Din iulie, revista poate fi găsită în chioşcurile Inmedio şi în librăriile care se respectă.
M-am simţit deodată înduioşat când, după mai multe zile petrecute împreună în care nu reuşisem să depăşim stadiul banalităţilor politicoase, Björn Kuhligk a lăsat într-o noapte, după lectura avută la Sibiu, garda jos şi mi-a spus că în Bucureşti a trăit câteva momente oribile. Mi-a povestit pe scurt o secvenţă pe care mi-o descrisese cu aceeaşi stupefacţie, cu două zile înainte, Uljana Wolf (până şi detaliile reţinute de cei doi erau aceleaşi): pe Calea Victoriei, în faţa vitrinei magazinului Gucci, un cerşetor cu un braţ amputat, întins pe un carton, arătându-şi ostentativ ciotul trecătorilor. În jurul lui, câini vagabonzi care îi dau târcoale, îl miros, un film pe care – mi-am dat seama – l-am văzut de atâtea ori încât am încetat să-l mai receptez. Era în cuvintele lui Björn amestecul de dezgust şi revoltă pe care îl simţi în mod normal în faţa oricărui spectacol grotesc. Pentru mine însă, abjecţia pare să fi devenit, cu anii, o parte normală a lucrurilor. Bănuiesc că ceva similar li se întâmplă măcelarilor când nu mai simt mirosul de carne macră.
Între communication breakdown şi lost in translation, cele patru lecturi avute de poeţii germani invitaţi în România împreună cu opt poeţi români, la Bucureşti, Braşov şi Sibiu, m-au ajutat să înţeleg câte ceva despre fiecare dintre noi. Traducerile în româneşte ale poemelor lui Uljana Wolf, Ulrike Almut Sandig, Daniel Falb şi Björn Kuhligk sunt, se va vedea în revistă, ireproşabile. Dicţia lor – în mod evident originală, vocaţia – incontestabilă. Şi totuşi, de unde vin dificultăţile de receptare, momentele în care, citindu-le, am simţit că aceste poeme sunt excelente, dar nu mi se adresează în mod direct? Tehnica şi elaborarea meticuloasă pe care le intuieşti la nemţi, partea de experiment (în sensul cel mai larg) a acestor texte pot face câteodată discursul prea greu de decodat? Mă frustrează, în general, la poezia germană recentă – atât cât o cunosc din traduceri, de la Thomas Kling încoace – impresia unui mecanism foarte bine reglat şi, de la un punct încolo, autosuficient. Înţelesesem şi în urma întâlnirilor cu poeţii suedezi că poezia conceptuală este, în nord, direcţia cea mai influentă de astăzi – poate şi fiindcă permite, la adăpostul confortabil al experimentului de limbaj, consacrarea discursurilor care nu mai comunică nimic. Björn, în schimb, mi s-a părut iritat de obsesia corpului în poezia românilor, de autismul lor, de visceralitatea în exces. Comparaţia cu cerşetorul ciung era la îndemână.
Politizarea extremă a corpului din poezia românească (întotdeauna la voi e vorba despre corp, a fost reproşul lui Kuhligk) s-a lovit de oroarea de intimitate şi de manipulare a nemţilor. Decenţa pe care trebuie să o impună discursul privat a întâlnit intimitatea sângerândă, dezvăluită fără rezerve de poeţii generaţiei mele. Civilitatea, pe de o parte, şi expunerea fără nici o precauţie a rănilor, pe de altă parte, au stat pentru câteva seri faţă în faţă. Înţeleg de ce violenţa emoţională şi stridenţele lumii noastre le repugnă germanilor. De ce un occidental priveşte cu condescendenţă parada suferinţei la care suntem părtaşi şi pe care uneori o regizăm noi înşine în cele mai mici amănunte. Poeţii români li se vor fi părut oaspeţilor noştri mult prea dornici să se devoaleze, să se mărturisească; trăind şi creând într-o paradigmă diferită, poetul român nu-i lasă loc de-ntors cititorului, îl face părtaş la traumele şi exasperările lui, are un comportament profund nedemocratic, hăituit de fantasmele unei interiorităţi rănite şi vindicative; vorbeşte obsesiv despre eu, un eu aproape întotdeauna susceptibil şi nevrotic, pentru care miza poeziei e personală şi extrem de subiectivă; pentru nemţi, poezia nu mai poate fi confesional sau cutie a milei, ci un discurs alternativ care îşi propune să nu lase limbajul sufocat de limbajele publice ale manipulării, de aceea caută să demonteze discursurile actualităţii – publicitar, politic, juridic, administrativ – pentru a le putea arăta în toată goliciunea lor, spre a le demistifica. La mijloc nu e neapărat, cum ne-am putea grăbi să judecăm, deficitul de sensibilitate al unora contrapus disponibilităţii exagerate a afectelor celorlalţi. Ar fi prea simplu să reducem totul la banala opoziţie spirit germanic vs spirit latin.
În timp ce poezia germană de astăzi are de-a face cu realitatea unei lumi postcoloniale preocupate de ruinarea capitalismului, epuizarea resurselor naturale, dezintegrarea limbajelor convenţionale sau ecologismul, noi facem în continuare o literatură cu (şi din) disperare. Într-o societate structurată rigid, în care discursul public este impersonal şi funcţional (în vreme ce la noi e vituperant şi superficial), mai bine te îngropi în tine, sub o aparenţă ireproşabilă, decât să intri în spaţiul personal al altuia, să impui sau să ţi se impună ceva.
Fascismul societăţii de consum pe care îl denunţa în Italia anilor ’70 Pasolini este nivelator, dar subtil, călărind idealul „hedonist” al largii majorităţi manipulate printr-o propagandă persuasivă şi diabolică, ce nu îşi slăbeşte hăţurile nici un moment. Ca orice totalitarism, societatea de consum e, în esenţă, ostilă artei şi literaturii. Ostilă, de fapt, oricărei forme de „gândire personală”. Desigur, acum nu mai există cenzura de stat, dar capitalismul îşi exercită invariabil puterea de a cenzura economic. Impune limite de comunicare. Foloseşte mijloacele media pentru spălarea creierelor consumatorilor. Instituie reguli şi legi ale „corectitudinii politice”. Dar noi suntem încă pasivi faţă de mistificările societăţii de consum, răspundem cel mai bine – cum ştim, cu răbufniri de violenţă şi crize de isterie – stimulilor grosieri, discursul normalităţii, al echilibrului şi al decenţei rămâne spulberat. Obişnuiţi încă cu mijloacele rudimentare de represiune ale comunismului terminal, căruia i-au urmat două decenii de capitalism abject, după guvernări succesive ale stângii şi ale dreptei care nu au făcut nici o diferenţă în plan ideologic sau moral, dilemele noastre cele mai mari sunt de natură identitară. Cum am putea crede că vom găsi brusc un limbaj comun când problemele noastre sunt atât de diferite?
Rămâne, în cele din urmă, experienţa unor momente de graţie pe care, citind-o, doar poezia adevărată mi le poate dărui. „Nu voi sufla o vorbă despre pâlpâitul copacilor” îşi începe Ulrike Almut Sandig un poem superb, iar versurile sale rafinate despre absenţă şi pierdere sunt, pentru mine, suficiente ca să-mi întreţină credinţa că poezia este în locul potrivit. Şi că ne dă exact atât cât putem primi.
Şi dacă am rămâne cu atât, şi tot ar trebui să ne simţim norocoşi.
Vouă, aspiraţii vagi; entuziasme;
Gânduri de după prânz; elanuri ale inimii;
Înduioşare ce urmează după satisfacerea
Nevoilor naturale; străluciri ale geniului; forfotă
A proceselor digestive; uşurare
A digestiei bine făcute; bucurii fără motiv;
Tulburări în circulaţia sângelui; amintiri ale dragostei;
Parfum de smirnă în cadă, când dimineaţa; visări ale dragostei;
Enorma mea poftă castiliană de a glumi, imensa mea
Tristeţe puritană, gusturile mele aparte:
Ciocolată; bomboane aşa de dulci c-aproape ard; băuturi reci ca gheaţa;
Trabucuri amorţitoare; voi, ţigări adormitoare;
Bucurii ale vitezei; desfătare de a sta aşeazat; dulceaţă
A somnului în întuneric deplin;
Mare poezie a lucrurilor banale: fapte diverse; călătorii;
Ţigani; plimbări cu sania; ploaia căzând peste mare;
Nebunie a nopţii înfrigurate, singur cu doar câteva cărţi;
Urcări şi căderi ale vremii şi ale temperamentului;
Momente recurente din altă viaţă; amintiri, profeţii
O splendori ale vieţii obişnuite şi ale du-te-vino-ului dintotdeauna,
Vouă acest suflet pierdut.
traducere de Cl.K.
