Am asistat în ultima vreme cu tot mai mare detaşare la ieşirile în decor ale unui individ pe care am mizat în urmă cu câţiva ani, pe jumătate din naivitate, pe jumătate din orgoliu. Nu e un secret pentru nimeni că l-am susţinut şi încurajat pe Stoian G. în momentele de început ale afirmării lui, înainte să înceapă să se mozolească fără distincţii cu toţi cei care îi puteau da o mână de ajutor şi să-i înjure ca la uşa cortului lui comăneştean pe cei care nu aveau tocmai cuvinte de laudă faţă de el sau faţă de poezia lui. Pentru debutul său cu
Chipurile, numitul Stoian îmi este dator pe viaţă (deşi o datorie similară are şi faţă de vechiul lui tovarăş de joacă, Cosmin Ciotloş), căci fără cărţile pe care i le-am dat la timpul potrivit, fără discuţiile şi intervenţiile pe text pe care le-am avut, ar fi rămas la nivelul rizibil la care l-am găsit prin 2007, când ne-am cunoscut. Şi când alde Sociu îmi bătea obrazul că "de ce-l aduci pe ăsta la masă". Îl aduceam la masă fiindcă mi se părea un tip talentat care are ceva diferit de spus. Transformarea lui treptată într-un măscărici, într-un personaj cu totul nefrecventabil are legătură, fără îndoială, cu multele premii şi ovaţii cu care a fost primit după publicarea
Chipurilor (al cărei titlu îi reamintesc pe această cale că nici măcar nu îi aparţine). Derapajele s-au înmulţit, omul s-a simţit pe cai mari, a luat-o razna ţinând pesemne să repete destinul lui Ianuş - exploziv la debut, apoi confuz, paranoic, suburban, mimând nebunia şi fronda până când nu mai ştie cine e şi spre ce se îndreaptă. Spre ce s-a îndreptat s-a văzut în ultimii ani, când a publicat un volum de proză de toată jena şi un fel de roman în versuri,
Torrent, în care am citit câteva versuri puternice şi găleţi întregi de zoaie. Ce a uitat iarăşi Stoian să spună e că, după ce i-a scris textul pentru ultima copertă, Angela Marinescu şi l-a retras (se ştie cât de consecventă e poeta
Fugilor postmoderne...), spunând textual că "SGB e-n afara literaturii". O afirmaţie care altfel ar fi putut suna ca un compliment, numai că el nu e acum "în afara literaturii" în sens avangardist sau experimental, ci ţine să facă literatură cu tot dinadinsul pentru că scrisul compulsiv e singurul lucru de care, în absenţa oricărei calităţi umane şi a pârghiilor prin care să se ridice acolo unde visează (parlamentar, preşedinte jucător etc.), se poate agăţa. Am obosit să-i arăt lucruri elementare şi să mă simt eu ruşinat de cantitatea de ignoranţă şi de neruşinare pe care le împrăştie în toate părţile. Nu mai am nimic de adăugat.
Torrent - produs perfect pentru
băeţaşii care se dau în vânt după orice golănie stupidă cu drogaţi, futaiuri şi cultul personalităţii lui Seghebe (o variantă a mitocăniei maneliste) - este ultima cărţulie a acestui personaj caricatural pe care mă străduiesc s-o citesc.
Torrent este, ca să mă exprim în termeni pe care să-i înţeleagă şi
superautorul nostru, o spârcâială jenantă. O căţelărire în zori. Iar la cât de penibil sună încă de la început, s-ar putea să mă amuz la un moment dat contemplând jalnicele lui încercări de a mai uimi pe cineva cu
Cartea puterii (vă imaginaţi ce public ar putea avea o asemenea carte, nişte păduchioşi mai mari decât Seghebe, doar că ăştia nu au, din păcate, bani de dat pe cărţi, ci pe alcool etilic) sau cu versurile lui penale "de agăţat gagici", adică de a mai lăsa impresia că, publicând o carte pe an, Seghebe chiar e un fel de scriitor. Numai că liga lui e în zona George Stanca - Horia Tabacu, iar eu cu astfel de specimene sunt decis să nu îmi pierd vremea.