Ion Caraion (1923-1986)
pseudonimul lui Stelian Diaconescu, născut
pe 24 mai 1923 în satul buzoian Pălici. Foarte precoce (încă elev de liceu),
Caraion fondează la Buzău, împreună cu Alexandru Lungu, caietele „Zarathustra”,
din care cei doi adolescenți vor scoate trei numere între 1940 și ianuarie
1941. Ajuns la București, în plină perioadă de afirmare a unei generații
eclatante, I.C. e secretar general de redacţie la revista „Lumea” a lui George
Călinescu, şef al biroului de presă la Editura Fundaţiilor Regale, editor,
împreună cu Virgil Ierunca, al revistei „Agora”. Debutează la 20 de ani cu Panopticum (Editura
Prometeu, 1943). După apariție, cartea e interzisă și confiscată din librării.
Urmează Omul profilat pe cer (Editura Forum, 1945) și Cântece
negre (Editura Fundațiilor Regale, 1947).
Condamnat în 1950 pentru „instigare”, a stat cinci ani în pușcărie (trecând pe la Canal, Minele de la Cavnic și Baia Sprie); la 26 iunie 1958, este din nou arestat și condamnat la muncă silnică pe viață (Caraion susținea că a fost condamnat la moarte, însă nu există nicio dovadă scrisă în sprijinul acestei afirmații) pentru spionaj, trădare de patrie și uneltire împotriva orânduirii de stat, sentință comutată ulterior (în 1963) la 25 de ani de muncă silnică; tot atunci este recrutat de Securitate ca informator, iar în aprilie 1964 (deci cu mai puțin de un an înaintea morții lui Gheorghe Gheorghiu-Dej) este eliberat, în urma decretului de grațiere a deținuților politici.
Mihai Pelin a publicat în 2001 dosarul de Securitate al poetului („Artur”. Dosarul Ion Caraion), iar în 2006 apare volumul Cazul „Artur” și exilul românesc, ambele cuprinzând documente importante, inclusiv notele informative semnate de Ion Caraion. Surpriza este totală, arătându-l pe Caraion ca pe unul dintre cei mai siniștri delatori (unul plin de vervă, înflorind stilistic în turnătoriile sale, de multe ori uluitoare prin fervoarea cu care e pornit să compromită și să murdărească). Omul care a cunoscut pe pielea lui ororile totalitarismului, cât pentru mai multe vieți, ajunge să comită ceea ce părea imposibil de imaginat, mergând până la trădarea prietenilor din tinerețe. Între 1966 și 1981, I.C. este foarte activ, încercând să recupereze hiatusul de aproape douăzeci de ani. Cărți pentru copii, volume de eseuri (dintre care cel mai cunoscut rămâne Bacovia, sfârșitul continuu, din 1977) și numeroase cărți de poezie, printre care: Eseu (1966), Dimineața nimănui (1967), Necunoscutul ferestrelor (1969), Cârtița și aproapele (1970), Cimitirul din stele (1971), Interogarea magilor (1978), Dragostea e pseudonimul morții (1980).
În 1981, fuge din România și se stabilește la Lausanne, unde își trăiește ultimii ani de viață în frământări și publică volumul de interviuri și pamflete Insectele tovarășului Hitler (1982). După decembrie 1989, apar volumele postume Apa de apoi – poeme din exil (1990) și Poezii arestate (1999), antologia Dragostea e pseudonimul morții (1997), precum și anonima Antichitatea durerii (2005, ediție îngrijită de Nicolae Țone).
Condamnat în 1950 pentru „instigare”, a stat cinci ani în pușcărie (trecând pe la Canal, Minele de la Cavnic și Baia Sprie); la 26 iunie 1958, este din nou arestat și condamnat la muncă silnică pe viață (Caraion susținea că a fost condamnat la moarte, însă nu există nicio dovadă scrisă în sprijinul acestei afirmații) pentru spionaj, trădare de patrie și uneltire împotriva orânduirii de stat, sentință comutată ulterior (în 1963) la 25 de ani de muncă silnică; tot atunci este recrutat de Securitate ca informator, iar în aprilie 1964 (deci cu mai puțin de un an înaintea morții lui Gheorghe Gheorghiu-Dej) este eliberat, în urma decretului de grațiere a deținuților politici.
Mihai Pelin a publicat în 2001 dosarul de Securitate al poetului („Artur”. Dosarul Ion Caraion), iar în 2006 apare volumul Cazul „Artur” și exilul românesc, ambele cuprinzând documente importante, inclusiv notele informative semnate de Ion Caraion. Surpriza este totală, arătându-l pe Caraion ca pe unul dintre cei mai siniștri delatori (unul plin de vervă, înflorind stilistic în turnătoriile sale, de multe ori uluitoare prin fervoarea cu care e pornit să compromită și să murdărească). Omul care a cunoscut pe pielea lui ororile totalitarismului, cât pentru mai multe vieți, ajunge să comită ceea ce părea imposibil de imaginat, mergând până la trădarea prietenilor din tinerețe. Între 1966 și 1981, I.C. este foarte activ, încercând să recupereze hiatusul de aproape douăzeci de ani. Cărți pentru copii, volume de eseuri (dintre care cel mai cunoscut rămâne Bacovia, sfârșitul continuu, din 1977) și numeroase cărți de poezie, printre care: Eseu (1966), Dimineața nimănui (1967), Necunoscutul ferestrelor (1969), Cârtița și aproapele (1970), Cimitirul din stele (1971), Interogarea magilor (1978), Dragostea e pseudonimul morții (1980).
În 1981, fuge din România și se stabilește la Lausanne, unde își trăiește ultimii ani de viață în frământări și publică volumul de interviuri și pamflete Insectele tovarășului Hitler (1982). După decembrie 1989, apar volumele postume Apa de apoi – poeme din exil (1990) și Poezii arestate (1999), antologia Dragostea e pseudonimul morții (1997), precum și anonima Antichitatea durerii (2005, ediție îngrijită de Nicolae Țone).
Cangrenă
Oraș în care putrezește tinerețea pe străzi,
oraș ca un câine cu bube ieșit dimineața din lăzi,
orașul-idee, orașul-cangrenă, oraș adormit
mai înainte de cuvântul sfârșit.
Oraș în care e-o grăniță care se târăște pe brânci, care
fură
cu tăcerea tăiată, cu noaptea la gură
orașul prin care n-am mai fost, oraș în care murim
fără parabola intrării în Ierusalim.
Oraș cu heleștee, cu sanatorii, cu depărtare
orașul-protestare...
Nici luna, nici câmpul, nici râul
nu-și tremură grâul
prin tine
oraș-pământ, oraș-plictiseală, oraș-mărăcine
cu liniștea ruptă, cu disperare, cu câini
împotmolit de cicatrice pe mâini.
Atât:
cenușiu, moarte, urât,
sârme, opac...
– Și mâine dimineață – descompuși – pornim, iarăși, la
atac...
Coșmar
Parcă ierburile răsar cât cârjele și se țin după noi
cu unghiile, cu ghearele, cu dinții cât o seceră.
Șrapnelele ne-njură; curg apele dense cu oloi
extras din
greabănul cu vinețeală caldă. Ne degeră.
Se mai deschid ușile, mai zbârnâie-o clanță, un pat.
Improvizările astea primitive au ajuns infirmerii și
spitale.
În fiecare noapte visăm jivine, tranșee, scuipat
cu sânge... Doctorii se uită la noi ca la un pachet cu
resturi
sau ca la o pereche de sandale.
Ni-s obrajii galbeni în toate zilele, mâinile fierte.
Halucinăm. Unii – mai sănătoși – râd, țipă să tăcem.
De unde să mai cumpărăm liniște? Ne huie capul.
N-are decât să ne certe
și medicul și surorile de caritate... Tot o să se facă
inima asta,
până dimineață, ghem.
Nu sunt, dar vedem pisici negre cum urcă pe ziduri;
salcâmii năvălesc înăuntru, căpițele de fân se aliniază
– înțeleg: trebuie c-au
ieșit apele din matcă, ne-au invadat
celulele, ne-au tatuat frunțile cu
riduri,
de aceea am eu febră, iar fauna și flora, disperate se
refugiază.
Îmbrăcați-vă repede! (Nu mai interesează dacă v-ați făcut
bocancii
sau ați luat concediu...)
Vom evada prin creștetul casei într-un platou fără
gloanțe
și lacune.
Nu există momentan nici un alt remediu,
ascultați-mă, decât halucinațiile cu somnalin și-n vinele
brațului
drept o neîntârziată efuziune.
Camarade, te uiți la mine sașiu, c-un ochi de erete.
Poți să scrii acasă că nu mai sunt – puțin mă doare.
Ceea ce ar trebui să înțelegi, dacă mai ești om: că mi-e sete
și azi-noapte, pe când voi dormeați, mi s-au desfăcut
bandajele
de la ambele picioare.
Seara intră în dormitoarele anemice trecând cenușie-n pervaz;
n-aș compara-o pentru nimic în lume decât cu o cutie de
vată,
în mijlocul acestui U.R.S.S. care miroase a tinctură de
iod
și a spută de gaz
și pe unde carnea mea ciuruită bea fără nici o emoție în
fiecare
după-amiază apă oxigenată.
Țipătul pe care l-am auzit acuma nu mai este al unei mame;
miroase
a cocs, a gudron.
Dacă privești atent – flacoanele cu doctorii s-au spart în
noi
la orice minutar.
Mi se pare că se clatină ferestrele, că dușumelile s-au
transformat în poligon,
pe când totul e un fapt divers: părăsim casele și ne depărtăm
de front într-un tren sanitar.
Cartierul
din fotografie
În 1939 – ce toamnă!
Refugiații polonezi umpleau șoselele.
Ne-am întâlnit pe-o stradă pe care războiul la urmă
a
ucis-o
și-am colindat toată ziua orașul.
Casele au dansat fantastic
și trenurile cu petrol au trecut sfârtecate prin gări.
Ploua cu stropi mari ca niște viermi de argint.
De jur împrejurul nostru călătoreau plopii;
femeia cu obrazul de lipie străbătuse calmă rombul
din
piață
dar strigătul negustorilor avusese ceva straniu la urmă.
În 1939 – ce toamnă!
Mă urmărea imaginea omului cu obrazul ciupit,
mă neliniștea complotul sceleraților împușcați în cetate.
Strigătul negustorilor avusese ceva straniu la urmă
și veacul lua tot mai mult forma unei sticle-nfundate.
Cine-ar fi bănuit că ploile n-or să mai sune
pe tablele caselor?
Cine-ar fi bănuit că-n cutiile de joc ale copiilor
părinții pregăteau gloanțe pentru un nou război?
Aclamat de generozitatea de a fi singur
vizitam dimineața partea aceea de târg unde fusese circul
primăvara
și unde în întunericul și cimentul orașului
mi se părea
că fetele mor de vreme ca niște sărbători neterminate.
Ce toamnă!
Refugiații polonezi umpleau șoselele,
femeia cu obrazul de lipie a trecut calmă prin piață,
dar magazinele nu s-au mai deschis toată ziua...
Într-o după-amiază frumoasă ca un han de provincie
au fost traversate granițele Olandei...
țăranii care veneau de la sate
au întors căruțele la barieră;
– strigătul negustorilor avusese ceva straniu la urmă
și veacul lua tot mai mult forma unei sticle-nfundate.
Caseta
cu inimi de fosfor
Fiindcă niciodată n-am venit să vă strig
fiindcă niciodată n-ați venit să mă căutați
vă aclam, vă trâmbițez
− eu n-am aclamat pe nimeni niciodată –
voi sunteți cei dintâi cărora vă dau inima mea
inima care absoarbe, care respinge
toate conflictele, toate aventurile
inimii mele ca o bască de fosfor,
cu un triunghi de durere,
ca un circ de la tropic, devastat,
vi le dau.
Fiindcă niciodată nu v-am adus mesagii,
fiindcă niciodată nu v-am promis nimic
(așa cum nu mi-am promis mie, niciodată, nimic)
vă exalt, vă număr
sunteți
vă simt
și de aceea dau la o parte lucrurile
cu care voi ați venit în atingere prin sângele vostru,
dau la o parte masca
pe care o vindeți și-o cumpărați în fiecare dimineață
și vă vorbesc.
Eu vin în numele vostru
− în numele vostru au venit toți și-au plecat;
eu vin în numele durerii care trece prin aer,
care se simte la masă, în ciorbă,
eu vin în numele energiei care circulă
prin toate cercurile și arterele pământului, într-adevăr
liberă;
eu vin în numele poeziei pe care n-a scris-o nimeni,
pentru că fiecare s-a temut de el însuși,
în numele meu vin (cel care n-a promis nimic, nimănui,
niciodată)
și vă proclam:
vă urăsc.
Pentru că îmi sunteți aproape,
pentru că semăn cu voi
pentru că urăsc și vreau să distrug toate lucrurile care
îmi
sunt aproape și care seamănă între ele,
și de aceea
dau la o parte masca
pe care voi o vindeți și o cumpărați în fiecare dimineață
–
și vă vorbesc.
E timpul.
Ascultați.
Să azvârlim tot ce avem cenușiu în noi.
În seara asta vom face curat
prin odăi
de la un capăt la altul.
Vom vorbi de la om la om
(pe nerăsuflate vom vorbi)
să năvălească vorbele din noi până-n tavan.
Uite: nu-i așa c-o duceți mai bine acuma?
e drept, nu se prea găsesc bunătăți, cereale –
lipsește bucuria. S-a terminat pâinea. Dar trăim.
„Au mai fost împușcați ieri șapte!” – zic unii.
E puțin. Dacă stai să te gândești: numai o lună!
Încolo sângele e bun, dospește.
Grâul moare în el ca-ntr-un amazon,
dar o să ne-mpăcăm. Ce frumusețe!
Prin culoarul acesta trece în fiecare zi o bătrână
cu piciorul sucit ca o fotografie proastă;
când te uiți la ea seamănă c-o rochie întoarsă
și toată strada are atunci aspectul unui bal.
Ce frumusețe!
Aș face toată ziua scrisori să le trimit oamenilor;
nu-i așa? – o duceți mai bine acuma.
O să construiți docuri, fabrici, garaje,
să-nvețe pământul cum trebuie să fie frumos,
să-nvețe copiii cum trebuie să fie veseli,
să afle savanții ce puternici am fost noi și ce mândri.
O să construiți, o să înălțați, o să călătoriți,
o să scrieți despre câte se fac
− ce frumusețe!
Uite că vorbim de la om la om
și să ne uităm unii în ochii altora;
nu-i așa că unii murmură?
o să-i învățăm noi! – ziceți.
Băiete.
pune caii! Vreau să dau o raită prin piață...
Mi-apăreți atât de mulți! Vă admir
eu, care n-am admirat pe nimeni niciodată.
O, dacă-aș putea să vorbesc într-adevăr
Despre toate frumusețile voastre,
cât de mult s-ar bucura bătrâna de pe culoar...
Mai avem atâtea de făcut...
Sunt lucruri pe care le doresc,
sunt zile pe care le aștept –
aici sau acolo,
v-am fost înainte
cum e aerul înaintea respirației voastre,
cum e întâmplarea înaintea antenelor mele
− și v-am urât,
pentru că eu nu vin în numele vostru, cei care vă
bucurați,
eu simt cât de amară vi-i fapta
și tac,
fiindcă vreau să tac și să-nțeleg toate faptele voastre
amare,
fiindcă am nevoie de ele;
și seara când trec prin grădini,
voi niciodată nu știți
cum se zbat frunzele tinere
cum grădina miroase a iod
și-a suflet stătut.
Mai bine ne-am fi spus adevărat,
ce-aveam de gând de la început...
Cântec
din timpul ocupației
Ce n-aș da pentru veacul ăsta, numai să se schimbe!
Cât de adâncă mi-ar fi inima, să-i pot ara cu elanuri
câmpia!
Dacă ați fi simțit vreodată durerile unei armate-n
retragere,
n-ați fi arestat din niciun oraș bucuria.
Ia seama: ăsta e un lucru și asta-i o trecere.
Arcul din perete conține o pădure muzicală uitată.
Poetul a plecat la vânătoare cu câinii
rătăciți – ca o cale ferată.
Ce bun lucru: să-ți dai
seama!
În Camera Comunelor s-a discutat despre De Gaulle,
mâine vor veni ziarele interzise din Elveția,
pe care le vom citi în timpul bombardamentelor, la
subsol.
Aud că e foamete-n Franța, și-aud
că Pierre Drieu la Rochelle s-a întors la Paris.
Ce legătură are asta cu Franța?
Pe malurile Loarei, mult mai departe – presimt
cerurile care n-au să mai fâlfâie niciodată la geamul
închis.
Cerurile n-au să mai râdă…De-acuma
inima Franței adâncă și bună
va călători clandestin peste graniți
sub liniștea ucisă de lună.
Se așteaptă exodul din Nord.
cu oameni străini ieșiți din păduri.
Paul Eluard n-a mai scris,
două mii de emigranți au străbătut Oceanul,
din Pirinei s-aud focuri de armă și-au fost executări.
Vă întreb: unde e
libertatea pentru care au ars orașele
și unde sunt bucuriile, pentru care
copiii noștri carbonizați au înmulțit hoiturile
războiului?
Nicăieri n-a durut tăcerea mai negru,
nicăieri n-a fost mai mare singurătatea decât aici.
Ochii vorbesc întunecați despre pace,
parcă ar vorbi despre eroii din cărțile lui Sienkiewicz.
Vă întreb: unde e libertatea pentru care au ars orașele?
Mesageri necunoscuți au adus vești din Tunis;
foamea domnește-n Franța; ziarele anunță:
„Trei ofițeri germani au fost împușcați la Paris”.
Ce lucru bun: să-ți dai seama!
Vor veni ploi mari să inunde orașele,
va veni seceta galbenă să usuce grădinile,
vor arde din temelii casele, copacii
printre care au năvălit armate de oameni străini.
Și numai inima Franței amenințătoare,
numai inima Franței adâncă și bună
va călători clandestin peste graniți
sub liniștea albă de soare ca nopțile albe de lună.
