articol apărut în „Observator cultural” (nr. 1005 / 6-12 februarie 2020)
Cu Floarea Țuțuianu, artistă vizuală
și graficiană care a debutat relativ târziu (aproape la vârsta la care debutase
în volum, cu o jumătate de secol mai înainte, pictorița, poeta și traducătoarea
Margareta Sterian), antologia Un secol de
poezie română scrisă de femei (Volumul I. 1990-2019) face un efort să iasă
din zona previzibilului, înregistrând o poetă ce pare să aibă relativ puține în
comun și cu poetele optzeciste cam de-o seamă cu ea, dar și cu autoarele anilor
’90 alături de care și-a publicat primele
volume. Mizând pe senzualitate și voluptăți, însă disimulând constant,
complicându-și partitura de frivolă (apreciez că s-a vorbit nedrept de mult,
fiindcă a limitat receptarea poeziei sale, despre versul-aforism premiat în
2000 de revista Vatra: „Nu poți să iei un bărbat de la gura altei
femei”) cu o simbolistică ce se cere citită în cheie mistică, Floarea Țuțuianu
dă poemelor sale cele mai intense o energie arhetipală scăldată într-un erotism
ce sfidează interdicția. Din păcate, nimic din ce am scris mai sus nu reiese
din cele două texte selectate de Alina Purcaru și Paula Erizanu din cartea cea
mai recentă, a șaptea, a doamnei Țuțuianu, Corp
de literă (2017). Personal, aș fi ales măcar trei poeme din cărțile
precedente, poate chiar pe acelea care dau titlurile volumelor despre care cred
că s-a vorbit și s-a scris cel mai mult, Femeia
pește (1996), Leul Marcu (2000)
și Arta seducției (2002).
Un singur text din cele șase volume
publicate în românește de către Letiția Ilea e prea puțin chiar și pentru cei
mai fini gurmeți – antologarea autoarei clujene rămâne fără urmări, căci ce
poate spune o poezie de șaptesprezece versuri despre un poet? În același volum,
O persoană serioasă (2004), din care
a fost reluat doar cel ce-i dă titlul, poeme frumoase despre singurătate și urma tatălui dispărut (astfel, chiar e
păcat că a fost ratat, de pildă, „tata nu mai locuiește aici”).
Două autoare din Republica Moldova
puțin cunoscute în România, Maria Șleahtițchi și Liliana Armașu, sunt prezente
în antologia lui Purcaru & Erizanu cu câte două poezii, nici mai mult, nici
mai puțin decât plauzibile și îndeajuns încât să deschidă, poate, pofta
cititorului nu foarte la curent cu scriitura feminină din literatura basa de
după Leonida Lari, căruia îi sunt astfel servite mostre de poezie nici
extraordinar de curajoasă sau de inovatoare, nici prea demodată. Bănuiesc că
intenția antologatoarelor a fost să chestioneze o prejudecată des întâlnită la
criticii din România, care pornesc adesea, pe necitite, de la teza „înapoierii”
discursive a basarabenilor, loc comun contrazis de cei mai buni scriitori de
după destrămarea Uniunii Sovietice. Acestea fiind spuse, și pornind de la
premisa că, dincolo de reflexele de subevaluare ale „centrului”, e de acum clar
pentru oricine cunoaște evoluția culturii românești recente că artiștii din
Republica Moldova au adus un influx constant de vitalitate și prospețime (de la
optzeciștii basarabeni, în frunte cu Eugen Cioclea, până la cei mai recenți
debutanți), mărturisesc că regret absența din Un secol de poezie română scrisă de femei a Stelianei Grama, o
poetă extraordinar de înzestrată care a publicat în timpul vieții trei volume
din care garantez că ai ce alege – a demonstrat-o deja Dumitru Crudu în Noua poezie basarabeană (2009). Puțini poeți de pe muchia dintre milenii au arătat un
potențial comparabil cu al Stelianei Grama, care a murit în 2006, la numai
treizeci și doi de ani. Nici Diana Iepure nu cred că trebuia ocolită, cu toate
că este o poetă biografistă mai greu de încadrat „generațional”.
Cu
Adela Greceanu, Ioana Nicolaie, Doina Ioanid și Lia Faur se face trecerea de la
poeticile cultivate cu predilecție în anii ’90 la scriitura mai vitalistă,
reactivă și „indignată” a majorității celor de după 2000. Alături de ele, chiar dacă mai puțin
vizibilă, putea intra și Florina Zaharia, precum și câteva poete poete 90-iste
care locuiesc astăzi în Italia, Canada și Statele Unite (mă refer aici la Eliza
Macadan, Diana Manole, respectiv Anca Mizumschi). E greu de trecut cu vederea că ultima (din punctul meu de
vedere) antologie foarte importantă de poezie românească din ultimii douăzeci
de ani, Poezia română actuală (cu
cele trei volume ale sale, apărute între 1998 și 1999) începea cu Adela
Greceanu, mergând îndărăt către poeți născuți în anii ’20 ai secolului trecut.
Flerul lui Marin Mincu nu a dat în cazul acesta greș. Adela Greceanu debutase
devreme cu Titlul volumului meu, care mă
preocupă atât de mult… (1997), confirmând prin Domnișoara Cvasi (2001), Înțelegerea
drept în inimă (2004), Și cuvintele
sunt o provincie (2014). Din cele patru poeme incluse în antologie poți lua cât de cât pulsul și întrevede
schimbările care s-au petrecut în scriitura Adelei Greceanu de la o carte la
alta, cu toate că o selecție întru totul reprezentativă ar fi trebuit să
înceapă cu un text din primul ei volum.
Acum, câteva observații generale în
legătură cu liniile de evoluție ale poeticilor de după 2000. Cred că nu a
scăpat nici unui comentator cât de cât apt al poeziei din ultimele două decenii
că imediat după trecerea-n noul secol s-a impus pesimismul grefat pe un imagism
greu și întunecat, obsesia eului, visceralitatea (apăsată uneori până la
suprasaturație) sau disperarea existențială (expediată cu ușurință de comentatori
și critici leneşi drept „mizerabilism” sau „milenarism”) – împărtășite, într-o
mai mică sau mai mare măsură, de majoritatea poetelor și poeților afirmați în
primii ani ai mileniului. Printre cele mai semnificative modele autohtone de
scriitură au fost Mariana Marin și Angela Marinescu. Dacă Mariana Marin a fost
admirată ca o profundă conştiinţă etică pliată pe un fond afectiv învolburat şi
o sensibilitate maladivă, iar tinerele poete au asimilat de la ea lecția
febricității şi a unei intransigențe exasperate, de la Angela Marinescu au fost
preluatr în special imaginarul dark
și tandrețurile necruțătoare, cele mai multe poete revendicându-se, cred, de la
temele majore ale „subpoeziei” sale – marginalitatea, boala, suferința,
corporalitatea schingiuită, nihilismul.
Dacă gnosticismul pe care îl
ilustrează o parte din poezia Angelei Marinescu nu prea are continuatori, în
schimb poezia nevrozei, a ultragierii și a
„fisurii” a creat o reală emulație, începând cu Elena Vlădăreanu, urmată curând
de Miruna Vlada (care pregătește a patra sa carte, la șase ani de la Bosnia. Partaj) sau Oana Cătălina Ninu.
Parcursul Elenei Vlădăreanu de la placheta underground din
confesiunile distinsei doamne m. (2001)
și cărțile din acei ani de-nceput, în
care se
găseau contraste izbitoare, ecorșee și ulcerații, dorința avangardistă de
bruscare a cititorului, la poezia recentă din Bani. Muncă. Timp liber (2017) și minunata lume disney (2019), a urmat îndeaproape o evoluție
societală, de la nevroza „tranziției” (cu sentimentul unei maculări generale
trăit la intensitate maximă de copiii născuți în preajma lui 1980) la
capitalismul clonat cu mari hibe în România, temă pe care poeții contemporani
sunt tot mai tentați să o atace.
Una dintre cărțile cele mai admirate
ale deceniului trecut, reeditată până acum de două ori, Ecograffiti. Poeme pedagogice. Steaguri pe turnuri (2003) a
Ruxandrei Novac nu putea fi ignorată, iar Purcaru & Erizanu rețin două
hituri, „ca într-un gărduleț, ca într-o dantelă mecanică” și „r. w. f.”. Cred
că Ruxandra Novac a fost, cel puțin într-o primă fază, poetul care a asumat și
a asimilat cel mai mult și mai profitabil poezia Marianei Marin. Apariția anunțată
a unui nou volum semnat de Ruxandra Novac va fi evenimentul anului.
Prezente cu câteva pagini fiecare
sunt câteva dintre cele mai bune poete de astăzi: Rita Chirian (care după debutul indecis cu Sevraj a ajuns, zece ani mai târziu, în Casa fleacurilor, la o formulă impecabilă nu doar din punct de
vedere tehnic), Andra Rotaru (care a perseverat în dimensiunea conceptuală a
scrisului său, lucru care se vede cu claritate în a patra carte, Tribar), Domnica Drumea (care de la
logoreea din primul volum, Crize, a
ajuns, trecând prin Not for sale, să dea una dintre cele mai încordate,
mai criptice și mai memorabile cărți din ultimii ani, Vocea), Livia Ștefan (care e inversul Domnicăi Drumea, părând cu
fiecare carte – Lolita32, Thanato Hotel – tot mai torențială și
mai lipsită de inhibiții), Olga Ștefan (de la care se așteaptă un salt decisiv
după Saturn, zeul și Charles Dickens), Diana Geacăr (căreia
i-au reușit lucruri deopotrivă emoționante și viguroase în al treilea volum, Dar noi suntem oameni obișnuiți), Ana
Dragu (care a scăpat de mâțâielile din primele două cărți și a ajuns, după un
volum intermediar bine receptat, Păzitoarea,
să dea o carte cu destule piese excelente, Borderline),
Moni Stănilă, ce a avansat considerabil de la Postoi parovoz. Confesiunile dogmatistei până la volumul pe care îl
are în pregătire, Teodora Coman, tot mai precisă și mai sigură pe calitățile
sale de la o carte la alta, Gabi Eftimie, care a grăbit, prin Ochi roșii polaroid. Acesta este un test (2006),
alături de Vlad Moldovan și de Val Chimic, o mutație, o tăietură în poezia
recentă. Nu lipsește discursul feminist pur și dur al Medeei Iancu, secondată
de Iuliana Lungu, nici câteva eșantioane din inteligența conceptuală a Cosminei
Moroșan. Surpriza antologiei este tânăra nedebutată Bety Pisică (știu, sună ca
un renghi, dar nu este), pe care Purcaru & Erizanu mizează nu fără motiv.
Așadar, o antologie necesară și
utilă, care poate servi ca îndreptar de poezie contemporană, trimițându-și
cititorul la volumele puțin vizibile ale unor autoare de azi cu o apreciabilă
varietate de stiluri și de registre. Acest prim volum al antologiei Un secol de poezie română scrisă de femei
contează și fiindcă îl anticipează pe cel de-al doilea (acoperind perioada
1918-1989), care va fi mai provocator și mai riscant. Reproșul care poate fi
făcut cărții e că cele treizeci și șase de autoare sunt reprezentate foarte
frugal, dar bănuiesc că a fost o limitare editorială peste care nu s-a putut
trece. Senzația de inconsistență ar fi fost evitată dacă fiecare poetă ar fi
avut selectate măcar încă două-trei poeme. Însă antologia este, până una-alta,
în contextul sufocant falocentric al momentului, un gest pe care se cuvine să-l
salutăm.
