A trecut complet neobservată
împlinirea, pe 3 februarie, a două decenii de la moartea Florenței Albu. Poeta
și memorialista șaizecistă s-a născut în Floroaica (județul Călărași), pe 1
decembrie 1934. Fiică de țărani înstăriți, „chiaburi” (după terminologia
preluată de la sovietici începând cu 1948), fiica lui Ion și a Mariei Albu are
de suferit de pe urma etichetei incriminatoare: tatăl său este trimis la Canal,
iar tânăra Florența trebuie să depășească piedicile pe care sistemul comunist i
le așază-n cale: după absolvirea cursurilor liceale în București, la „Gheorghe
Șincai” (1952), este exclusă din Uniunea Tineretului Muncitoresc și nu-și poate
da examenul de intrare la Facultatea de Istorie. Lucrează la Fabrica Adesgo
(ironic, la numai câțiva pași de liceul pe care îl terminase) ca „ucenică spre
calificare”, însă reușește în cele din urmă să se înscrie la Facultatea de
Filologie, urmând în paralel cursurile Institutului „Mihai Eminescu”, unde
ajunge în primul an de după desființarea Școlii de Literatură. Absolventă în
1957, i se refuză debutul în volum și este, vreme de șase ani, șomeră (din
cauza „originii sociale nesănătoase”), având sporadice colaborări gazetărești.
Debutează într-un an nu
chiar strălucit pentru poezia românească, 1961 (dar care venea, ce-i drept,
după debuturile din ’60 ale lui Nichita Stănescu, Cezar Baltag
și Ilie Constantin), în colecția „Luceafărul” a Editurii pentru Literatură, cu
volumul Fără popas (cu o prefață de Maria Banuș), urmat de o
carte de reportaje (1962) ce îi facilitează intrarea în sistemul oficial al
revistelor literare – lucrează la „Scânteia Tineretului” și apoi, vreme de
treizeci de ani (1965-1995), la „Viața Românească”.
„A trebuit ca Florența Albu
să publice vreo cinci volume de versuri înainte de a-și găsi vocea proprie”,
își începe Ion Pop capitolul despre poetă în Poezia românească
neomodernistă – acestea ar fi, pe lângă debutul deja amintit, Intrare
în anotimp (1964), Fata Morgana (1966), Măști de priveghi (1968) și Himera
nisipurilor (1969). În poezia acestei perioade se ghicesc temele și
locurile comune ale literaturii cultivate de primul val 60-ist, în special de
personalitățile feminine cele mai vizibile ale perioadei, Ana Blandiana,
Gabriela Melinescu și Constanța Buzea. Atmosferă elegiacă, regim himeric al
viziunii, naivități și candori specifice vârstei, dar și momentului istoric și
literar.
Cu timpul, Florența Albu se
deplasează către o perspectivă de mai apăsată neliniște, apropierea destul de
convențională de Bacovia („O, iarăși mi-e urât și trist”, scrie într-un poem
din această perioadă, iar într-un volum din 1988 are un text intitulat chiar
„Orașul Bacovia”) fiind asumată de un spirit care poartă traumele și angoasele
unei tinereți în care a îndurat cât pentru o viață-ntreagă. Universul poetic se
lărgește și se nuanțează, candorile începutului fiind înlocuite de o conștiință
a înstrăinării și a inadaptării.
Temperament atrabilar, sobră
până și în anxietate, Florența Albu dezvoltă un sentiment al stagnării, al
purgatoriului pe care subiectul său poetic îl traversează: „Nu, nu e frig. Nici
cald. Nici / Soare. Nici frumos, / Și nici urât de tot. Nici vechi. / Nici
ceasuri palpitante. / Și nici tristeți mortale”, iar la finalul unui poem
intitulat „Artă poetică”: „Să păstrăm un moment de reculegere – spun. / Și
păstrăm un mileniu de reculegere”. Este al doilea moment al operei sale
poetice, care începe cu Austru (1971) și merge până la Kilometrul
Unu în cer (1988), trecând prin alte zece cărți de poezie, printre
care Elegii (1973), Umbră arsă (1980), Epitaf (1981), Terase
(1985) sau Efectul de seră (1987).
Deosebit de prolifică, Florența
Albu este și o poetă inegală, rămânând poate și din cauza abundenței editoriale
o scriitoare subestimată, iar literatura sa rămâne într-un secundariat și după
1989, perioadă în care mai publică Anno Domini (1991), în
care își strânge poemele „de sertar” dintre 1970 și 1989, un jurnal din aceeași
perioadă, Zidul martor (1970-1990) (1994) și încă trei volume
de poezie noi, dintre care cel ce merită amintit în primul rând, pentru că
realizează o mutație importantă în orizontul poeziei sale (ce recuperează acum
ipostaza de poeta vates), fiind Aurolac (1997),
apărut (spiritul epocii!) la distanță de mai puțin de un an de la albumul cu
același titlu al trupei Sarmalele Reci. „Nici un alt poet român nu s-a apropiat
atunci de realitatea imediată, cu o voce răvășitor demascatoare a noilor stări
de lucruri, în consecința dubioaselor «evenimente» ale Revoluției puse tot mai
frecvent între ghilimele”, notează Ion Pop în masiva sa istorie apărută în 2018.
Iată o relevantă mostră din această poezie deziluzionată și lipsită de
indulgență: „Aceeași muzică / aceeași mahala / de Orient – de Occident /
același Nastratin plimbându-și / fală și mizerie / lehamite și foame laolaltă /
același spirit dedulcit la lene / ori bășcălie veche / același joc pe loc – /
nisip istoric / hulă măcinare / același pas pe loc pe loc pe loc…” („Pas pe
loc”).
Antologia foarte
selectivă Austru (1999), cuprinzând mai puțin de o sută cincizeci
de texte, este ultima carte a Florenței Albu, care se stinge la spitalul
Fundeni și a cărei operă nu a mai cunoscut în cei douăzeci de ani care au
trecut nici o reeditare. E realmente păcat, nu doar de textele poetice din
care se poate alcătui oricând o antologie suplă care să o arate ca pe un poet
veritabil, ci poate mai ales de Zidul martor, carte de aproape 500
de pagini despre care Olga Ștefan, care nu împlinise doisprezece ani la
începutul lui 2000, vorbea de curând cu entuziasm, întărindu-mi încrederea în
actualitatea și puterea confesivă a acestui volum-document și la posibila
redescoperire a autoarei sale de către generația ce are astăzi vârsta pe care
Florența Albu o avea când începea să îl scrie.
Zidul martor radiografiază
sminteala totalitară („O minte dementă, un sistem întreg pare că ne programează
și ne interzice, după voie”, scrie într-un loc), greutățile, apăsarea și frica,
cenzura, marile lipsuri ale populației, demolările de după 1977, urâțenia
Bucureștiului ciuntit, cultul personalităţii lui Ceaușescu, Securitatea,
distrugerea satului românesc, inundaţiile, dar şi compromisurile, jocurile de
putere și obscenitatea generală a „scenei literare” din deceniile opt și nouă
ale secolului trecut, mediu nu mai puțin mizerabil și zadarnic decât cel al prezentului,
dar croit diferit într-o lume totalitară ce poate fi înțeleasă mai corect
inclusiv prin intermediul acestei cărți mărturisitoare.
