Șampanie

Domnul Ervin a știut de la început că nu era bine, domnul Ervin a băut șampanie deși i se spusese și știa singur, din câteva cioburi de amintiri (oho, vara lui ‘74 trecuse prin țeasta lui ca un mărfar sovietic dispărut înainte s-ajungă la destinație), că nu trebuie să le mai amestece, că nu trebuie să cedeze atât de ușor, dar muzica era îndrăcită, iar fetele blonde și pistruiate, așa că domnul Ervin a luat-o razna, și-a făcut numărul și a dispărut în pădure.

– Nelo, mă jur, când mă uitam așa la el, cum iese fugind din cabană în chiloți și ciorapi și se năpustește printre copaci urlând ca apucatu, mi-am făcut cruce și am zis că ăstuia cel mai bine i-ar fi acolo, printre urși, ducă-se, să se descurce ăia cu el. Am băut mai departe, încă nu se mijise de ziuă, nu prea mai aveam chef nici unul, poate doar Marcel cu Vio, da’ ne-am zis hai să terminăm dracu buteliile-alea dacă tot, oprisem și muzica, să auzim dacă e ceva zgomote pe afară, fetelor ălea din Toplița le cam pierise râsul când s-a dumirit în ce hal le mușcase Ervin de genunchi și de țâțe, le-a împăcat băieții cum s-a priceput și ei, esplicându-le că la Ervin ăsta dacă i se urcă la cap șampania, apăi atunci n-ai ce-i face, dup-aia l-am mai așteptat cât l-am așteptat și am mers toți la culcare.

De douăzeci și cinci de ani, madam Cleo, fosta tânără stagiară de la I.A.S. Biharia, povestește aproape cuvânt cu cuvânt pățania cu domnul Ervin, marea aventură și enigma nerezolvată a tinereții ei de zootehnistă fruntașă. Între timp, Cleopatra Livezeanu a luat binișor în greutate, fumează ca un șarpe și-și reia povestea oricui vrea s-o asculte. Cleo-i convinsă că nu e beteșug pe care să nu îl repare mâncarea ei, însoțită de litania cu bietul domn Ervin, omulețul ăla roșcovan pe care într-o noapte cu prea multă șampanie l-a înghițit pământul. De la meningită la astm și de la hernie la botulism, haleala și filmul cu dispariția domnului Ervin – „până în noaptea aia, un tăntălău la locu’ lui” – le rezolvă pe toate. Banda încă nu s-a tocit, în arpacaș se mai scutură câte un fir de scrum din țigara înfiptă în botul ei de vampă obosită, prin ciorba de potroace se bălăcesc atâtea muște că nici cheferiștii nu-i mai calcă pragul decât când își iau chenzina și vor să mai audă o dată povestea neobișnuită care, oricâtă melodramă și oricât mister i-ar imprima vocea ei gâjâită, îi face să se tăvălească pe jos de râs în chichineața de la parterul blocului B15.

– Că o fi, c-o păți, bezmeticu’ nu s-a mai întors. L-am căutat, l-am strigat, Marcel a pornit-o pe urmele lui în pădure, a găsit după câteva sute de metri chiloții și ciorapii la domnu’ Ervin, le lepădase și p-ălea, cum era el apucat dă streche, și se-afundase mai departe, o luase prin mărăciniș, trecuse râul și peste deal, încolo spre Brânca milițienii i-a pierdut urma. Rămăsese cum l-a fătat mă-sa, după crengile rupte a tot alergat ca nebunul, s-a tăvălit nițel prin mâl și dus a fost. Ne-am întrebat toți cum dracu de nu-nghețase pe-acolo, așa, în sula goală? Nici vorbă să-l fi atacat vreun animal, cred că prin partea aia nici nu era decât mistreți d-ăia pitici, și să fi ieșit în calea lui cred că mi ți-i regula și-i și mușca de rât. Deh, toplițencele știa pe pielea lor cum e, avea a doua o zi niște frumuseți de vânătăi, își ținea comprese reci pe țâțe și plângea ca proastele. Cât a căutat ăia de la miliție, nici urmă de sânge, dincolo de râu ploaia de peste noapte spălase pământu, la posturile din jur nimic, pădurarii se scărpina la ceafă și nu-nțelegea unde pizda mă-sii s-a băgat, ce mai, ia-l pe zăbăucu’ de Ervin de unde nu-i.

Rămăseseră acolo încă două zile, spre final nici nu-și mai vorbeau, între ei se instalase răceala, un fel de discordie mută pe care nici unul nu avea chef să și-o explice sau s-o descâlcească, ceva care s-a transformat repejor din jenă în antipatie fățișă. Viorel bea de unul singur pe o pajiște din marginea drumului forestier, cu nasul vârât într-o carte de Mironov, Cleo îl părăsise fără vreo remușcare pe Marcel, care avea să se însoare spre toamnă cu Ildiko, ale cărei vânătăi erau mai clar conturate decât ale Ibolyei, soră-sa, căpătaseră un nimb ce-l zăpăcea pe tinerelul prof de sport din Zalău, până-ntr-atât că n-a mai putut renunța niciodată la plăcerea vinovată de a o-nvineți periodic pe Ildi, doar pentru a se-nfrupta din splendoarea sumbră a echimozelor de pe pielea albă ca laptele a neveste-sii. Ibolya fusese ceva mai norocoasă, câțiva ani mai târziu o făcuse terci un camion la Combinatul de exploatare și prelucrare a lemnului, pe când Gogu, cel care-l introdusese grupului pe șeful lui direct, insistând ca holteiul cu zece ani mai mare decât ei să-i însoțească-n excursie, a fost din momentul ăla pentru toți vinovatul moral al întregii drame. Mari mustrări de conștiință nu l-au încercat însă pe Gogu, ajuns după ’89 prefect într-un județ din nordul Ardealului, pe care l-a jumulit cu simț de răspundere, înainte să fie pedepsit de la București pentru lipsa lui de colegialitate în împărțirea prăzii printr-un post umilitor de subsecretar de stat în Ministerul Apelor și Pădurilor.

            Gașca s-a împrăștiat iute și fiecare a apucat-o pe drumul lui, iar de la aventura din vara lui ‘81, cei șase (rămași cinci după accidentul Ibolyei) s-au evitat magistral. Domnul Ervin a-ngroșat lista persoanelor dispărute fără ca cineva să le simtă lipsa și, cu excepția mătrăgunei oxigenate și rotofeie care a făcut din el o legendă odată ce farmecul i s-a risipit în aburi de mâncare slinoasă, fum de Carpați și spălături cu bicarbonat de sodiu, nimeni nu l-a mai pomenit decât în treacăt – o amintire peticită și șleampătă cu un contabil care a prăpădit bunătate de șampanie și s-a dus pe pustii.

            Doar cureaua cu cataramă metalică, în formă de scarabeu, a lui Ervin, stă drept dovadă că roșcovanul nostru chiar a existat. Tânăra tov. zootehnistă o pusese bine, îndesând-o în rucsac înainte de venirea miliției, și acum o arată triumfătoare la sfârșitul fiecărei istorisiri, dar nu lasă pe nimeni să o atingă, din același sentiment de respect vecin cu venerația care-a făcut-o de-a lungul anilor să-i refuze pe toți hojmalăii care i-au nimerit în pat și cărora le-a trecut prin scufie că ar putea-o-ncerca măcar o dată, așa, „dă sufletu’ lu’ domnu’ Ervin”, pe bucile durdulii ale Cleopatrei.

Concursul de debut „Max Blecher” (VII)

       Dăm drumul celei de-a șaptea ediții a Concursului de debut „Max Blecher”; dacă nu mă înșel, prin titlurile pe care editura le-a propus ca urmare a alegerilor noastre, din 2011 încoace, este evenimentul cel mai exigent, mai fructuos și mai consecvent ce are în prim-plan poezia autorilor nedebutați ce scriu azi în românește. Ca dovadă că poeții pe care i-am publicat la edițiile precedente (cel mai recent este Ciprian Popescu, câștigător, cu Mile End, al Premiului „Mihai Eminescu” pentru debut pe 2016) sunt printre debutanții despre care s-a scris cel mai mult, iar cărțile lor au căpătat imediat notorietate în mediul literar. Așa că noi ne facem în continuare treaba, scoțând în urma lecturii minuțioase a manuscriselor trimise cartea pe care o considerăm superlativă (iar până acum nu am greșit, asta datorându-li-se în mare măsură scriitorilor care au făcut parte din juriile anilor trecuți: Ioan Es. Pop, Liviu Antonesei, Radu Vancu, Dan Coman, Răzvan Țupa, Svetlana Cârstean, Iulia Militaru, Rita Chirian, Gabriel Daliș, Chris Tanasescu (Margento), Dan-Liviu Boeriu, O. Nimigean, Marius Conkan, Ruxandra Cesereanu, Nicolae Coande, Teodora Coman, Andrei Dósa).
       Anul acesta, câștigătorul va fi ales de poetul Radu Andriescu, eseistul și criticul Alex Ciorogar și subsemnatul; împreună vom avea grijă să nu scădem nivelul, oferind încă unui debutant foarte bun posibilitatea de a scoate o carte la Casa de Editură Max Blecher în condițiile cu care i-am obișnuit pe cititorii noștri.
       Aveți trei luni (deci până pe 22 septembrie 2017) să vă trimiteți manuscrisele pe adresa debutmaxblecher@gmail.com, faza următoare va fi, până prin 29 septembrie, alcătuirea unei liste scurte cu cele mai bune dintre cărțile primite, iar în prima parte a lui octombrie vom decide câștigătorul. Vor urma redactarea cărții, paginarea, tipărirea și lansarea ei la târgul de carte Gaudeamus din 22-26 noiembrie.
       Pentru a evita confuziile și pentru a nu ne pierde prea multă vreme cu lucruri care nu au legătură cu ceea ce căutăm să facem prin acest concurs, vin din nou cu încurajarea (sau rugămintea) să trimiteți în cunoștință de cauză. Pentru aceasta, nu ar fi rău (și ne-ați ajuta în perspectiva, întotdeauna provocatoare dpdv al resurselor noastre limitate, a finanțării acestei apariții) dacă ați comanda de pe site-ul editurii dintre cărțile pe care le-am publicat până acum, măcar pentru a ști cu ce ne ocupăm. Am avut destule experiențe neplăcute în acești ani, cu autori care trimit oriunde și oricând, doar-doar cineva le-o publica încercările literare. Primim an de an „manuscrise” ce conțin doar câteva texte, cărți din lectura cărora nu e greu să-ți dai seama că autorii nu se citesc decât pe ei înșiși, fiind rămași cu lecturile la Goga sau, în cel mai bun caz, Nichita Stănescu, așa încât mi se pare nimerit, pentru cineva care vrea să se alăture comunității pe care am creat-o în jurul Institutului Blecher și al Casei de Editură Max Blecher, să știe câte ceva despre eforturile noastre și despre literatura pe care am promovat-o în cei șapte ani de când am pornit.
       Pentru cei interesați de concurs fără să fi intrat încă în contact cu colecțiile noastre, subliniez că sunt încă disponibile volumele semnate de Victor Țvetov, Anatol Grosu, Ștefan Ivas, Ligia Pârvulescu, Ciprian Popescu, Florentin Popa, precum și alte titluri ale unor poeți tineri pe care mizăm, precum Rita Chirian, Andrei Dósa, Livia Ștefan, Vlad Drăgoi, Sorin Despot, Marius Aldea sau Mihók Tamás. Îi găsiți pe toți, și le puteți comanda cărțile fără prea mari bătăi de cap, aici.
       Succes!

Poesis internațional nr. 18 (2/2016) online

De-acum, Poesis internațional 18 (2/2016) poate fi citit și descărcat online, ceea ce nu-nseamnă că, dacă vă place, nu-l puteți și cumpăra, stă altfel pe măsuța de cafea sau în raftul din bibliotek. Același lucru e de făcut și cu numărul 19 (1/2017), care-i cel puțin la fel de plin de literatură excelentă. Dați clic pe copertă, vă va trimite acolo unde l-am uploadat.

Alien Boredom

încă un text regăsit, din perioada site-ului clubliterar; care-a fost și atelier online, și ring pentru ambițiile tinerilor scriitori de atunci, și un fel de precursor al facebook-ului... publicasem de câteva luni Circul domestic și-ncercam să mă dumiresc (ca mai mereu), cu o anumită disperare, spre ce s-ar putea îndrepta mai departe poezia asta a mea.


nu o să mă aşez în genunchi
dar nici nu mă voi simţi umilit
când unul dintre miliardele de lucruri la cheremul cărora sunt
mă va obliga să stau în genunchi
(Florin Măduța)

aş vrea să cred că mereu se iveşte câte ceva
că am tot felul de ocazii şi de-ntâlniri că-s monden şi umblu tot timpul
da-i mai degrabă ca în călătoriile prin moldova cu microbuzul
sate comune oraşe distanţele se dilată
parcă ai sta pe loc

îţi vine să scoţi limba la unul sau altul de plictiseală
mă uit pe geam şi capul meu arată probabil ca o minge dezumflată
pt ţigăncuşa care scuipă seminţe la un semafor din bacău
pt ţărănoiu beat care merge pe mijlocul drumului
când intrăm în paşcani

aş vrea să-mi fie teamă puţin pentru ei
să fiu mai ocrotitor măcar cu ceea ce e aproape de pielea mea
zilele trec fără noimă lungesc pelteaua mi-e şi ruşine

m-aş lăsa legat
dacă asta mi-ar pune sângele în mişcare
sau m-aş plimba prin grădina cu gutui înfloriţi

dar nu am nici o grădină şi
cel mai apropiat parc din cartier e în curtea spitalului 9

pe aleile lungi şi anoste mă plimbam cu o.s. şi nici unul
nici unul dintre noi nu avea chef de nimic
dar tot o dădeam cu esenin cu isadora duncan cu mincu

când m-am tăiat în conserva de carne din rană curgea rumeguş
am căscat puţin am vrut să mă bandajez
mi-am făcut o cafea am uitat şi de usturime şi de bandaj
un şoarece cafeniu se rostogolea prin rumeguş
se crease un fel de complicitate


decembrie 2005

„Un sudic ce se îndoiește de sine”

Aproape necunoscut, în orice caz absent din toate listele și clasoarele mai mult sau mai puțin partizane, mai mult sau mai puțin echitabile ale generației noastre, poetul Silviu Gongonea (n. 1980) își vede de ale lui și publică în 2017, la o editură sârguincioasă și greu reperabilă în afara Craiovei, Aius, a doua sa carte de poezie, cu un titlu cam șters, A doua natură. Silviu debutase fără nici un fel de zarvă acum opt ani, publicând la aceeași editură volumul Încălzirea mâinilor (2009), urmat de un studiu monografic pe care doar poziția sa periferică a făcut ca mediul literar să nu-l bage prea tare în seamă: Gellu Naum: aventura suprarealistă (2013).
Rezervat și coerent cu sine, lui Silviu Gongonea pare să-i prindă bine marginalitatea pe care și-a impus-o (nici autoironia nu-i lipsește în unghiul acesta în care s-a plasat și pe care și-l asumă până la capăt: „Trăiesc într-un târg ruinat/ pe care-l cred stâlpul țării mele./ Și e posibil/ să pic într-o altă țară/ cu ziduri dezghiocate/ cu ferestrele către apus./ Și e posibil/ să pic în paharul unui pensionar/ care zace în amorțire […]”), așa încât dintre poeții încă tineri ai Craiovei, mi se pare în acest moment că e singurul care propune o viziune și o etică îndeajuns de convingătoare. Cu lecția suprarealistă asimilată într-o formulă bine dirijată și tot mai clar definită, descoperind între timp tranzitivitatea și directețea tipice biografismului deja clasicizat de la 80-iști încoace, poetul alege să-și lucreze textul într-un minorat despre care știm deja de mai bine de jumătate de secol (avem destule exemple în poezia românească mai veche și mai nouă, de la Bacovia la M. Ivănescu și de la Ionel Ciupureanu la Constantin Acosmei) că poate fi lozul câștigător.

E drept, uneori „naturalețea” despre care vorbește Nicolae Coande în prefață (mai e o observație a acestuia pe care o rețin și cu care tind să fiu de acord: „Lent, fără grabă, cu lentile de noapte, Silviu Gongonea l-a «văzut pe altfel», în adierea înfricoșătoare a numinosului [...]”) îi mai joacă feste acestui poet chibzuit și nezgomotos, care mai alunecă într-o zonă cam previzibilă, ternă fără farmec, un pic cam prea „confortabilă”. Până și naturalețea fiind, în artă, un construct, ceva la care ajungi prin eliberare de naivitățile pasabile și, uneori, prin artificiu, cred că aceasta e piedica ce-l mai ține pe S.G. la câțiva pași de atingerea potențialului maxim al poeziei sale.

Concret, în textele în care începe să se alinte, împingându-și discursul în spațiul desuet al poeziei-despre-poezie, al scriiturii prea conștiente de sine, care mai totdeauna devine prețioasă și necreditabilă, se trădează, plasându-se într-un teritoriu ostil propriului discurs: „Trebuie să ții ochii deschiși/ foarte tare/ până la desprinderea de orice egolatrie/ mai ales de cea a scrisului./ Ea este cea mai dăunătoare dintre vicii/ lațul de care nu poți scăpa” etc. În același poem, al doilea al cărții, îngeri care putrezesc și sângele îngenuncheat în rugăciune îl situează într-o retorică vetustă și cred că exact de genul acesta de recuzită are, de aici încolo, a se feri. „Să treci/ cu scrisul tău/ dincolo de moarte/ de întunericul ei/ desăvârșit. (...)” Desăvârșit, desigur, că doar vorbim despre moarte. Dar să scrii despre scris și moarte, în doar cinci versuri scheletice, nu-ți poate aduce nimic.

Partea bună e însă că locurile comune cu vag aer rilkean sau suavitățile galeșe („Lumea largă”, „Locul secret” sau „Haiku” puteau lipsi din A doua natură) care îi dau târcoale sunt contrabalansate de poeme în care calitățile poeziei lui Gongonea se arată simplu, calm, fără ricoșeuri nefericite, în poeme precum „Crepuscul de mai” („Le simți mirosul/ printre tei și florile de mai,/ varză acră rămasă/ dosită până azi/ prin boxele ceaușiste./ Dă, Doamne, ca lumea/ să nu sfârșească așa”), „A doua natură” („Uneori îl ducem în cap/ ca pe un vierme ce roade/ fiecare celulă,/ îți pune filmul său,/ zilnic te duce la plimbare/ spre podurile arcuite/ sub arborii inelați”), „Nevoia unei prezențe” („O revezi uneori în paltonașul ei ponosit/ dar dispare imediat după colț./ Sau, îți spui în minte,/ este altcineva care îi seamănă,/ se întâmplă ca și privirea sau memoria/ să îți joace feste./ Cauți imediat repere în jurul tău/ a treia casă spre nord/ gardul neterminat”) sau ca în distihul cu care se deschide cartea: „Pielea miroase a bătrânețe/ și niciodată n-am fost mai superficial.” („Promisiune”). Textul, purtând un titlu cum nu se poate mai banal, se încheie cu trei rânduri care, prin construcție și imagerie, îl arată pe poet îndatorat lui Mazilescu, dar și universului traklian: „Este ziua aceea poate ehei este ziua aceea/ când în gura poetului se face întuneric/ sau nu.”

Și totuși, poate că nu scriind despre întunericul din gura poetului se individualizează S.G. cel mai limpede, ci în ipostaza lui de poet senzorial, aproape epicureic: în „Existența poetului” se definește ca personaj meridional, „un sudic/ ce se îndoiește de sine” și trage cu ochiul la poeții care „într-adevăr/ au pătruns smerenia gustului”; „Cocoșul de tablă” închide o microalegorie cu un soare blând mângâind păsările apăsate de „frigul din nord”; „Se întunecă devreme” e un poem deconcertant de simplu, în care descoperi afinități de substanță cu poezia unui 70-ist pe nedrept uitat, cum e George  Almosnino: „Aproape că nici nu-ți mai pasă/ de chiotele elevilor/ care trec pe sub fereastra noastră./ Acum te interesează doar siluetele arborilor,/ te gândești că poți rămâne singur/ între zidurile reci ale unei case./ Zilele au devenit tot mai scurte/ căci se întunecă de la cinci”. Toate acestea arată o certă dispoziție pentru decriptarea unei infrarealități (nu cred că se referă la altceva când vorbește despre plonjarea „sub pelicula realității” sau despre „umbra stâlcită” pe care o vede „prin perdeaua translucidă a zilelor lucrătoare”) mai mult intuite, lizibile dacă este cercetată din locul și în lumina potrivită.

Fundamental optimist, pozitiv chiar și când vorbește despre „carcasa de carne” în care se simte captiv, despre „cioturi sângerânde” și alte visceralități de manual, personajul poetic al lui Gongonea pare cel mai adesea atras de aspectele stenice ale existenței, până și într-un mediu citadin din care nu lipsesc micile brutalități cotidiene, pe care însă nu le receptează ca fiind neapărat ostile, cât îmblânzibile. Franciscanism postmodern („Povești semiurbane”) sau căutare a sinelui în cheie orientală („părul meu e unsuros/ și el doarme acum în frunze,/ carnea mea miroase urât/ iar el bea apă limpede de râu,/ mi s-a așezat mucegaiul în păr/ iar el se bucură de soarele verii” – „Încă nu am încetat (II)”, text în care intră parcă în dialog cu poezia ostentativ hipersensibilă a lui Constantin Virgil Bănescu), discursul poetic al lui Silviu Gongonea nu înregistrează rupturi deranjante nici măcar când e ispitit de un contrapunct ginsbergian ingenuu și-atât („Un superbmarket”).

După cum spuneam, Silviu Gongonea este un poet adevărat, a cărui evoluție (cu pași mici și atent potriviți) voi continua să o urmăresc nu cu interes sau curiozitate, ci încredințat că el va ajunge unul dintre aceia cărora o mare discreție domestică le învăluie parcursul și face din poezia lor un lucru de preț, ce poate fi descoperit cu bucurie și peste ani. Iată, în fine, de ce: „Nu credeam s-ajung/ un mistic la mine în sufragerie,/ l-aș fi lăsat o clipă pe Dumnezeu/ să trăiască în mine./ Sufrageria și dormitorul nu sunt ale noastre/ dar nu poți gândi altfel/ când cecilia aleargă cu pofta unui copil/ prin încăperile semidecomandate./ Într-o zi, îi spun, vom părăsi acest loc/ ne vom rupe de el/ și n-am știut să mă bucur ca tine.” („Sufrageria”)

(din „Poesis internațional”, nr. 1/2017)

Angela Marinescu, Flamenco

Atelierul de traducere pe care l-am ținut săptămâna trecută la Sibiu a fost condiționat de inevitabilele examene care aveau loc în același timp (deh, sesiune, tevatură, eschive). Ele au făcut (iar asta a fost șansa acelei întâlniri, fiindcă nu am fi putut lucra atât de bine și cu atâta entuziasm dacă eram mai mulți) ca în sala 62 de la Universitate să ne adunăm opt. În afară de mine, patru studenți, un masterand, un doctorand și o traducătoare experimentată, care însă nu mai participase la o astfel de sesiune de retroversiuni. Împreună cu Maria David, Maria Daneș, Ana Paula Pușcaș, Cătălina Stanislav, Vlad Pojoga, Anca Simina Martin și Iulia Gorzo, am lucrat pe unul dintre cele trei poeme cu care venisem. Nu eram foarte optimist, fiindcă ori de câte ori am tradus din română în engleză, am făcut-o în colaborare cu un vorbitor nativ. Dar ce ne-a ieșit, după două ore care s-au scurs foarte repede, a fost îndeajuns de convingător, cu toate că n-am reușit să terminăm acolo textul Angelei Marinescu, „Flamenco” (din volumul Probleme personale), însă acasă l-am dus până la capăt cu ajutorul lui Tiberiu Neacșu, care are experiență-n afacerea asta, după care, pentru liniștea mea sufletească, peste varianta rezultată a mai aruncat un ochi și nativul îndelung așteptat, poeta Tara Skurtu.
A ieșit așa:



Flamenco

drop by drop I’m left with something, too

not that it’s much nor little,

yet my blood relatives are degenerate. I inherited their

acute instinct for dissent,

though I rebelled against it

from a rational point of view.

what I am writing now is for my blood relatives.

of all, mother pushed me to settle for nothing

less than writing to the edge; that is: either write, or don’t.

reaching the shore, the shore caved in.

mother would drop a rabid fuck you! and grab me

from the wind-swept reeds.

reaching the other shore, the shore caved in,

mother would drop a fuck you!, blood bursting

from her mouth and nose

and drag me amidst the wind-swept reeds.

perhaps she wanted me to suck some of that thick milk of hers,

out of her left breast. she knew I was good for nothing

but sucking her milk.

this is what being degenerate means; to be good for nothing, to

be a parasite, a deadbeat, a slacker.

in fact, on second thought,

If I bring my vain and lazy father in the game,

to hell with the diligence of surrealism,

of oneirism and other –isms, which share the same symptom:

that they mimicked dadaism and tried, poor longies,

decadently perfumed with hypo-sperm, to regain

what he, the first, the Divine,

knowingly denied.

he denied, then died.

the same with poetry, it’s the formal politics of the power

to break up with poetry.

maybe a mathematician will come.

maybe the distant and solitary horizon.

maybe an enduring bird, on the ice-cold sky,

with widespread wings.

Institutul Blecher 156

Duminică, de la ora 19, ne adunăm la Tramvaiul 26 pentru ultima ediție a acestui sezon din Institutul Blecher. Împreună cu Silviu Dancu voi modera întâlnirea cu o parte semnificativă dintre poeții care au publicat în antologia #Rezist! Poezia, editată recent de Cosmin Perța la Paralela 45. Fiecare dintre autorii prezenți își va citi poemul din carte și vom purta o discuție despre rezistență și angajare, precum și despre posibilitățile de acțiune politică și socială pe care le conține poezia.

(de la etajul nouă nu mai e nimic de văzut)

ce am avut de spus am spus răspicat.
m-am răfuit cu toți pentru că am avut mai întâi cu mine
cele mai mari răfuieli posibile,
distanțări disperate de prostiile care mi-au
burdușit creierul până
au început să dea pe afară. ca
berea. ca puroiul. ca ingenuitatea
unei mici prostituate care nu și-a luat încă
prima scatoalcă de la tăticul ei
bun și curat.
nu vreau să spun că mă simt mai bun
din cauza asta. nu îmi mai pasă ce se va înțelege.
oricum mereu se înțelege altceva
dacă nu vrei și nu vrei.
păi să nu vrei, vere, lasă-mă pe mine aici, cu lipsa mea
de aderență la jocuri și la context,
cu ritmurile mele nesigure, cu mina de ins obosit și fricos,
de preoțel al unei religii de unică
folosință.

am stat cu ei până mi s-a aplecat
am privit asfaltul ud
de la singura fereastră a unui oraș
pe care l-am văzut dezmorțindu-se ca un animal
vechi, prefăcut, adormit pentru câte sute
de ani? nu mai vreau să fiu impecabil la
jocul ăsta, îl știu pe de rost.
ca-ntotdeauna, oamenii
și orașele și șopârlele și toate animalele de prăsilă
care-s pe stoc
fac totul doar pentru a reveni în forță
prin pui motorizați și isterici, intensificați de molozul zilnic,
de mozolul zilnic cu o istorie meschină
în care nu mă mai regăsesc.

pe aici îmi plimbam în lesă acum treișpe ani
furia antologabilă și atât, fără nicio priză la realitate,
silabele incisive
cu care până la urmă n-am făcut
decât să-mi topesc o uncie de răutate
într-un cazan mic cât unghia.
în oala de noapte a unui idiot în jurul căruia coptura
se-ntețește și se-ntețește.
și mă-ntorc periodic împotriva mea și a lor.
altfel e greu pe pământ
pentru un prăpădit pierdut în
sarabanda de aranjamente și ironii, de blazare altoită
pe oportunism. când războiul a și început
și toți bat câmpii despre ideologiile bezmetice
după care umblă cu limba scoasă.
când eu nu mai sunt aici și ăsta
e în definitiv singurul lucru
despre care merită scris.
și că farmacistul din zürich a fost
mai sincer și mai exact decât toți
porcii ăștia de poeți la un loc.

de la etajul nouă nu mai e nimic de văzut.

din locul în care am ajuns nu mai pot
face „apostolat”. că poezia consolatoare, că singurele
noastre salvări, că anxietățile mele își vor găsi
un liman. prostii.
doar un cazan ruginit, un spațiu convulsiv
în care fierbe la foc mic toată
osânza în care m-am lăfăit ca o șopârlă
borțoasă. ca un roboțel oblu
hotărât să se extragă din utilaj înainte de a
afla ce grozăvii mai urmează.
să-mpiedic toate chestiile gogonate pe care va urma
să le spun.
pentru că se-ntețește și se-ntețește.
așa că mă decupez din fotografii, golesc
ce se mai poate goli.

Traducerea ca interpretare. Cu „Poesis internațional” la Sibiu

       De marți până joi, o serie de întâlniri sub egida Facultății de Litere și Arte a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, care are în Vlad Pojoga și Ștefan Baghiu un duo care sunt sigur că va realiza multe și în viitor. Vlad a construit în ultimii ani cu maximă competență și cu fler una dintre cele mai valoroase și mai cosmopolite reviste din România, „Zona nouă” (la care m-am gândit de la început ca la un pandant al revistei „Poesis internațional”, în care e de asemenea implicat ca redactor), iar Ștefan e un poet și publicist cu destule reușite importante până la 24 de ani și, mai nou, un universitar cu viitor sigur. Sper ca ei doi să schimbe (au făcut deja destule în sensul ăsta) regulile jocului în publicistica literară și în viața academică destul de blazată astăzi în sectorul umanioarelor.
       Invitații acestui colocviu sunt câțiva traducători care și-au clădit o reputație solidă: Iulia Gorzo, care a tradus vreo cincisprezece cărți în ultimul deceniu (printre care nume foarte importante ale literaturii anglo-saxone: Updike, Capote, Cormac McCarthy, Philip Roth, Jonathan Franzen), George State (germanist care s-a ocupat de traduceri din Walter Benjamin, Boris Groys și lucrează la proiectul unei integrale poetice Paul Celan, din care a apărut un prim volum în 2015) și Alex Cistelecan (filosof, politolog, eseist, traducător al lui Agamben în românește).
       În ce mă privește, voi avea o discuție/dezbatere despre traducerile de poezie în jurul proiectului „Poesis internațional”, ocazie cu care voi lansa, împreună cu Radu Vancu și Vlad Pojoga, numărul 19 (1/2017) al revistei, marți de la ora 18, la librăria Humanitas „Constantin Noica” (Str. Nicolae Bălcescu, nr. 16, Sibiu). Iar joi între orele 12-14 voi ține un atelier de retroversiune cu câțiva studenți pasionați ai Universității „Lucian Blaga”.

Premiile Uniunii Scriitorilor, noaptea minții

Dacă mai era nevoie, alegerile făcute acum de un juriu pentru care literatura nu mai înseamnă nimic au confirmat tot ce parazitează această organizație de ani buni, simptome duse până la ultimele consecințe. Clientelismul, bagatelizarea valorii, impostura și împietrirea în același cerc de interese al președintelui USR și al unei clici de 10-15 oameni: acestea sunt singurele lucruri pe care le denotă cele mai recente premii pe care le-au dat. Nicolae Manolescu și echipa sa au reușit încă o dată să umple de ridicol acea parte a lumii literare pe care și-au arondat-o, și care mai înseamnă ceva doar dintr-o inerție a unui sistem fosilizat, în perfuzii la instituțiile oficiale (desigur, ministrul culturii nu putea refuza onoarea de a acorda unul dintre premiile acestei mascarade deșănțate). Când se vor sătura de tot potolul ăsta din bani publici și din capitalul simbolic (cât a mai rămas) al unei organizații care nu mai înseamnă nimic pentru vreun scriitor valoros sau pentru publicul sub 50 de ani se va alege praful și pulberea. Asta e moștenirea Manolescu: excluderea unor scriitori ca Octavian Soviany, Florin Iaru și Radu Aldulescu și încercarea futilă de a impune niște nulități ca autori importanți ai vremii noastre. Nu știu dacă vor da vreodată socoteală penal pentru asta, însă noi ni-i vom aminti în deceniile următoare exact așa cum au fost și au făcut lucrurile la începutul acestui secol. Noapte bună, copii.

Debut (premiu înmânat de Daniel Cristea-Enache): Dragoș Silviu Păduraru pentru volumul H. Bonciu şi literatura de scandal, într-un an în care au debutat: prozatorii Radu Niciporuc, Tudor Ganea și Vlad Roman; poeții Ciprian Popescu (câștigător, pentru Mile End, al Premiului Național de Poezie pentru debut), George State, Radu Ștefănescu.

Premiile ARIEL, pentru Cartea, respectiv, pentru Revista Anului: Daniel Cristea-Enache, premiat pentru volumul de publicistică Aproape liber, şi Vasile Dan, premiat ca redactor-şef al revistei Arca. Sunt convins că știți cu toții Arca și o citiți cu sufletul la gură.

Premiul pentru Critică, eseu, istorie literară, memorii, jurnale, publicistică, înmânat de Gabriel Dimisianu, i-a revenit lui Răzvan Voncu pentru Arhitectura memoriei. Asta în anul în care au publicat volume-reper, și nu cărți de articolașe aprobate de la împărăție, Doris Mironescu, Horea Poenar, Andreea Răsuceanu, Teodora Dumitru și Adrian Tudurachi.

Premiul special, înmânat de Nae Prelipceanu, lui Mircea Mihăieș. Chiar așa, cum putea lipsi Mihăieș din lista asta?

Cartea pentru copii și tineret. Premiul a mers la Horia Gârbea pentru Uimitoarele aventuri ale lui Făt-Frumos din Lună... Mare lucru nu e de comentat în afară de faptul că Gârbea a fost cândva un scriitor promițător, iar acum e președinte de filială USR și unul dintre adoratorii șefului de trib.

Premiul pentru Poezie a fost înmânat de caraghiosul caraghioșilor, Gabriel Chifu, lui Emil Brumaru pentru Amintiri din rai, o carte frumoasă și suavă ca tot ce scrie Brumaru, dar parcă îți vine să te gândești la volumele publicate în același an de Nora Iuga, Ioan Es. Pop, Radu Andriescu, Svetlana Cârstean, Rita Chirian, Elena Vlădăreanu, ce să mai vorbim de tinerii Andrei Doboș, Radu Nițescu, Alex Văsieș sau Sorin Despot, care au confirmat pe deplin prin cărțile de anul trecut, dar pentru ăștia din USR ei nici nu există.

Premiul pentru Proză a fost înmânat de Varujan Vosganian lui Ioan T. Morar, pentru romanul Sărbătoarea corturilor. Morar, nu Bălăiță, nu Cosașu, nu Soviany, Crudu, Zografi, Gheo sau Braniște...

Și, în final, Premiul Naţional, înmânat de Ministrul Culturii, Ioan Vulpescu, i-a revenit lui Mihai Zamfir, „pentru o operă care-l justifică cu prisosinţă.” Cum care Mihai Zamfir? Același distins domn care a propus acum patru ani și jumătate eliminarea din statut a prevederii ca un membru al USR să poată candida numai pentru două mandate de președinte, motiv pentru care Manolescu e președinte, ca Nazarbaev și Lukașenko, pe veci.

Jalnici până la capăt, asta ar trebui să fie deviza USR-ului.

Institutul Blecher 155

Poeme saturniene (Casa de Editură Max Blecher, 2017) este prima ediție ce conține toată poezia lui Paul Verlaine dintre 1866 și 1880. Excepționala transpunere a lui Octavian Soviany (traducător al întregii opera poetice baudelairiene în românește) reprezintă primul volum al unei integrale poetice verlainiene. Deocamdată, primul volum cuprinde în aproape 300 de pagini Poeme saturniene (1866), Serbările galante (1969), Cântecul bun (1870), Romanțe fără cuvinte (1874) și Înțelepciune (1880), un cuvânt înainte semnat de Soviany („Confesiunea traducătorului”), un tabel cronologic și câteva pagini limpezi și nuanțate la fiecare dintre cele cinci volume, care îl introduc pe cititor în contextul de epocă și refac traseul biografic al poetului francez (adică leagă rătăcirile existențiale de explorările sale tematice și stilistice).

„Astăzi, când arta și poezia sunt poate mai «dezumanizate» ca niciodată, sentimentalitatea verlainiană ni se dezvăluie ca o stare de grație a cuvântului topit și transformat în emoție pură, de care nefericita noastră conștiință de ființe apocaliptice, adică agonizante și crepusculare, are atâta nevoie.” (Octavian Soviany)

Prezintă: Claudiu Komartin