusiv poemele din anii ’70, ciclurile „Balans” din Caietul debutanților, 1977 (1978) și „Cantonul 248”, publicat în Caietul debutanților, 1978 (1979).

Devenind, de la un punct încolo, greoi și monoton, Stoiciu rulează aceleași tehnici și procedee binecunoscute. Curios la el este că, exceptând cărțulia intitulată pam-param-pam (adjudu vechi) (2006), cuprinzând poeme din preistoria scriiturii sale și publicate dintr-o pornire bovarică, Stoiciu nu a scăzut flagrant sub nivelul general al poeziei sale. A mai scos, după 2000, trei romane, un jurnal, un volum de teatru, a ținut un blog care a fost citit cu pasiune mai bine de un an de o sumedenie de autori și cititori mai tineri (umorul involuntar al lui L.I.S. e spumos, mai ales când vine vorba de energii cosmice, alinieri astrale, fluxuri energetice și coincidențe care-ți fac părul măciucă). Dar impresia generală este a unei poetici manierizate, a unei literaturi în care, ca cititor, nu ai loc de întors.

Nu-i vorbă, poezia nu e o treabă democratică, dar nici să citești la nesfârșit aceeași emisie pe jumătate certăreață, pe jumătate spăimos-apocaliptică, pigmentată cu binecunoscuta retorică a degradării (specifică, scria mai demult Octavian Soviany, „vârstei de fier”, a „vârstei întunecate” din paginile lui Guénon) nu e, de la un punct încolo, tocmai ușor. Atenție, vorbim, după 2003, cu excepția rateului din 2006, despre Craterul Platon (2008), carte bizară, cu fotografiile inexplicabile ale unor piramide și relicve egiptene; Pe prag (Vale-deal) (2010); Substanțe interzise (2012) și Nous (2015).

Puțini poeți contemporani se oțărăsc la cititor ca Liviu Ioan Stoiciu, și mai puțini reușesc să stăpânească „arta de a bruftului” specifică acestui poet. A bruftului în ambele sensuri – pentru mine, verbul descrie perfect senzația pe care o lasă poezia lui Stoiciu – aceea de tencuială umedă aruncată întruna cu mistria de un muncitor îndârjit și țâfnos pe un perete tot mai voluminos și mai jilav. Marin Sorescu, unul dintre maeștrii săi, s-a oprit, în cele din urmă, după ce a stors tot ce se putea stoarce din uriașul ciclu La lilieci, revenind în ultima parte a vieții la o poezie mai simplă, esențializată, până la textele finale, creionate din doar câteva tușe, poate cele mai autentice și mai zguduitoare poeme soresciene, din Puntea (Ultimele).

În schimb, Stoiciu e neschimbător: corporalitate malignă, duhuri necurate, presimțiri de prezențe malefice, profeții ale devastării trupești, omul îndreptat spre pierzanie, e ba parabolic, ușor iritabil, arhetipal, glosând pe teme mitice pe care le aduce în realul imediat și concret – toate aceste trăsături despre care s-a scris destul în ultimii 30 de ani sunt încă valabile. E de ajuns să te folosești inteligent de aceste etichete puse pe poezia mai veche a lui Stoiciu ca să-i comentezi și poezia din Nous (2015), și treaba e ca și făcută. Nu trebuie decât să adaugi citate, pe care le poți lua deschizând aproape oriunde o carte de Stoiciu. Surprize nu.

Unde a surprins, din păcate, L.I. Stoiciu, în ultima vreme, a fost unde ne așteptam mai puțin: scriitorul îndârjit și intransigent despre care vorbeam la început, nedreptățit și umilit de Nicolae Manolescu acum câțiva ani în scandalul Goma, a devenit acum unul dintre soldații credincioși ai conclavului ilegitim ce conduce muribunda Uniune a Scriitorilor. Pentru asta, Stoiciu a început să scrie lucruri mincinoase și denigratoare la adresa colegilor săi „insurgenți”, adică a acelora care au avut tupeul să propună o reformă a Uniunii Scriitorilor. Să ne înțelegem: nominalizat de câțiva ani la Premiul Național „Mihai Eminescu”, Stoiciu s-a cumințit, se poartă comme il faut, doar-doar i-o veni și lui rândul la premiu după ce vor fi răsplătiți cei mai devotați oameni ai lui N. Manolescu, aflat, după schimbarea statutului breslei, la al treilea mandat ca președinte al Uniunii. Și uite așa, un poet care acum două decenii ar fi fost printre primii care să exclame „Împăratul e gol!” a ajuns, în speranța că va lua în cele din urmă un premiu mai baban, să umble ca un orbete pe la sindrofiile unor oameni pe care zău că, știindu-i latura accentuat morală și civismul din literatura sa (nu uit Jurnalul stoic din anul revoluției), nu mi-aș fi închipuit niciodată că-i va lua la un moment dat, în mod oportunist, tovarăși de drum.

Prin recentele trădări și lașități pe care le-a arătat, cu regret (ba nu, cu necaz) trebuie să spun că, din punctul meu de vedere, cazemata Stoiciu (care a rezistat eficient din punct de vedere moral trei decenii și jumătate, moralitatea fiind imposibil de desprins de scrisul unui asemenea autor – așa că nu-mi spuneți să nu încurc scriitorul cu omul, care-i supt vremi) s-a năruit.

O antologie a tinerilor poeți maghiari din România

      La începutul anilor 2000 au apărut două volume prin care poezia scrisă de maghiarii din Transilvania și Ținutul Secuiesc a putut fi cât de cât cunoscută și de români (Un pahar de lumină / Poharnyi feny, 2005; Milionarii timpului, 2006), dar aceste două cărți nu au avut, din păcate, prea mare circulație.
      Situația poeților (a scriitorilor, într-un sens mai larg) maghiari ardeleni în raport cu literatura colegilor lor români este întrucâtva similară celei din Republica Moldova, unde autorii de limbă rusă și cei de limbă română nu au, din câte știu, aproape niciun fel de dialog. Așa cum rușii nu prea vorbesc (sau nu sunt deloc interesați de) limba română în Basarabia (o excepție ar fi Vadim Lungul, traducător al lui Nichita Stănescu în rusește, dar pe altcineva eu nu am mai întâlnit), tot așa nici scriitorii români nu înțeleg mai deloc sau chiar deloc maghiara, iar maghiarii sunt mult mai interesați de ceea ce se întâmplă în alte părți decât de ceea ce scriu românii de lângă ei, obiectivul lor e să fie publicați la edituri din Ungaria ș.a.m.d.
      De aceea, m-am bucurat să văd în ultimii ani că generația tânără de la Cluj a făcut ceva eforturi în sensul rebalansării unui dialog care se poate dovedi important, pentru că sunt sigur că putem descoperi și învăța lucruri neașteptate de la celălalt. Taberele organizate cu sprijinul lui Ioan Pintea de către Ștefan Baghiu, în care s-au cunoscut și s-au citit poeți tineri maghiari și români, traducerile lui Andrei Dósa (care e bilingv și principalul liant, în momentul de față, între cele două arealuri lingvistice) marchează un moment foarte interesant, nu doar pentru ultimul deceniu, ci pentru istoria unei legături dificile și intermitente între cele două literaturi.
      În acest context, Casa de Editură Max Blecher își asumă în următoarele luni publicarea unei antologii de poezie a tinerilor poeți maghiari din România. De ea se ocupă Dósa & Baghiu și va apărea cu ajutorul Bibliotecii Județene Bistrița-Năsăud conduse de scriitorul Ioan Pintea. Mă aștept ca de-aici să iasă doar lucruri bune & adevărate (așa ca traducerile făcute de Dósa din Horvath Benji, Kali Agnes, Gothar Tamas, Zalan Serestely și ceilalți) care să relanseze dorința de cunoaștere & aprofundare reciprocă.

Poemul săptămânii (47): Grete Tartler

Am citit-o pe Grete Tartler pentru prima oară în primăvara lui 2002, după lectura sa la prima ediție a cenaclului Euridice. Nu am fost la acel debut al unui cenaclu care avea să fie foarte important pentru mine în următorii doi-trei ani, însă îmi amintesc suplimentul „Ziua literară” în care au apărut poemele sale și ale foarte tinerei Elena Vlădăreanu, împreună cu care citise. Am recitit acele texte, care au apărut ulterior în primul dintre cele șase volume ale cenaclului și sună la fel de bine și azi, în special ironicul „Agop îmi cere poezii”. Nu știu ca Grete Tartler să mai fi publicat vreun volum de poezie după 2004, când mi-a picat în mână Materia signata, unul dintre ultimele titluri apărute la Cartea Românească înainte să fie preluată de Polirom, însă regret că acest poet, intelectual și diplomat de primă mână s-a retras, iar poezia sa, adeseori superlativă, e atât de puțin cunoscută azi (nefiind reeditată sau antologată de ceva vreme). Așa că am ales pentru cea de-a 47-a săptămână a rubricii un poem de Grete Tartler, „Prima zăpadă”, dintr-o carte publicată în 1982, probabil una dintre cele mai bune ale acestei scriitoare polivalente.

Grete Tartler

Prima zăpadă

Profesorul adună extemporalele:
1) ce e bun 2) ce e rău
3) ce e greu 4) ce e ușor

            Bună e libertatea. Viața. Compotul de piersici.
            Lucrul curat. Să ajuți un prieten.
            Bine e să trăiești cât mai bine.

            Rău e să spargi un geam. Să pui piedici.
            Să nu trăiești. Războiul. Uitarea.
            Să dai cu pietre. Să treci strada în goană.

            Greu e să spui adevărul. O rangă de fier.
            Un corp în univers. Să trăiești cu teamă.
            Să rămâi singur.

            Ușor e bobul de grâu. Să faci tot ce-ți place.
            Văzduhul. Un fulg. Să te joci.
            Să creezi o minciună.

„Mai bine îi întrebam
ce culoare are prima zăpadă”, își spune profesorul.
Elevii murmură. Își vorbesc la ureche.
O fată izbucnește în plâns.

din Scrisori de acreditare (1982)

Habemus proză scurtă

Ca-ntotdeauna, literatura română excelează în zone cu totul neașteptate. Pe lângă poezie, care e foarte variată și vitală, oricât de lipsită de popularitate la publicul mai larg, apar în ultima vreme cărți de proză scurtă excelente, care arată că nu stăm chiar așa de rău, deși, s-o recunoaștem, romanul contemporan nu trece printr-o perioadă foarte fastă. Volumele din ultimele luni semnate de Radu Niciporuc, Bogdan Munteanu și Dumitru Crudu (primii doi au citit din cărțile lor, în primăvară, la Institutul Blecher) sunt titluri pe care le recomand cu reînnoită încredere în acest subgen dinamic și cu geometrie variabilă.
(Printre altele, aceste trei cărți pot fi excelente lecturi de vară, iar prin asta nu vreau să le minimalizez câtuși de puțin meritele; spun doar că e oricând preferabil să citești asemenea proză românească proaspătă, inteligentă și bine scrisă decât Fifty Shades of Grey, conservăraie chicklit, jurnale de călătorie sau viața și opera marilor goleadori.)

Radu Niciporuc, Pascal desenează corăbii

(Cartea Românească, 2016)

Bogdan Munteanu, Ai uitat să râzi

(Nemira, 2016)

Dumitru Crudu, Salutări lui Troțki

(Univers, 2016)

Sesto Pals, o recuperare

       Poate cel mai nedreptățit poet avangardist, Sesto Pals (1913-2002), a cărui primă carte publicată în România a apărut de-abia în 1998, a redevenit în ultimii ani obiect de interes pentru cei pasionați de avangarda românească datorită lui Michael Finkenthal, autorul monografiei Sesto Pals, poetul prăpastiei. O viață în secol (Tracus Arte, 2014) și îngrijitorul recentei Poezie avangardistă și alte poeme (1930-1955) (Tracus Arte, 2015). Dacă lui Nicolae Țone i se datorează recuperarea târzie, de acum aproape două decenii, a poeziei lui Sesto Pals – absent, spre exemplu, din Avangarda literară românească (Editura Minerva, 1983) a lui Marin Mincu –, volumul Omul ciudat (Editura Vinea, 1998; Editura Paideia, 2003) fiind până anul trecut singurul document al trecerii lui Pals prin literatura română antebelică, lui M. Finkenthal i se datorează acest al doilea efort important de recuperare a poetului de la „Alge” și „Muci”.
       Coleg de bancă, în liceu, cu Gherasim Luca, Sesto Pals, încă adolescent, este arestat sub învinuirea de a fi tipărit pornografie și închis la Văcărești, împreună cu prietenii săi redactori la „Alge”, pentru insolența de a-i fi trimis revista, cu dedicație, lui Iorga. Politehnist, termină în 1940 facultatea, dar nu poate profesa din cauza legilor rasiale. Deși cere să fie lăsat să emigreze în Israel încă din 1962, reușește să o facă de-abia în decembrie 1970. Continuă să scrie până la sfârșitul vieții (adică în 2002, când moare la Tel Aviv la vârsta de 89 de ani). 
       Destule amănunte lămuritoare în legătură cu viața și relațiile tânărului S.P. cu ceilalți „algiști” (Baranga, Gh. Luca, Paul Păun, Perahim) în cuvântul înainte (personal nu înțeleg de ce cartea are un cuvânt înainte și o postfață, de vreme ce ambele sunt semnate de M. Finkenthal) al ediției de la Tracus Arte, precum și o contextualizare a caietului Marțianul, din care Finkenthal include fragmente în volumul de față. Astfel am aflat că în piesa de teatru Marțianul, Sesto Pals își propunea, la începutul anilor '50, să facă o critică a umanității, dar și să depășească metoda suprarealistă, pretextul fiind vizita unui extraterestru pe Pământ...
       Frondeur și inventiv, inegal și infatigabil, Sesto Pals are momente excelente, fragmente, secvențe de text la nivelul cel mai de sus al literaturii avangardiste. Un autor, pentru mine, de redescoperit.

Sesto Pals, Poezie avangardistă și alte poeme (1930-1955)

(Editura Tracus Arte, 2015)

Răfuiala

Așa, acum să mă răfuiesc cu mine

Lumea s-a scurs ca ochii, ochii s-au scurs ca ziua

Ziua a plecat.

Am venit prieten, am plecat dușman.

Trece un om încă doi vor trece ușor, mai ușor

Unde ești? Te-am chemat murdar și urât

Cuțitul din gâtlej mi-a făcut o rană

Pieptul mi-a devenit bolovan.

Va trece încă un om.

Luna în nebunia ei profundă

A rămas singură pe cer.

Eu am umblat mult după lună, dar am înțeles doar târziu

Că cerul e murdar, luna e leproasă și stelele sunt bube purulente

Nu mi-a mai rămas nimic

Umblu așa, singur.

Poți să surâzi

Poți să surâzi liniștit

Astăzi și mâine toți vor surâde blegi

Lumea a văzut ochii cu ochii și râde

Plimbarea asta pe străzi face bine

Chiar acum s-a tras un clopot undeva

Chiar acum a pornit un cal alb.

Strada de azi e monotonă și rece

Strada de azi...

Tu mi-ai spus să mergem mai departe

Lumea a venit să bată la ușa mea închisă

Și m-am închis singur.

Nu mai veniți la mine

N-aveți ce căuta aici.

Sunt singur și pot să vă scot din sărite

Puteți să lăsați oala să fiarbă întruna

Puteți să abandonați totul în jur

Sunt singur și singur îmi rod anii.

Azi am rămas flămând, ziua de astăzi e slabă

Puteți să vă plângeți de tot, eu am rămas

Astăzi și mâine voi râde. –

Și-mi pun încă o ușă și un zăvor. –

Puteți să stați afară

N-am să vă las să intrați decât

după ce am să mor.

Cu picioarele afară. Alți cincisprezece poeți flamanzi

       Mă simt dator să scriu măcar câteva rânduri pentru a recomanda antologia Cu picioarele afară (Editura Arc, 2016), cuprinzând cincisprezece poeți flamanzi de astăzi (de la Mark Insingel, născut în 1935, până la Sylvie Marie, poetă de 32 de ani pe care am publicat-o în numărul 16 al revistei „Poesis internațional”).
       Antologia apare în condiții excelente la editura din Chișinău, iar de selecție și prezentări s-a ocupat tot Jan Mysjkin, care i-a și tradus pe poeții belgieni împreună cu Doina Ioanid, așa încât Cu picioarele afară este o continuare a antologiei pe care am scos-o acum mai puțin de doi ani la Casa de Editură Max Blecher. În Lumina ultimei zile erau tot cincisprezece poeți belgieni de expresie neerlandeză, așa încât, puse una lângă alta, cele două cărți mi se pare că întregesc o panoramă îndeajuns de extinsă: aproape 400 de pagini de poezie flamandă contemporană, adică 30 de poeți, foarte diferiți între ei, de la generația poetului vizual Renaat Ramon și a poetului concret Mark Insingel până la tinerele Lies van Gasse și Sylvie Marie (născute în anii '80).
       O întreprindere pentru care, indiferent de faptul, previzibil, că antologia de la Arc se va găsi foarte greu sau deloc în România, Jan Mysjkin și Doina Ioanid merită felicitările și gratitudinea noastră.

Poemul săptămânii (46): Leonid Dimov

Nu mi-a fost ușor să aleg un poem din întreaga operă poetică a lui Dimov, după cum nu mi-a venit la-ndemână să fac o prezentare din care să se înțeleagă măcar lucrurile esențiale în legătură cu onirismul și poezia sa. Am fost mereu cumva intimidat de Leonid Dimov și n-am prea știut cum să mă apropii de discursul lui. Am mai scris despre asta cu câțiva ani în urmă, iar de atunci parcă mi s-a mai deschis mintea puțin, îndeajuns încât să-l iau alături pe acest important poet al anilor '60-'80, astăzi destul de puțin frecventat, totuși, de către cei mai tineri care scriu și citesc poezie. Văd în unele cărți ale lui Foarță, Soviany, Nimigean și Cărtărescu (poate, câteodată, și la Brumaru) influențe din Dimov, dar mai departe această linie pare să se închidă (în sensul că niciunul dintre poeții buni apăruți în ultimii 20 de ani nu are mai nimic dimovian nici în mize estetice, nici în formă, nici în gesticulație și vitalism). Să vedem ce va fi mai departe cu noii poeți și performeri ce redescoperă (și se reapropie tot mai mult de) ritm și rimă, adică de procedeele prozodiei clasice, pe care încearcă să le învioreze în spiritul spoken word-ului, al slam-ului și al diferitelor reîntoarceri (apropo de Veșnica reîntoarcere, ultima carte a lui Leonid Dimov) la poezie ca spectacol și deschidere (din nou, două titluri dimoviene) către celălalt.

Leonid Dimov

Leonid Dimov (1926-1987) a impus, în cei douăzeci de ani în care a fost activ publicistic și editorial, unul dintre cele mai fermecătoare și mai spectaculoase discursuri poetice din literatura română postbelică. Deși cu doar câțiva ani mai tânăr decât poeții „Generației războiului”, Dimov debutează odată cu 60-iștii, acum exact o jumătate de secol.

Primului volum al lui L.D., intitulat simplu Versuri (1966), îi vor urma alte paisprezece cărți de poezie și o antologie, iar amprenta sa, imposibil de desprins de textele teoretice, dar și de praxisul grupării onirice (pe care, în fapt, o fondează, împreună cu Dumitru Țepeneag), va câștiga, odată cu trecerea timpului, tot mai mulți admiratori și exegeți.

S-a scris suficient despre onirism, probabil cea mai importantă și mai exclusivistă școală / curent literar românesc de după al Doilea Război Mondial – esențială pentru înțelegerea acestei mișcări este antologia de texte semnate de Țepeneag & Dimov și îngrijită de Corin Braga, Momentul oniric (1997).

Figură nealiniată și turbulentă (deși turbulențele sale sunt, în principal, interioare, trăite intim, disidența fiind lucrul ce pare să-l fi preocupat cel mai puțin pe Dimov), L.D. cultivă o poezie influențată inițial de Ion Barbu (de care se declară într-un interviu din 1968 legat de foarte devreme: „am iubit poezia barbiană încă înainte de studenție și am încercat să fac Matematicile pentru a-l putea asculta pe Ion Barbu”) și, s-a spus, de Arghezi (cel „miniatural” și din poemele epice), pentru a-și revendica în cele din urmă un întreg areal poetic de care postmodernismul românesc nu doar că nu e străin, dar are față de el (așa cum o recunoaște nu o dată Mircea Cărtărescu) o datorie substanțială.

Cărțile lui Dimov, Pe malul Styxului (1968), 7 poeme (1968), Carte de vise (1969), Eleusis (1970, cu Florin Pucă), Amintiri (1973, împreună cu Mircea Ivănescu și Florin Pucă, una dintre cele mai frumoase cărți, și strict ca obiect, apărute vreodată la noi), Dialectica vârstelor (1977), Spectacol (1979, cu Florin Pucă) sau Veșnica reîntoarcere (1982), s-au bucurat de stimă de public și de critică, chiar dacă în timpul vieții sale poetul nu a fost trecut oficial printre marile faime ale epocii.

Optzeciștii par să-l fi repus în drepturi, după moartea sa, pe poetul oniric, iar cele trei volume de Opere (apărute între 2010 și 2012 la Paralela 45, și prefațate de Ion Bogdan Lefter), audiobook-ul 7 poeme rostite la radio (Editura Casa Radio, 2011) sau monografia semnată de Viorel Mureșan și Traian Ștef (2000) îi fac dreptate.

Influențele lui Dimov se vădesc în poezia lui Șerban Foarță (autorul unei cărți care e un omagiu adus acestuia, Spectacol cu Dimov, din 2002), Octavian Soviany (cadența, sound-ul și, în cele din urmă, măiestria dimoviană infuzează de la început poezia în formă fixă a lui O.S.), O. Nimigean și Mircea Cărtărescu (pe deasupra Levantul-ui plutește tot timpul spiritul și inventivitatea barocă și plină de falduri livrești a lui Dimov). E de ajuns să surprinzi influențe atât de evidente și de „hrănitoare” la scriitori atât de diferiți pentru a înțelege puterea de atracție și importanța unui poet dispărut de aproape treizeci de ani.

Mit

Totul a fost întrerupt, deoarece

Prin încăpere trecuse un șoarece.

Dar, vă dați seama, nu era un șoarece obișnuit:

Avea coada ruptă și dura la nesfârșit.

Trecerea lui plină de chițăit și putoare,

Era foarte mare.

Iar noi, copiii cu funde galbene la gât,

Stăteam lipiți de perete. Era urât

Și nici nu ne băga-n seamă.

Nouă, însă, ne era tare teamă

Când trecea șoarecele pe lângă noi

Fixându-ne cu ochiul ca un biloi

Negru și sticlos.

Îl rugam frumos

Să ne lase-n pace. Să treacă.

Dar lui îi era a petrecere și a joacă

Și ne trezeam așa,

Chiuind pe spinarea lui: Mascarà!

O, era șoarecele nostru de dimineață

Purtând lumină vânătă pe mustață

Și ne spunea povești și ghicitori

Cu paraboloizi și privighetori

Până când ne cădeau dinții,

Ne-ngropam jucăriile, părinții

Și rămâneam în irizare și-n aură,

Să-l așteptăm, înlemniți, lângă gaură.

din Deschideri (1972)

Gökçenur Ç., O noapte în Visnezade

Am rămas odată peste noapte

în cartierul Visnezade

m-au lăsat să dorm

pe canapeaua din sufragerie

cât mă uitam la televizor

am adormit

Într-o noapte în Visnezade

eram foarte singur

nici vorbă de somn

nici o carte de citit

am dat drumul la televizor

și am început să butonez

de pe un canal pe altul

Într-o noapte în Visnezade

m-am întrebat:

„oare acum e noapte

și în casa lui Igor?”

afară, puștii

erau vârâți în dubele poliției

am vrut să cobor să mă bat pentru ei

însă eram prea bătrân și prea beat

așa că am adormit

cu mâna încleștată pe telecomandă

Într-o noapte în Visnezade

m-am îmbătat foarte rău

nu m-au lăsat să mai plec

mi-au pregătit canapeaua

și mi-au spus noapte bună

afară, puștii

erau bătuți de poliție

în timp ce prietenii mei făceau dragoste

iar eu mi-am făcut planuri

în legătură cu moartea

până am adormit.

traducere de Claudiu Komartin

dintr-un volum antologic

în pregătire la Casa de Editură Max Blecher

Alex Văsieș

Unul dintre cei mai buni poeți tineri din ultimii ani confirmă cu a doua carte, Instalația, apărută recent la CR. Alex Văsieș a citit la Institutul Blecher acum aproape 6 ani (la puțină vreme după aceea i-au apărut poeme în Poesis internațional, nr. 3 / decembrie 2010), apoi a debutat la nici 19 ani cu o carte primită foarte bine, lovitura de cap (CDPL, 2012). De atunci a terminat Literele la Cluj, iar Instalația a fost, împreună cu Dialectica urșilor a lui Radu Nițescu, una dintre vedetele de la Bookfest pentru cei care sunt la curent cu noutățile din poezia contemporană. R. Nițescu și Al. Văsieș sunt, în momentul de față, în pole-position. Iar Alex face azi 23 de ani. Ocazie cu care îi urez și eu la mulți ani și să rămână cât mai multă vreme în forma (poetică) excelentă în care e acum.

Alex Văsieș, Instalația (Cartea Românească, 2016)

Poemul săptămânii (44). Marius Robescu

Marius Robescu (1943-1985) a absolvit Filologia la București, debutând în volum o dată cu poeții celui de-al doilea val 60-ist. Volumul Ninge la izvoare (1967) va fi urmat de Viața și petrecerea (1969), Clar și singurătate (1972), Utopia ninsorii (1975), Spiritul însetat de real (1978), apoi de o antologie retrospectivă purtând același titlu (apărută în 1980 în prestigioasa colecție „Hyperion” a Cărții Românești), Pielea minotaurului (1982), Inimile de platină (1984), Joc și înviere (1985).

Robescu se stinge din viață la aceeași vârstă la care dispăruse și Virgil Mazilescu, la doar un an și două luni după acesta. Lasă un Bildungsroman neretușat, ce va fi publicat după douăzeci de ani – Trunchiul și așchia, apărut în două volume (2005, 2006). Îi mai apar postum Ideogramă. Arta insomniei (1986) și antologia Poezii (1996), în excelenta colecție coordonată în anii ’90 la Editura Vitruviu de către Mircea Ciobanu. De atunci, doar antologări sporadice – în Poezia română actuală a lui Marin Mincu sau în Poezia română după prolectultism a lui Constantin Abăluță, ambele ieșite cu mai bine de 15 ani în urmă.

Poet prolific, M.R. e menționat tot mai rar, iar despre cărțile sale de poezie au mai scris doar câțiva critici și poeți care păstrează afinități cu discreția, claritatea și intelectualismul ce infuzează constant, cam pe parcursul a două decenii, literatura lui Marius Robescu.

Poet modern și cerebral, cultivând mai degrabă litota și evitând mereu, spre deosebire de majoritatea colegilor săi de generație, retorismul sau figurile de stil exaltate, de profilul lui Robescu s-au lipit la sfârșitul anilor ’70, când poetul atingea un vârf de receptare și stimă, câteva etichete credibile, precum „grație și gravitate” (Victor Atanasiu), „pudoare și cinism suav” (Petru Poantă) etc.

Nu ar fi rău pentru poeții de azi să știe că un tânăr de acum 40 de ani anticipa o parte din modalitățile preferate de a se scrie poezie în 2016 – atât la nivelul sintaxei, cât și în profunzime, pentru că vorbim de un intimist hipersensibil care își tratează angoasele și exasperarea într-o manieră nervos-delicată, atentă întotdeauna la precizia, lipsită de exagerări și patetisme, a expresiei.

Ador o fărâmă de suflet

Când unii sună la ușă ca să te căsăpească
iar alții așteaptă liniștiți după ziduri
știind că într-o bună zi te vei duce tu singur
să-ți vâri capul în laț

când unul behăie tânjind în vigoarea amurgului
iar altul cumpără totul pe un cornet de semințe
(biata lui copilărie a însemnat minciună și rapt
și virtutea e mai tare dacă n-a citit nici o carte)

când totul se reduce la eficiența monedei care înfiripă
mereu aceeași melodie ruginită în cutia automatului
(ferească sfântul să-ți fie scârbă că te repeți,
viața cere să-i tragi înainte fără rușine!)

crede-mă că ador o fărâmă de suflet
asemeni unei trâmbe de flori scuturate
pe terenul roșcovan de tenis în dumineca paștilor

place-mi mult să fiu eu naiv
și să nu trag pe nimeni pe sfoară.

din Spiritul însetat de real (1980)

Astăzi și mâine, la Istanbul

Azi e o masă rotundă, la ICR Istanbul, iar mâine va fi lectura poeților turci și români (în centrul cultural Dam, la etajul 4 al unei superbe clădiri de pe Istiklal), unde se vor auzi poeme în original și traducerile făcute în aceste zile în cadrul atelierului la care participă Nilay Özer, Efe Duyan, Gökçenur Ç., Kadir Aydemir, Erkut Tokman, Svetlana Cârstean, Teodora Coman, Dan Coman și subsemnatul, precum și traducătoarea Jenny Marilena Vișa.

În curând, la editura Cartier

Am lucrat câteva săptămâni, citind-recitind poezia lui Andrei Bodiu, din cărțile căruia am făcut o selecție generoasă ca el (cuprinde, cred, aproape două treimi din poeziile incluse de Andrei în cărțile pe care le-a publicat, de la Pauză de respirație la Firul alb). Volumul va apărea curând la editura Cartier din Chișinău într-o colecție care va mai conține antologii din Alexandru Mușina (selecție de Radu Vancu), Benjamin Fundoianu (selecție de Dan Coman) și Radu Vancu însuși.

Astăzi, în ultima zi de Bookfest + Institutul Blecher after party

M-am trezit cu titlul marchizului în cap, „Francezi, încă un efort dacă voiți să fiți republicani.” Așa că am fost să votez, și am făcut-o cu o fărâmă de încredere (poate că nu pentru acum, ci pentru 2020, sau pentru o dată ulterioară), iar curând mă voi rearunca în vortexul Bookfest, unde Alexandru Potcoavă lansează de la ora 17.30 (la locul știut, standul Tracus Arte din Pavilionul C2) cartea lui cea nouă, Într-o zi nu ne vom mai recunoaște. Iar de la ora 20, în casa noastră conspirativă de la Tramvaiul 26, Livia Ștefan, Radu Nițescu și Alex Potcoavă vor citi la ediția 131 a Institutului Blecher din cărțile lor noi & frumoase, ca să terminăm săptămâna asta en fanfare și să pot pleca mâine dimineață către Istanbul cu inima (cât de cât) împăcată.

Casa de Editură Max Blecher la Bookfest 2016

Casa de Editură Max Blecher participă și la ediția de anul ăsta a târgului de carte Bookfest, fiind găzduită de Editura Tracus Arte, în pavilionul C2 de la Romexpo. Pe lângă cărțile publicate din 2010 încoace (mă rog, volumele din 2010 și 2011 și-au cam epuizat tirajele), avem patru titluri nou-nouțe, precum și numărul 17, primul pe 2016, al revistei „Poesis internațional”.

Programul lansărilor și al evenimentelor:

joi, 2 iunie, ora 18:30

Lansarea volumului Când nu mai e aer de Radu Andriescu

vineri, 3 iunie, ora 19:00

Lansarea volumelor Lolita32 de Livia Ștefan

și Dialectica urșilor de Radu Nițescu

sâmbătă, 4 iunie, ora 19:00

Lansarea numărului 1 (17) / 2016 al revistei „Poesis internațional”

duminică, 5 iunie, ora 17:30

Lansarea volumului Într-o zi nu ne vom mai recunoaște

de Alexandru Potcoavă

La Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sector 2, București)

duminică, 5 iunie, 20:00 | Institutul Blecher, ediția 131

Întâlnirea cu Livia Ștefan, Radu Nițescu și Alexandru Potcoavă

Moderatori: Claudiu Komartin și Tiberiu Neacșu

Așa că ne vedem la Romexpo de joi până duminică în fiecare după-amiază. Iar duminică, la ultima ediție bucureșteană (probabil că vom mai face una peste o lună, la Bistrița) din cel de-al șaptelea an al Institutului Blecher.