Marți, la Colegiul „Noua Europă”

Marți, 27 februarie 2018, de la ora 18, mă las pe mâna Mirunei Vlada (Troncotă) și merg pentru prima oară la NEC (Colegiul „Noua Europă”, strada Plantelor, nr. 21, camera C), pentru o lectură de poezie alături de Elena Vlădăreanu și de două scriitoare din Ucraina, Katerina Kalitko (n. 1982) și Irina Șuvalova (n. 1986).
Întâlnirea are loc în cadrul unui proiect academic al cărui titlu mă lăsă fără grai, „Revisiting the Nation. Transcultural Contact Zones in Eastern Europe”. Voi citi un poem din Un anotimp în Berceni și alte șase din recenta Douăsprezece secunde până la dispariția luminii. Mâine la NEC se va decide o dată pentru totdeauna dacă românii sau ucrainenii reușesc să topească mai iute nămeții cu viersul lor.

O nouă carte de Ionel Ciupureanu la Casa de Editură Max Blecher

Prima carte apărută în 2018 la Casa de Editură Max Blecher, e timpul să visăm un măcel, de Ionel Ciupureanu, este al 37-lea titlu din colecția „Plantații” (care s-a deschis în toamna lui 2010 cu Federeii lui Nicolae Avram și Mișcări de insectă a lui Ciupureanu).

După Mișcări de insectă (2010) și Venea cel care murisem (2014), I.C. vine cu un extraordinar volum de poeme în proză ce îl confirmă definitiv, la 60 de ani, ca pe unul dintre cei mai originali și mai memorabili poeți români contemporani.

„Poezia lui Ciupureanu, depoetizată à la Bacovia, ca să luăm un reper autohton, «dodecafonizată», relativizându-și instanța locutorie prin numeroase puncte de fugă, cu voci care compun mai degrabă o bandă sonoră înregistrată ca atare (fragmente de dialog, monologuri masculine sau feminine, uneori confuze, ce induc un timbru transgender, în cheia grotescă și perversă urmuziană din Ismail și Turnavitu: «ochi, favoriți și rochie»), decât un discurs literar… poezia lui, zic, se încarcă, într-o atmosferă de azil de noapte locuit de clodos beckettieni, de o intensitate existențială – implicit lirică – purificată brusc de zgura oricărei recuzite. Textul își leapădă pieile. Nu mai rămâne decât stupoarea de a exista.” (O. Nimigean)

e timpul să visăm un măcel și numărul 20 al revistei „Poesis internațional” vor fi lansate joi, 1 martie, de la ora 17, la Biblioteca Județeană din Craiova (Str. Mihail Kogălniceanu, nr. 9). Vor vorbi George Popescu, Horia Dulvac și Claudiu Komartin, într-o întâlnire moderată de Petrișor Militaru.

Ionel Ciupureanu, e timpul să visăm un măcel

Casa de Editură Max Blecher, 2018

Colecția „Plantații”

Institutul Blecher, ediția 167

Clubul de lectură Institutul Blecher și Casa de Editură Max Blecher vă invită, duminică, 25 februarie 2018, de la ora 19, în Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu Ilinca Bernea și Dan Dediu. În cadrul evenimentului va fi prezentat volumul 4,5 litri de sânge, miliardar (Casa de Editură Max Blecher, 2017) de Dan Dediu.

Ilinca Bernea (n. 1974) este regizoare de teatru, doctor în filosofie şi artist vizual. A debutat cu volumul de poezie Legile hazardului (1997), urmat de Poeme în Mi bemol major (2002), și volumele de proză: Iubiri în cămașă de forță (2003), Legende Androgine (2004), Semnul Lunii (2006), Cutia Neagră (2015) și recentul Numele tău și alte erezii (Polirom, 2017).

Dan Dediu (n. 1986) a câștigat, după câțiva ani în care s-a remarcat ca unul dintre cei mai promițători poeți ai noului val, cea de-a șaptea ediție a Concursului de debut „Max Blecher” și, ca urmare, a publicat volumul 4,5 litri de sânge, miliardar (Casa de Editură Max Blecher, 2017).

Moderator: Claudiu Komartin

Poemul despre insectă. Pastorală

era o vreme în care scriam împreună cu alții. nici nu știu exact când a-ncetat ăsta să mai fie un lucru firesc în zile și nopți petrecute împreună cu poeți prieteni. este, poate, un privilegiu al tinereții, când nu te gândești prea mult și te pornești să scrii dintr-un capriciu, din curiozitate, dintr-o disproporționată încredere în posibilitățile tale sau dintr-un sentiment pronunțat al solidarității. am scris acum 13-14 ani texte împreună cu Mitoș Micleușanu, Răzvan Țupa și Adina Zorzini, care aveau să se transforme în scenariul unei piese montate de Marcel Țop. acum 8-9 ani, la Constanța, m-am prins în jocul ăsta cu George Vasilievici, în alte dăți și împrejurări au fost și alții de care m-am simțit, în diferite momente, foarte apropiat. unul dintre ei e Cosmin Perța, care, căutând printr-un cufăr cu vechituri, a dat de un text scris de noi doi în timpul unei inteminabile călătorii în nord (spre Vișeu) de acum zece ani și ceva. îl postez și eu aici, puțin înduioșat, puțin nostalgic.

S-a trezit mama în noaptea asta vorbind și a zis:
am pântecul mare, rotund,
am pântecul ca o piele de iarnă peste o carne moale-moale
în care nu mai știu să pătrund.
A zis mama atunci: ai grijă și priveghează,
din clipa asta orice se poate-ntâmpla,
numai de mine, numai de mine să nu te apropii,
decât de ți-e foame,
doar atuncea să vii.

Gândește-te bine, mi-a spus,
cu zece oi și o drujbă poți ajunge departe –
neamul tău de măcelari blânzi
nu a visat niciodată că vreunul
de-al nostru va avea o șansă ca asta.
În compartiment este beznă –
ochii vecinului scrutează abătut cerul, așteptând
un semn cât de mic de la insecta din inimă.

Insecta, ca insecta, îmi zic,
dar până aici, la sâmbăta sâmbetelor,
insecta a avut ce să facă.
Gândește-te bine, îmi spun,
de aici încolo nu-i mult de mers,
numai de-acolo încolo mai e ceva.
Nu se face așa, nu se face.
De când insecta asta a început să umble nu mai am liniște
și îmi spun: mi-e moale inima de o vreme încoace, mamă.
Moale-moale, ca o bucată de carne proaspătă,
stoarsă de grăsime și sânge în vas.
Și dacă e așa, mamă, cine să mai privegheze,
când aici, în curte la noi, unii au început deja
să taie cu drujba ce-a mai rămas?

Ce-a mai rămas?
Un cântec de adormit măcelarii
(nu-i greu să murmuri
cât să rămâi treaz, cât să nu
rătăcească drumul insecta) –
mai ales dacă ai și drujba
pe-aproape. Asta am învățat de la tine, mamă,
când mâinile tale smulgeau buruiana de leac
și-o zdrobeau – iar eu dogoream
înfricoșat de soarta bietelor oi
ce rătăciseră din vina mea
prin valea întunecoasă,
unde-i belșug de iarbă
înaltă, dulce și moale-moale.

Dar insecta nu e chiar inima, mamă,
căci ea nu mușcă tocmai așa,
carne din carne smulsă,
ci mai aproape carne smulsă din carne.
Și când dogorește insecta e lumină mare,
ca moartea ni se așază pe chip
și stăm ficși de parcă nici nu ne-am mai mișca vreodată,
și de acolo ni se trage când ni se trage.
Zic unii că nu-i nicio moarte
ca pajiștea liniștită și moale, ca iarba
ca sunetul ei în răcoare.
Nu e nimic la fel de aproape de noi
ca liniștea aceea uitată:
o pajiște verde în vântul tăios,
cu fire lungi-lungi și verzi ca otava
prin care se plimbă insecta.

Cosmin Perța & Claudiu Komartin,
2007

Institutul Blecher, ediția 166

Clubul de lectură Institutul Blecher și Casa de Editură Max Blecher vă invită, duminică, 18 februarie 2018, de la ora 19, în Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu Veronica Ștefăneț, Anastasia Palii și Iulia Iaroslavschi. În cadrul evenimentului va fi lansată antologia grupului „Noii Barbari” din Chișinău, Opt’ (Biblioteca Municipală B.P. Hașdeu, Chișinău, 2018).

Veronica Ștefăneț (n. 1985, Chișinău) a absolvit liceul „Gh. Asachi”. Studii neterminate la Facultatea de Jurnalism a Universității de Stat din Moldova. Grafician la televiziune, director AO „Trigon”, director executiv Ethno Jazz Festival.

Anastasia Palii (n. 1993, Fălești) a absolvit Facultatea de Arte Plastice și Design, Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”, secția Arte Decorative. Urmează un master în Design Grafic în cadrul aceleiași facultăți.

Iulia Iaroslavschi (n. 2001, Chișinău) este elevă a Liceului Teoretic „Spiru Haret”.  Frecventează Atelierul „Vlad Ioviţă” de la Biblioteca Publică „B.P. Hașdeu”.

„Tânăra poezie de azi are chipul Rodicăi Gotca, Anastasiei Palii, Veronicăi Ștefăneț, Doinei Roman-Baciu, Elenei Răileanu, Iuliei Iaroslavschi, al lui Vitalie Colț și al lui Artiom Oleacu. Nu toți, firește, și-au găsit drumul lor, unii încă și-l mai caută, dar cei care și l-au găsit nu seamănă cu Buzu și Țvetov. Scriu o poezie diferită, cum este diferită și viața pe care o trăiesc. Citind antologia, sper să vă convingeți că cei din Opt’ sunt niște tineri poeți adevărați. Eu m-am convins de asta.” (Dumitru Crudu)

Moderator: Claudiu Komartin

Ovid Caledoniu

Ovid Caledoniu, în 1957

          Dacă ajungi pentru prima oară în Tecuci și nu ești doar în trecere, e posibil să te fi adus aici Muzeul „Teodor Cincu” (acesta îți poate furniza câteva surprize, fiind o combinație între un mare magazin de suveniruri și o Wunderkammer din care nu putea lipsi faimoasa mandibulă a rinocerului lânos) sau poate Parcul Central, numit încă de unii localnici „Parcul lui Pazvante”, cu o „Alee a personalităților” de-a lungul căreia sunt înșirate busturi din două epoci – printre ele acela al lui Iorgu Iordan, născut aici în 1888. Una peste alta, ca vilegiaturist nu vei găsi în orășelul gălățean mari motive de juisare estetică, poate doar descoperiri intime, colțuri ce păstrează un aer de altădată, ecouri și amintiri estompate. Astfel, cum cobori din centru către gară pe Bulevardul Victoriei, pe lângă parc, lăsând în urmă un hotel nou destul de pricopsit, dacă o cotești la stânga pe strada Matei Basarab (de fapt, o uliță rău asfaltată care nu cred să se fi schimbat prea mult în vremurile recente), vei da de o școală cum sunt o puzderie prin toată țara – un paralelipiped de beton trântit acolo în ultimii ani de comunism, ce poartă numele unui poet pe care doar câțiva și-l mai amintesc: Ovid Caledoniu. Liceul Tehnologic (care până să primească, acum vreo doisprezece ani, numele poetului era cunoscut ca Școala nr. 8) nu se distinge prin mare lucru, iar media de admitere mai bine rămâne trecută sub tăcere. Aici a predat (de fapt, în școala care a premers așezământul actual) multă vreme Jean Florea Georgescu, care până la treizeci de ani publicase două volume de versuri și fusese unul dintre artizanii revistei Meșterul Manole, sub pseudonimul Ovid Caledoniu, participând cu zel și dedicare la viața literară bucureșteană din preajma celui de-Al Doilea Război Mondial.

           Jean Florea Georgescu se naște pe 22 martie 1914 la București, într-o familie de funcționari. Debutează publicistic în 1933 (rămâne consemnată apariția într-o revistă numită „Pegas”). Absolvent de Teologie (în 1939) și de Litere (în 1944) după ce publicase în 1937 Endymion la Editura Librăriei Pavel Suru. În această carte, ce se deschide cu un citat din „Soleil et chair” a lui Arthur Rimbaud, Ovid Caledoniu cultivă o poezie limpidă și senină, cu ecouri din Rilke și Lucian Blaga (unul dintre textele de la începutul cărții se intitulează chiar „Stihuri pentru marea trecere”), 20 de poezii lucrate migălos, fără ruperi de ritm spectaculoase, dar și fără stângăcii vădite, altfel firești la un poet de abia ieșit din adolescență. Versul său e melodios și cumpănit, fără să pornească în galopuri exorbitante, ci păstrează o tonalitate elegiacă și potolită, sugerând o foarte lentă sfâșiere petrecută într-un spațiu eterat și ideal („Surâsul pal să-l vezi prin degete jucând / Să-l chemi în cântec, să-l fâlfâi la soare, / Mugurii-n sevă s-adoarmă până când, / Privești liniștită pasărea cum moare” – „Cântec pentru fata cerului”). Crește și se formează intelectual într-un climat cu o evidentă orientare creștină, dar această primă carte nu e una de exuberanțe autohtoniste sau religioase. Sigur, afinitățile sale culturale îl apropie de tradiționaliști, însă idealul care îl animă e mai curând unul de puritate și melancolie estetizată, în spiritul filosofiei blagiene.

      Nu este așadar întâmplător, în contextul cultural din a doua jumătate a anilor ’30, că Ovid Caledoniu va lega prietenii trainice, care aveau să-i marcheze parcursul, cu tineri scriitori ce îi împărtășeau orientarea. Acești autori de douăzeci și ceva de ani gravitau în jurul valorilor susținute energic de revista Gândirea, dar aveau să fondeze în 1939 o publicație cu program și țeluri proprii, Meșterul Manole. Programul a fost elaborat de Vintilă Horia, cunoscutul autor de mai târziu al romanului Dumnezeu s-a născut în exil. Acesta a formulat principalele direcții ale revistei (manifestul Meșterului Manole fiind publicat mai întâi în 1938, în Decalog), care a apărut din 1939 până în 1942 la București. Vintilă Horia și Ovid Caledoniu se cunoscuseră în 1935, Horia fiind, de altfel, cel care avea să scrie, după moartea prietenului său (pe care nu l-a mai revăzut după 1944), câteva pagini emoționante și prețioase, ce fixează figura tânărului autor al lui Endymion: „Avea ochii albaștri, ai mamei îmi închipui, care-i dădeau privirii o timiditate îngerească; avea vocea puțin stinsă, parcă formată din nuanțele albe din care-i era făcută fruntea, un om întreg și pur, incapabil de îndoieli și de piedici, de trădări sau de zâzanii” (dintr-un text memorialistic, „Suflete cu umbra pe pământ”, publicat în octombrie 1986 într-una dintre revistele exilului, Cuvântul românesc, și reluat în volumul Contra naturam). Descriere ce o completează pe aceea a lui Alexandru Paleologu dintr-un text de la sfârșitul secolului: „Pe Vintilă Horia l-am cunoscut într-o zi, prin februarie 1938, în redacţia proaspăt înfiinţatei reviste Universul Literar, proaspăt reînfiinţate mai exact, o conducea fiul lui Stelian Popescu, Victor Popescu, care fusese coleg de clasă cu mine (…). La prima întâlnire cu ceilalţi colaboratori, m-a frapat prezenţa unui tânăr, mai în vârstă decât mine cu vreo trei-patru ani, foarte distins, cu o voce foarte frumoasă,  într-un  grup  cu  alţi  colegi  de  generaţie de-ai lor, mai vârstnici decât mine, poetul Ovid Caledoniu (…)”.

       Meșterul Manole („În jurul acestui mit se organizează deci o spiritualitate profund ataşată de spiritualitatea naţională, cu un adânc fond folcloric, dar, în acelaşi timp, cu o largă deschidere spre universal”, scrie Alexandru Husar, rezumând textul programatic „Cuvânt deschis pentru călătoria noastră”) pornește la drum în anul izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial cu Vintilă Horia, Ovid Caledoniu, Ion Șiugariu, Horia Nițulescu, Axente Sever Popovici, Miron Suru. Poetul Ștefan Baciu, apropiat de Horia și Caledoniu, rămâne la Gândirea, dar și în proximitatea Meșterului Manole, din care apar treisprezece numere, scoase de Tipografia Cărților Bisericești.

         În această grupare de prieteni cu un crez comun, Ovid Caledoniu este poet, poet și atât, cu toate că simpatiile unora dintre apropiații săi îi apropie pe aceștia de extrema dreaptă. Este cazul lui Miron Suru, absolvent de Litere la București, fiul librarului-editor Pavel Suru, din Calea Victoriei 72. Pavel Suru, menționat de Horia Sima în Era libertății. Statul național legionar, era președintele Asociației Librarilor din România, director al Tipografiei Cărţilor Bisericeşti și membru al Asociației Prietenilor Legionari. Prin intermediul librăriei sale se răspândeau manifeste legionare, iar la editura pe care o ținea au publicat tineri poeţi apropiați Gărzii de Fier, printre care maramureșeanul Ion Șiugariu sau bucovineanul Mircea Streinul. Sub patronajul lui Suru apare în 1937 o antologie îngrijită de Vintilă Horia, Ovid Caledoniu și Ștefan Baciu, 13 poeți, cu 13 portrete de Neagu Rădulescu. Același Vintilă Horia, într-o scrisoare adresată prietenului său decedat cu opt ani mai devreme, apărută în Ethos, nr. 3, Paris, 1982: „Eram într-o vreme despărţiţi. Îţi aduci aminte? Tu, Ştefan Baciu şi cu mine. (…) Eram foarte tineri şi credeam enorm în propriile noastre forţe, destinate a schimba nu numai viitorul poporului român, în limba căruia ne scriam poemele, dar şi viitorul omenirii, în limba căreia ne gândeam poezia. Eram toţi trei fără partid, ca aproape toţi cei de la Meşterul Manole, deci de neiertat, în vecii vecilor de neiertat pentru unii şi pentru alţii (…). Ţi-aduci aminte? De la tine am învăţat să citesc pe Rilke, de la Ştefan pe Trakl. Eu v-am vorbit de Papini şi de Baudelaire.” Explicația acestei „despărțiri” o dă în Memoriile unui săgetător (Vremea, 2015), în care oferă și alte detalii relevante pentru portretul lui Caledoniu: „În vara lui 1936 sau 37, Ovid și Ștefan au petrecut împreună câteva săptămâni la casa de odihnă a scriitorilor de la Bușteni și s-au certat. Deci, în lunile următoare, m-am văzut numai în doi, când cu unul, când cu celălalt. Îmi dădeam seama că ruptura era definitivă, pentru motive de nepotrivire de caracter, cum se spunea la divorțuri. Unul era un introvertit, un timid, un fel de mistic profan, avea o privire de o puritate și de o bunătate parcă scoase din meditațiile lui Jakob Boehme, nu ieșea cu fete, deși era foarte încrezut de propria lui frumusețe masculină (...).”

       Al doilea volum al lui Ovid Caledoniu se intitulează Vrăjitorul apelor și apare în 1942 la prestigioasa editură a Fundației Regale pentru Literatură și Artă. Este o carte în linia liricii religioase și metafizice cultivate de gândiriști, Caledoniu parând că a făcut un pas înapoi față de debut în favoarea tendinței dominante a tradiționaliștilor. Nu e greu de ghicit că cele 32 de texte din Vrăjitorul apelor au o tramă amoroasă (cartea îi este dedicată pictoriței Mica Șerbu) – este volumul unei „întinse Singurătăți”, doldora de zări, stele și tristeți, iar poezia se convertește într-o terapeutică („tămăduirea” este căutată cu înfrigurare în mai toate poeziile de aici). Intimitatea vulnerată a lui Caledoniu este reținută mereu în retortele profesiunii sale de credință (credința autentică a unui om blând și sensibil) și de aceea nu își permite să renunțe niciun moment la o gesticulație previzibilă ce încearcă să comunice, în cele din urmă, un fior de natură religioasă. Prea sincer și inhibat ca să facă poezie mare, Ovid Caledoniu rezolvă cu această carte o posibilă dramă personală, și nu o face în spiritul „tradiționalismului predicant”.

        În 1944 este înfierat de Ion Caraion, care la 21 de ani se avântă într-un adevărat rechizitoriu făcut inamicilor literari și ideologici după „întoarcerea armelor” din 23 august: „Bubele altarelor, sucursalele fascismului, «naţionaliştii» cu rente, cu moşii, cu acareturi, ascunşi după opinii care au sângerat pe fruntea şi tâmplele lui Hristos (…).” Printre cei denunțați ca „misionari hitleriști” în articolul „Români, miniştri ai Germaniei”, din „Fapta” (19 septembrie 1944), pe lângă Blaga, Aron Cotruș, Nichifor Crainic, Vintilă Horia sau Pamfil Șeicaru, se numără și „Ovidiu Caledoniu”, ca ziarist la Muncitorul român condus de Pan Vizirescu. Cât timp a activat O.C. la această gazetă „întemeiată de Mihail Sadoveanu când era Ralea ministrul muncii” (apud Pan Vizirescu, într-un interviu din anii ’90 luat de Lucia Hossu Longin) e greu de stabilit, probabil că pentru o scurtă perioadă. E, în orice caz, una dintre ultimele menționări ale poetului Caledoniu, a cărui urmă se pierde în perioada tulbure și tot mai apăsătoare de după 1945. Este anul în care mor Șiugariu și Streinul (cel dintâi pe front, în Cehoslovacia), iar destinul „generației dela 1939” (după expresia lui Vintilă Horia) este în bună măsură amputat. V.H. trecuse din Austria (era ataşat de presă la ambasada României din Viena) în Italia, de unde avea să emigreze în 1948 în Argentina, iar Ștefan Baciu va urma un traseu în oglindă: numit în 1946 la Berna ca atașat de presă, rămâne în Elveția, emigrând în 1949 în Brazilia. Începe represiunea scriitorilor asimilați fascismului datorită activității lor din timpul războiului, chiar și fără să fi făcut apologia guvernărilor de extremă dreaptă sau vreun fel de propagandă legionară. Cei apropiați de grupările culturale care puneau în centru naționalismul și ortodoxia poartă automat un stigmat ideologic. Au pierdut războiul, sunt cu toții în tabăra celor învinși.

       Căsătoria lui Ovid Caledoniu cu profesoara Clemansa Ghilț (care preda franceză și italiană la Liceul „Unirea” din Focșani) este încă un motiv care îi grăbește plecarea din București. În 1946, după nașterea fiului său, Alexandru-Cristian, devine profesor de limba română și religie la gimnaziul din Nicorești. Poetul Ovid Caledoniu își pierde urma, devenind profesorul Jean Florea Georgescu. În 1947, într-o vizită la Nicorești, Zaharia Stancu, recunoscându-l pe poetul pe care îl cunoscuse cu ani în urmă în București, exclamă: „Dumneata, aici?!” – întâlnire rămasă, din fericire pentru tânărul profesor, fără urmări. În ianuarie 1948 se naște al doilea copil al soților Georgescu, Ileana; este anul în care, prin Decretul nr. 175, învățământul este laicizat, iar Religia scoasă din rândul obiectelor de studiu. Jean Florea Georgescu rămâne profesor de limba și literatura română, la Tecuci, unde va trăi până la sfârșitul vieții.

         Moare pe 15 ianuarie 1974, cu câteva luni înainte de a-mplini 60 de ani. Revenise în literatură după treizeci și unu de ani de tăcere, cu volumul Pasărea de foc (Junimea, 1973), în care se găsesc câteva frumoase poeme de maturitate, trădând aticismul și sobrietatea de modă veche a unui poet călit, pe care experiența l-a înarmat cu răbdare și solicitudine: „Sunt / cel care vorbește despre statuia / prezentului ca de-o minune aparte, / purificați printr-o nouă iubire / oamenii sunt jumătate aici, / jumătate în câmpiile Elizee / ale viitorului și cântecul curge / ca apa din stânci, trebuie numai / să-ntinzi mâna. // Sunt / cel care mă aflu la porțile / nopții, nu duc în saci singurătatea, / o mână ne scrie numele pe cer / cu sânge cald de cerb înjunghiat / și grădinile au suflete de foc, / rodesc în pământul acesta de / țară valahă cu merele de aur / în pieptul oricui. // Sunt / cel care rupe pâinea fierbinte / a fiecărei clipe, muntele viu, / soarele strânge-n brațe dimineața, / purificați printr-o nouă iubire / oamenii sunt jumătate aici, / jumătate în câmpiile Elizee / ale viitorului și cântecul curge, / trebuie numai o inimă de / vultur pe creste.” („Vultur pe creste”)

         În 2014, la împlinirea a o sută de ani de la naștere, apare prin grija fiicei poetului, doamna Ileana Tulică, volumul Amiază absolută, cuprinzând 70 de poeme rămase într-un manuscris predat editurii Cartea Românească în 1972. Îi rămâne cuiva din viitor să scoată la iveală corespondența dintre Ovid Caledoniu și Vintilă Horia (cei doi și-au scris înainte de 1944, când Vintilă Horia era la Viena, și apoi din 1967 până în 1973, când scrisorile poetului din Tecuci nu au mai putut trece granița). Ar putea fi un frumos roman epistolar despre prietenie, exil și regăsire. 

Vineri și sâmbătă, la Timișoara

Vineri și sâmbătă voi fi la Timișoara pentru două evenimente care au cam toate ingredientele să iasă foarte bine. Mai întâi, vineri seara, de la 19.30, se închide expoziția Anei Toma de la Galeria Triade (Calea Martirilor, nr. 51/45), TOMAGRAPH, al cărei vernisaj a fost pe 12 decembrie. Atunci nu am putut ajunge, așa că era musai să apuc să o văd, iar ăsta e momentul perfect: Ana a invitat prieteni și apropiați care vor fi laolaltă cu ea într-un show grandios, de final. L-am prins pe Octavian Soviany, care e într-un turneu prin Banat cu romanul lui cel mai recent, Ion Barbu ot Petrila va veni și el, cum o făcuse și la deschidere, va fi cu noi poetul Dan Dediu, care o să facă o grămadă cu trenul tocmai de la Bârlad, iar Paul Burcia, cel mai nou membru al echipei „Max Blecher”, va ajunge de la Cluj. Dacă n-ați văzut expoziția Anei (care, fiind debutul ei, sigur va rămâne-n istorie) și sunteți în Timișoara, acum e momentul s-o faceți.
Sâmbătă seara, de la 18.30, mergem în librăria noastră preferată, „La Două Bufnițe”, cu volumul de debut al lui Dediu, ieșit în noiembrie la Casa de Editură Max Blecher, 4,5 litri de sânge miliardar, și cu nr. 20 (2/2017) al revistei „Poesis internațional”. Vom povesti, vom citi. Pentru cei care nu s-au plictisit încă de asta, le spun și că în librărie mai sunt, mi s-a spus, două exemplare din antologia mea, Maeștrii unei arte muribunde, care așteaptă să fie eliberate din ghearele (neasemuit de tandre) ale bufnițelor.
Gata, hai că v-am făcut planuri pentru weekend. Ne vedem la Timișoara.