Fericit poetul despre volumele căruia scriu cu entuziasm câţiva excelenţi cititori de poezie, fie ei poeţi, fie critici, şi care poate fi recitit extensiv la câteva decenii de la momentul de maximă intensitate al scrisului său. Pentru că, oricât de „tăcută” îi e prezenţa în literatura anilor ’70 şi ’80 (şi în anii de după Revoluţie), poezia lui George Almosnino (1936-1995) primeşte de la prima carte publicată, Laguna (1971), aprecieri superlative şi cronici scrise empatic şi aplicat de către Florin Mugur, Gheorghe Grigurcu, Dinu Flămând, Constantin Abăluţă, Liviu Antonesei, dar şi de o tânără poetă încă nedebutată, Mariana Marin. Era anul 1980 când aceasta scria despre Nisipuri mişcătoare (1979) în revista „Amfiteatru”: „Toată această carte este impregnată de o durere surdă care, fie că însoţeşte stările de revoltă, fie că rezolvă un demers ironic, fie că se lipseşte de orice strategie şi tactică retorică, uneşte un poem de celălalt, obligând la o lectură profundă, adevărată”. Să primim, aşadar, cu bucurie şi gratitudine antologia Fotoliul verde, care cuprinde o selecţie întinsă din cele cinci cărţi publicate de acest poet original şi introvert, un excelent text introductiv semnat de Eugen Negrici, apoi o evocare a figurii poetului din perspectiva soţiei sale, Nora Iuga. George Almosnino este un poet senzorial şi prozaic, un spirit meridional care ar putea fi apropiat de poeţii „intimişti” ai epocii, de poeţii obiectelor (Vasile Petre Fati, Constantin Abăluţă) şi, până la un punct, de onirici (Mazilescu, Vintilă Ivănceanu, Nora Iuga), toate aceste influenţe şi opoziţii reciproce definind câteva dintre direcţiile cele mai interesante din poezia anilor ’70. „Voluptatea subestimării” a acestui autor cu o gesticulaţie redusă la minim, obosită şi vulnerabilă, îl apropie într-o oarecare măsură de umilinţa bine cântărită a lui Umberto Saba, sau de acea „discreţie absolută” pe care critica a găsit-o în poezia lui Mircea Ivănescu. Melancolia sefardului Almosnino se colorează diferit decât la Ivănescu, gestul banal, monotonia, prozaismul, tuşele chagalliene („şi eu deasupra aşezărilor fericite în patul meu trec mările” e, poate, emblematic) sunt tratate mereu într-un decor auster, cu „frânturi de pantomimă” şi „scurte erupţii vizionare curmate la fel de neaşteptat cum s-au ivit” (Eugen Negrici). Fără podoabe inutile, această poezie e încărcată de o tristeţe adâncă, întreruptă de învolburări tăcute, de mici implozii aproape insesizabile din afară. În plus, poemele lui Almosnino vorbesc în limba unei vechi înţelepciuni, aceea a hakham-ului sefard, astfel că profilul acestei poezii este asianic, interiorizant şi citadin, iar ca posibil precursor poate fi citat Kavafis, însă cu discontinuităţi şi retrageri permanente, o poezie ca un munte măcinat, amintind de învăţăturile lui Avicenna despre relaţia dintre suflet şi intelectul uman. „Sufletul omului este ca o tablă ştearsă şi are o facultate prin care este dispus să primească forme sau intenţii ale lucrurilor” şi „intelectul este în act atunci când sufletul este desăvârşit de cunoaşteri sau de intenţiile lucrurilor inteligibile” spune Avicenna, iar aceasta e o cheie de lectură în care poate fi citită Fotoliul verde, antologie care permite în sfârşit o reconsiderare a poeziei lui George Almosnino, al cărui ultim volum, Marea tăcere (1995, ieşit din tipar la scurtă vreme după dispariţia poetului), demonstrează rafinamentul unui discurs în care cuvintele îşi păstrează, ca în toată opera poetică pe care o avem în faţă – întinsă de-a lungul unui sfert de secol –, aura de mister şi tăcere.
(în „Poesis internaţional”, nr. 13, în curs de apariţie)
