O cronică la cobalt

         « (…) Au trecut câţiva ani după Un anotimp în Berceni până când Claudiu Komartin a publicat un nou volum de poezie. Fără îndoială, cobalt (Casa de Editură Max Blecher, 2013) era o carte aşteptată. Neoexpresionist în primele volume, poetul păstrează linia tematică a exasperării ontice, exersează inserţia livrescă şi menţine stilistica obsesivă a suferinţei. Groapa din istoria familiei şi lumea ca „goblen cusut de o schizofrenică”, puse în scenă/ în ramă de poemele din Un anotimp în Berceni, erau legate de o poetică a intermitenţei. Se adunau roluri, se schimbau măşti, se schimbau inflexiuni emoţionale. În cobalt, acestea sunt înlocuite nu numai de gestul (emfatic, dar nu mai puţin autentic) al de-mascării, cât, mai ales, de constanţa sfărâmării eului. În mod  obişnuit, supravieţuirea lui depinde de breşe întremătoare, de pauze de respiraţie în care se pune/ se schimbă o mască. Dar poemele din cobalt indică o schimbare de atitudine. Refuză replierea. Sunt, toate, ecorşee fără rest şi fără întreruperi. Nedescurajate, îşi asumă, până la capăt, decorticarea interiorităţii (…).

Nevroza şi disperarea care confiscă fiinţa, fără intermitenţe, se pot surpa sub propria lor presiune. În cobalt, poemele riscau să se erodeze în liniaritate tematică şi să se rătăcească în autism expresiv. Însă dislocarea eului nu sfârşeşte în entropie afectivă, ci se cuplează la tema continuităţii – chiar dacă include o abisală redefinire a vieţii şi morţii. Sau o iradiantă redimensionare a eului, atât în relaţia lui cu femininul (iubita, mama), cât şi în raport cu distanţa care îl separă/ apropie de sine sau de celălalt. Interioritatea vulnerabilă şi vitală, fragmentată şi expansivă, deopotrivă, preschimbă chipul proximităţii şi răstoarnă datele exasperante ale existenţei (…).

Continuitatea exhibării eului, cu penumbrele lui thanatice şi suferinţele lui paroxistice, se sprijină pe spectrul reflexivităţii. Nu autoînduioşare se prelinge din poeme, ci drama unui acces infatigabil de atenţie îndreptată asupra sinelui, în veritabila lui realitate. Nudă. Şi aflată sub şocul prelungit al iubirii, disperării, suferinţei insuportabile. Reflexivitatea îi conferă o aura (dându-i sens şi anvergură), dar şi un imbold. Al nealinierii. Sau al desprinderii. E nutritive ontologic şi fecundă poetic, sublimând trăirile şi recalibrând o expresivitate în care fiziologicul (inimă, palme, gură, sânge, vene) iese din registrul actualităţii trupeşti pentru a intra în verticalitatea  subtilă a întrebărilor. „Încă mai am momente în care îmi vine să plâng/ de fericire pentru un vers./ Ştiu că e o prostie./ Oamenii mari nu fac asta./ (…) Şi dacă mă gândesc la creierul meu, nu văd/ lucrarea naturii desăvârşită,/ nu descopăr minunea,/ ci o bormaşină stricată/ dată pe mâna unui imbecil./ (…) Într-o noapte am urcat pe acoperişul unui bloc/ de 26 de etaje – am văzut oraşul scufundat/ şi m-am gândit cum ar fi”. (Copiii din Hamelin. unul rămas în urmă)

Forţa mărturisirii provine dintr-un amestec de sensibilitate estetă, ironie sentimentală şi luciditate necruţătoare, explorate cu frisonul eului pentru care prezentul există ca (re)actualizare a unui timp trăit pe pragul dintre halucinaţie şi moarte. Printr-o neodihnă a asociativităţii, se caută nodurile dintre interioritate şi oniric (ceva esenţial despre vise), iar memoria scoate mereu la iveală emoţii care, aseptic, ar fi putut rămâne în uitare (…).

Poetica intermitenţei, decelabilă în Un anotimp în Berceni, se ordona şi în jurul gimnaştilor (i)mobili. În cobalt, unul dintre reperele continuităţii este chipul copilului – „băieţelul din lună, cu visul lui suspendat/ atât de departe de casă”, copilul „fără memorie”, incapabil să discearnă între bine şi rău, dar aflat în metamorfoză. Sau într-un efort de orientare a eului încă neaşezat. Pe chipul copilului se reflectă o zonă a temeiurilor în care totul poate lua (încă) o nouă formă. Dar se reface şi progresia treptată de la senzaţie la idee. Ori se articulează  limbajul, ce reflectă un imaginar exploziv şi grav, totodată, evoluând printre lait-motive şi repetiţii. În acord cu punctul de fierbere lăuntrică, acestea dau poemelor reperul epurei lor. Însă tot la nivelul stilistic se ascund fisurile câtorva poeme, prin trăiri reglate denominativ şi angajamente mentale subminate ideologic.

Dincolo de metabolismul nevrotic, se vede preocuparea poetului de a nu-şi extirpa (şi) o anumită specie de singurătate – aceea care catalizează viaţa interioară şi care, în loc să se aşeze în confortul unei soluţii încremenite, nu abandonează căutarea. Chiar dacă împrumută sonoritatea din Cortázar Blues, violenţa expiatoare din doar un cântecel pentru autişti (…) sau ia forma „excavaţiilor” din macro-poemul social Poem pentru cei de pe urmă, căutarea previne intoxicaţia obsesivă şi prelungeşte dialectic relaţia dintre prezenţă şi absenţă. „Aceste poeme neterminate sunt gleznele tale/ şi gestul discret de retragere al cotului/ când te aşezi lângă mine între perne şi caşti/ e încă un vers pe care nu mi-l poate lua nimeni// nu am nici un chef să mă adun/ 22 de ţigări şi nici un gând dus până la capăt / (…) e târziu/ în toată-ncăperea nu a rămas decât forma lăsată/ de corpul tău în cutele cearşafului –/ o parte din respiraţa ta –/ mirosul gâtului –/ forma sânilor –/ a pubisului/ iar eu te privesc de deasupra patului/ cum zâmbeşti ca un copil mare şi crud/ fără memorie/ fără nici un deget” (Poem de dragoste. Pornind de la un vers de Ilhan Berk). Intensitatea emoţiei nu e dată de dilatarea ei la nesfârşit. Dimpotrivă. Momentul întâlnirii se păstrează în absenţa lui, aşa cum emoţia/poezia poate metamorfoza, la nesfârşit, realitatea.

Realitatea cobaltului este cea a căutărilor unei prezenţe – asimilabilă eului, iubirii, adevărului, vieţii/morţii. Mai presus de toate, a poeziei. E o realitate cutremurată şi cutremurătoare, în care (auto)descoperirea îmbină suferinţa şi travaliul mental cu spontaneitatea intuitivă şi iluminarea instantanee. Ceea ce e trecut îndeobşte cu vederea poate coincide cu un element vital: „soarele e cobalt când se înalţă din trup şi străluceşte/ peste recife/ şi creierul meu tăbăcit pe care se aşază/ păsări necunoscute este cobalt / (…) şi inocenţa bătrână a poeţilor care au turnat/ versuri mângâietoare pe care nu mi le pot/ scoate din cap/ e cobalt (…)”

Programatică şi vizionară, cobalt e cartea unei traume care a făcut ca existenţa să se confunde cu coarda bine întinsă a unui arc. E expresia implicării totale, pe cont propriu – peste care pluteşte, convingător, aburul poeziei adevărate. »

(Graţiela Benga, în Orizont, nr. 10 / octombrie 2013)