Homer la periferie

După Familia P de Dariusz Sosnicki, a apărut al doilea titlu din colecţia Orfeu a Casei de editură Max Blecher: volumul bilingv în sârbă şi în română Homer la periferie, o antologie din poezia lui Dragan Jovanovic Danilov, în traducerea regretatului Ioan Radin Peianov.

Reiau aici un fragment din postfaţă:

« (...) Este reconfortant să citeşti poezia lui Dragan Jovanović Danilov, autor polivalent afirmat în literatura sârbă a ultimelor două decenii, nu doar pentru calităţile lui de pictor (sau de descriptor) al unui real care se întrepătrunde cu mitologia, ci mai ales pentru că este un melancolic cu o scriitură vitalistă. Un manierism de substanţă, aş spune, folosind o formulă uzată în critica românească, adică un lirism al esenţelor care se trage din modernismul înalt, fiind pe parcurs relativizat prin funambulesc şi deriziune, ce aminteşte uneori de câţiva poeţi români aparţinând Generaţiei 70 (Vasile Vlad sau Ion Mircea sunt referinţele cele mai apropiate), dar şi de misticismul deziluzionat al Generaţiei 90. Puternicul filon etic al sârbilor – pe care e altoită o inteligenţă speculativă ce nu-şi slăbeşte nici un moment priza existenţială – se remarcă în poemele pe care D.J. Danilov le înscenează întotdeauna cu o tehnică migăloasă, de artist asianic („Viziunile mele exacte”). În esenţă, poetul se află în căutarea unui ideal de tip alexandrin, la care încearcă să ajungă pe calea intelectualului calculat şi fantast, inginer de labirinturi şi vizionar chibzuit.

(...) În acest univers poetic, capacitatea simbolizantă a lui Danilov joacă un rol important, iar poeme precum „Fereastra oarbă”, „Refugiul” sau „Cuib deasupra genunii” se derulează uzând de această calitate, aventura simbolică se încheagă şi conduce stăruitor către un sens metafizic. Conştient că lucrurile nu se dezvăluie direct („Am văzut tot, dar mi-a scăpat esenţialul”) şi că omul e rătăcit în „adânca pădure” în care „sub strălucirea rece a lunii / şi-a stelelor, goliciunea ne ancorează”, manierismul lui Danilov se încarcă de gravitate şi îşi găseşte adevărata vocaţie: cunoaşterea de sine. Dar, dacă la cel mai important poet român aparţinând aceleiaşi generaţii, Ioan Es. Pop, rugăciunea de antracit („singura rugăciune neiertătoare, singura pentru care am hotărât / să merg până la capăt”) e strivitoare şi lipsită de orice speranţă, la Dragan Jovanović Danilov oroarea (aceea pe care o trăise şi Kurtz al lui Conrad) e ritualizată şi convertită în melancolie: „Un fel de tristeţe molcomă, ca după dragoste, / mă răpunea atunci când pe unii dintre cei mai bătrâni /şi neputincioşi eram nevoit să-i duc pe scară în sus / până la culcuş, iar din când în când, găseam în hulubărie / sau chiar în preajma ei, câte un porumbel mort. // Spun: am avut şi eu un altar în blestematul, / micul oraş în care nu eram îndrăgit. / În clipe de solitudine, sub hulubărie / mă rugam, mă rugam, nici eu nu ştiu la ce.” (...)»