Cu numărul 34, „Poesis internațional” trece de 5100 de pagini publicate în cei 14 ani ai existenței sale. Atât contextul național, cât și cel global, ce înregistrează un reviriment descurajator al extremismului și al mișcărilor izolaționiste și reacționare, nu oferă la prima vedere prea multe argumente în sprijinul unui asemenea proiect în esență coeziv și cosmopolit. Însă adevărul este că, privind înapoi, viața revistei a fost, cel puțin din 2014 încoace, adică de când a devenit semestrială și nu a mai avut un sprijin financiar constant, anevoioasă. Practic, insecuritatea ne-a însoțit în toți acești ani plini de mari contraste și tulburări, însă a fost răscumpărată de solidaritatea și de sprijinul constant al cititorilor (fără de care totul s-ar fi oprit în pandemie, dacă nu chiar mai devreme), precum și de constanța și dedicarea colaboratorilor, o comunitate de câteva zeci de poeți, traducători și eseiști care nu au încetat să creadă în construcția pe care am propus-o în vara lui 2010. Așa că, cel puțin din acest punct de vedere, deriva antidemocratică a lumii de azi nu are cum să împiedice (cu excepția unei calamități pe care, cu tot pesimismul meu structural, nu îmi dă mâna să o prevăd) continuitatea unui proiect ce-și justifică în definitiv sensul tocmai în vremuri în care mișcarea dominantă stă sub semnul unui declin al dialogului între culturi și colectivități ce încep să se privească din nou cu mefiență și cu ranchiună.
Volumul pe care l-am pregătit în ultimele luni se deschide cu un dosar Walt Whitman, a cărui încredere neabătută în îngăduință reciprocă, frățietate și întrajutorare are și astăzi o rezonanță contaminantă. Pe lângă traducerile din Whitman și contribuțiile critice pătrunzătoare ale lui Răzvan Andrei și Radu Vancu, alături de care am ținut să reluăm texte de colecție semnate de-a lungul secolului trecut de Ezra Pound, D.H. Lawrence, Sherwood Anderson, Henry Miller și Gary Snyder, „Poesis internațional” cuprinde traducerile lui Gheorghe Iorga din poezia mistică/sufistă persană, grupaje din nouă poeți români și câte unul din China, SUA, Ucraina, Polonia, Africa de Sud, Argentina, Suedia, Cehia și Danemarca, un fragment din romanul straniu și neîncadrabil al lui Raymond Roussel din 1913, microeseul maghiarului András Forgách și un interviu cu italianul Milo De Angelis, premiat la București toamna trecută, cronică de carte, de artă și trei texte ale unor poeți născuți după 2000 în memoria lui Ioan Es. Pop, extraordinarul poet 90-ist căruia generația mea îi datorează atât de mult.
Indiferent ce urmează, nu ne rămâne decât să citim, să scriem și să traducem în continuare cu aceeași consecvență de până acum.
