vineri, 15 noiembrie 2024

Octavian Soviany, „Celălalt fel de a privi lumea”

 


          N-au fost prea mulți scriitorii consacrați al căror sprijin să se exprime atât de altruist și de palpabil ca în cazul lui Octavian Soviany în perioada când tinerii insolenți și bătăioși ai începutului de secol începeau să iasă la rampă. Soviany a fost printre primii care ne-au însoțit căutările, care au comentat acea literatură în curs de cristalizare și au participat efectiv la deslușirea unor opțiuni estetice, profilări și evoluții de formulă – iar asta nu doar în cenaclurile conduse la București de Nora Iuga, apoi de Marin Mincu, ci și în conversații, dezbateri și întâmplări semnificative la care a luat parte. Așa încât reinventarea sa în preajma vârstei de 50 de ani, când majoritatea congenerilor își cam încheiaseră socotelile cu poezia, nu poate fi separată de irumperea 2000-ismului, care pentru noi a însemnat categoric mai mult decât un capitol de istorie literară: aflându-se în epicentrul mișcării, însă fără a-și aroga, precum alții, o postură magisterială, el a întreprins o explorare existențială, dublată de o alta ce a vizat mai puțin formele poetice (pe care le stăpânea încă din anii ’80 cu autoritate), cât sursele și resursele autenticității.

          Autor experimentat și unul dintre cei mai buni cunoscători de literatură pe care îi cunosc – cel de la care am avut de învățat, prin 2001-2002, din belșug –, Octavian Soviany era privit până la Scrisori din arcadia (2005) ca un poet din familia lui Emil Botta, a lui Radu Stanca și Darie Magheru (toți trei, deloc întâmplător, admirabili oameni de teatru – deși invocați ca modele au fost nu o dată și Leonid Dimov sau Șerban Foarță), ce își asuma o poză decadentă și orgolioasă, de poète maudit – pot fi citate în sprijinul acestei afirmații gustul pentru înscenare și artizanal, erudiția melancolică și fantezia de coloratură barocă. Strânse în antologia Cartea lui Benedict (2002) și, mai târziu, în Apocalipsul suav (2015), volumele sale de tinerețe, în care cultiva poezia cu formă fixă, sunt operele impecabile ale unui orfevrier și manierist afiliat 80-ismului strict din punct de vedere cronologic. Neostenit critic și istoric literar, autor al panoramei Cinci decenii de experimentalism (2011), ce acoperă în aproape 500 de pagini poezia românească postbelică de la 60-iști până la 2000-iști, Soviany a făcut notă aparte și în raport cu lunedismul canonic din Aer cu diamante și Cinci, dar și față de poeții echinoxiști, alături de care s-a format în studenția clujeană.

          Însă din întâlnirea cu poeticile de prim-plan ale „noului val”, Octavian Soviany a avut de câștigat exact ceea ce nu prisosea până la acea dată poeziei sale asianice și ireproșabile din punct de vedere formal: confesivitatea. Iar asta a venit pe fondul unei crize pe care, fiind atât de implicat în tectonica și prefacerile câmpului literar, a traversat-o cu intemperanța și febricitățile 2000-iștilor, dar și cu o nouă dispunere a versului, eliberat din chingile retoricii, rezultatul fiind schimbarea de substanță al cărei document este Scrisori din arcadia, volumul cu care începe această selecție.

          Scrise de-a lungul unui aprilie lipsit de orice perspectivă, ce trimite inevitabil la Întunecatul April al lui Emil Botta sau la celebrul vers al lui T.S. Eliot cu care se deschide The Waste Land, poemele „arcadiei” alcătuiesc jurnalul unei perioade pe care Soviany avea să o descrie aproape cincisprezece ani mai târziu într-un interviu ca pe un „timp vid”, „de o uriașă monotonie”, cu „zile trase la indigo” în care „oamenii (…) s-au transformat în piesele unei mașini. O mașină de tocat creiere”. Coborârea în acest tărâm cu rezonanțe dantești reprezintă însă pentru instanța poetică o sursă mănoasă de explorare fără nicio delicatețe a dramei sinelui aflat în criză. De la-nceput, ironia sovianescă e neiertătoare: spitalul de psihiatrie este botezat cu numele paradisului mitic, al ținutului desăvârșitei armonii cu natura ce a oferit secole întregi un pretext idilic poeților idealizanți, însă la Soviany găsim o arcadie pe dos, un loc întunecat și sordid căruia i se refuză până și majuscula.

          Ceea ce îl desparte de confesivii anilor 2000, precum Elena Vlădăreanu sau Dan Sociu, este că Soviany păstrează, chiar și în regimul de urgență pe care îl reclamă biografismul său, un fond livresc, drama este trăită și împărtășită printr-o asumare culturală în absența căreia ar fi fost probabil de nerecunoscut, și care e detectabilă mai mult decât oriunde în „bocet pentru ignacio sánchez mejías”, poem în care îi ia alături, sub semnul lui Federico García Lorca, pe Virgil Mazilescu și Mariana Marin, poeți afíni și efigii de dată recentă ale poetului damnat. Un amănunt semnificativ pentru universul sovianesc este menționarea în „Rezultatul tomografiei” a „primei întâlniri cu kostas venetis”, personaj picaresc pe care avea să-l facă faimos în romanul – primit ca o revelație, premiat și tradus – Viața lui Kostas Venetis (2011).

          Ieșit teafăr din infernul arcadiei, Soviany publică un volum fastuos trubaduresc, Dilecta (2006), alcătuit din distihuri, rubaiyate și rondeluri îndrăgostite și pline de voluptate ce îi confirmă (așa cum o vor mai face în deceniul următor Adda și Poeme de dragoste) virtuozitatea tehnică – pentru ca Pulberea, praful și revoluția să reînnoade în 2012 cu poezia precarității și a declasării, dusă la intensități extreme și transcrisă (chiar cu oazele sale de lirism dezabuzat) într-o manieră aparent spontană și necizelată.

          Cu ecouri din Edgar Lee Masters (Spoon River Anthology inspirându-i lui Soviany o cu totul altfel de viziune decât lui Marin Sorescu în La Lilieci), Pulberea praful și revoluția ridică mizele autenticismului prin galeria de personaje adunate în marii oameni ai revoluțiilor (ce completează dintr-o perspectivă istorică portretele umanității declasate din „pozele mareșalilor”). Înconjurându-se de monștri cu destine tragice, anti eroi și mal-aimés tratați frățește, subiectul poetizant se înregimentează în „oastea lui igor”, cu deplina conștiință a marginalității și maledicției, pentru a ajunge în poemul de final la concluzia: „Dacă atrocele nu/ e, atunci/ nimic nu e./ Versurile mele/ poate nu sunt corecte/ din punct de vedere politic,/ dar sunt corecte/ din punct de vedere uman.”

          Trecut prin bolgii, prin groapa comună a „ceaușimei”, prin iluziile năruite ale îndrăgostiților și ale revoluționarilor („iar când, totuși, se unesc,/ nefericiții fac revoluții, după care/ li se ia totul”, ne avertizase Ioan Es. Pop în Ieudul fără ieșire), poetul supraviețuitor trece într-o nouă etapă, transfigurat în dubla ipostază de arhivar și explorator al unei Europe „bântuite de aspirația secretă a propriei sale nimiciri”. Astfel, Călcâiul lui Magellan (2014) are înfățișarea unei colecții de jurnale de călătorie, fiind și volumul cel mai voluminos dintre cele șase reluate în această antologie (admit că selecția pe care am operat-o a fost drastică, reținând cam un sfert din textele, uneori cam anecdotice și lipsite de relief, pe care le cuprinde). Dacă ar trebui să aleg, m-aș opri asupra a două poeme complexe deopotrivă narativ și descriptiv („îngerul de la lipova” și „secolul luminilor. altegalerie”), în care Soviany se dovedește (încă o dată) un redutabil poet al memoriei culturale.

          Între 2016 și 2020, Octavian Soviany publică trei volume (Viața de după viață, E noapte în Arhipelag și Șaizeci și șase) în care își restrânge expresia în crochiuri și notații fragmentare condensate, aproape minimaliste. M-am tot întrebat dacă această devitalizare ține de trecerea într-o altă vârstă poetică, de o anumită diminuare a forței vitale, sau dacă, dimpotrivă, este un simptom al prolificității uluitoare pe care prozatorul a arătat-o din 2011 încoace, publicând patru romane de succes și alte patru volume din hexalogia Lelian, ultimele două părți ale acestui ciclu romanesc (ce însumează în jur de 3000 de pagini) urmând să apară în 2024, respectiv 2025. Asta pe lângă traducerea (integrală) în românește a poeziei lui Charles Baudelaire, la care s-au adăugat tălmăciri esențiale din Paul Verlaine, Théophile Gautier, Guillaume Apollinaire și Arthur Rimbaud.

          Soviany apare în această etapă, care se întinde până la ineditele din ciclul Ultimul mic romantic european, ca un poet al declinului implacabil, un „încenușat” („Nu te poate iubi/ decât/ cine vede pe întuneric./ Cine știe/ să se taie adânc./ Cine își duce/ inima-n/ palmă/ ca pe un pumn de/ cenușă/ sleită.”) laconic și în stare de veghe, amintind de formula jabèsiană din Je bâtis ma demeure: „Ma demeure est détruite; mon livre, en cendres.” Și erotismul, dintotdeauna o temă centrală a poeziei sovianești, își schimbă conținutul – specializat în iubirea curtenească, în iubirea-seducție, al cărei maestru e Casanova, în iubirea-desfătare, unde totul se topește în discursul plăcerii, personajul poematic rememorează acum crâmpeie ale unei intimități dizolvate, din care a rămas doar un contur spectral, o ceață rea așternută peste un teanc de fotografii vechi. Vede pretutindeni sfârșitul, iar lucrurile pe care le atinge încep să se înnegrească. Nu mai trăiește, bate doar în taste care sună a gol, cu presimțirea că „După dictatori/ urmează acum/ să vină roboții”.

          În punctul acesta al confruntării cu limita, dacă nu chiar cu neantul, se încheie Celălalt fel de a privi lumea, retrospectivă a unui scriitor artist și polivalent care predă o lecție consistentă despre importanța de a te menține asiduu în curiozitate și căutare pentru a rămâne un poet viu. Așezată lângă Apocalipsul suav, antologia de acum aproape un deceniu din celălalt Soviany, acela protocolar, estet și manierist, cartea de față completează profilul dublu al unui maestru.


luni, 11 noiembrie 2024

Semion Hanin, „detalii omise”

 


Al doilea poet leton de limbă rusă pe care Casa de Editură Max Blecher îl publică, la distanță de patru ani de la Serghei Timofeev, este Semion Hanin, cunoscut și ca Aleksandr Zapol. Amândoi au fost fondatori, în 1999, ai celei mai influente grupări de poeți și performeri din Letonia, Orbita, amândoi își văd publicată poezia în românește, în traducerea Dianei Iepure. Printre altele, Hanin (n. 1970) este traducător din letonă și engleză în rusă, a editat o antologie de poezie rusească scrisă de autori din spațiul leton între 1680 și 2010 (2011) și a participat la numeroase festivaluri internaționale (Moscova, Berlin, Veneția, Tbilisi, Sibiu etc.).


vineri, 8 noiembrie 2024

Institutul Blecher, ediția 306

 

 

Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică 10 noiembrie 2024, de la ora 18:30, în Hidden – The Social Space (Str. Doamna Chiajna 26, București), la întâlnirea cu prozatorul Augustin Cupșa și poetul Vlad Beu.

Augustin Cupșa (n. 1980) este medic psihiatru. A debutat cu poezie: Prezent compus/recompus (2005), publicând ulterior romane (Perforatorii, 2006; Așa să crească iarba pe noi, 2017), volume de proză scurtă (Profesorul Bumb și macii suedezi, 2011; Marile bucurii și marile tristeți, 2013; Străinătate, 2022) și două cărți pentru copii (Două furnici și un elefant, 2023; Fraţii Mesteacăn şi cei 7 vampiri care aveau o singură pereche de chiloţi, 2024). A mai citit la Institutul Blecher în 2010 și 2011.

Vlad Beu (n. 1977) este IT-ist și a programat și coordonat dezvoltarea de jocuri video (2004-2021). A debutat cu volumul de poezie Mamifere subatomice (2022). A mai citit la ediția 251, din 8 mai 2022, a Institutului Blecher.

Moderator: Claudiu Komartin


miercuri, 30 octombrie 2024

Institutul Blecher, ediția 305


 

Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică 3 noiembrie 2024, de la ora 18:30, în Hidden – The Social Space (Str. Doamna Chiajna 26, București), la întâlnirea cu scriitorii Marin Mălaicu-Hondrari și Ștefan Manasia. În cadrul întâlnirii vor fi prezentate romanul Clandestin (Ed. Trei, 2024) de Marin Mălaicu-Hondrari și volumul de poezie Sursele obscure (Casa de Editură Max Blecher, 2024) de Ștefan Manasia.

Marin Mălaicu-Hondrari (n. 1971) a publicat volumele de poezie Zborul femeii pe deasupra bărbatului (2004), La două zile distanță (2011) și Urmele încercării (2021) și romanele Cartea tuturor intențiilor (2006), Apropierea (2010), Lunetistul (2013), Războiul mondial al fumătorilor (2015) și Clandestin (2024). A scris în colaborare cu regizorul Tudor Giurgiu scenariul filmului Parking (2019). Reputat traducător din limba spaniolă (Mario Vargas Llosa, Fernando Aramburu, Julio Cortázar, Roberto Bolaño, Juan Gabriel Vásquez, Manuel Vilas). 

Ștefan Manasia (n. 1977) a publicat volumele de poezia Amazon și alte poeme (2003), Cartea micilor invazii (2008), Motocicleta de lemn (2011), Bonobo sau cucerirea spațiului (2013), Cerul senin (2015), Gustul cireșelor (2017), Etica grunge. Sîntem generația extincției. Poeme alese 2003-2023 (antologie, 2023) și Sursele obscure (2024). De asemenea, este autorul volumului de publicistică şi critică literară Stabilizator de aromă (2016), al romanului Cronovizorul (2020) și al nuvelei Platanii din Samothraki (2022).

Moderator: Claudiu Komartin


luni, 28 octombrie 2024

Ștefan Manasia, „Sursele obscure”

 

 

Ștefan Manasia (n. 1977, Pitești) a inițiat în 2008, la Cluj, alături de Szántai János și François Bréda, clubul de lectură „Nepotu’ lui Thoreau”. Este redactor al revistei „Tribuna” din 2003, an în care a debutat cu volumul Amazon și alte poeme, urmat de Cartea micilor invazii (2008), Motocicleta de lemn (2011), Bonobo sau cucerirea spațiului (2013), Cerul senin (2015), Gustul cireșelor (2017) și antologia Etica grunge. Sîntem generația extincției. Poeme alese 2003-2023 (2023). În plus, este autorul volumului de publicistică şi critică literară Stabilizator de aromă (2016), al romanului Cronovizorul (2020) și al nuvelei Platanii din Samothraki (2022).

 

Ștefan Manasia are limbajul cel mai extins dintre douămiiști – pur și simplu fiindcă lumea lui e cea mai largă. De la Terraformare la Extincție, a cărei generație el e convins că suntem, în poezia lui încape totul: umanoizi liofilizați & păianjeni mutanți, ospătari androizi & baschetbaliști azteci. Și mai ales dragoste, produsul ăsta colateral al speciei, atît de ne-necesar & straniu & esențial. Istoria alternativă & completă a speciei – asta a scris, de la bun început, Manasia. Abia aștept, de la o carte la alta a lui Ștefan, să văd pe unde mai ajunge specia noastră. Căreia Manasia îi documentează istoria cu atîta strălucire, cu atîta juisanță lingvistică & umană, încît îi sunt recunoscător.

Radu Vancu


În Sursele obscure, poezia lui Ștefan Manasia este și citadină și tandră, dar și dură și melancolică și ironică. De o sensibilitate aproape distructivă. Cu grație și febrilitate, discursul poetic se dispersează hipnotic în realitatea ființelor și obiectelor. Cu simțurile la pîndă, se proiectează o intimitate organică înfășurată în cuvinte. Un magnetism vizionar, cu referințe livrești, cinematografice și muzicale. Ștefan Manasia este un poet adevărat! 

Ionel Ciupureanu


Apocalipticul capătă în noul volum al lui Ștefan Manasia forma eposului ecologic; urgența dintotdeauna a acestei poezii nu s-a domolit sau diminuat, exasperarea în fața unui viitor sumbru (pe care Manasia îl mai explorase, din unghiuri și pe tonalități diferite) luînd nuanțele satirei și ale sarcasmului, puse în slujba aceluiași eticism nestrămutat al cărui corolar a fost antologia de anul trecut, Etica grunge. Sîntem generația extincției.

Sursele obscure vorbește limpede și răsunător despre iminența dezastrului, memorie și fragilitate (transformată, prin asumare, în sursă de putere) ca posibilități ultime de salvare a rasei umane.

Claudiu Komartin


vineri, 18 octombrie 2024

Institutul Blecher, ediția 304

 

 

Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică 20 octombrie 2024, de la ora 18:30, în Hidden – The Social Space (Str. Doamna Chiajna 26, București), la întâlnirea cu prozatoarea Cristina Chira și poeta Simona Sigartău. În cadrul întâlnirii va fi prezentat volumul Singuri sub râsetele familiilor perfecte (Casa de Editură Max Blecher, 2024) de Simona Sigartău.

Cristina Chira (n. 1987) este absolventă de Arhitectură la București, specializându-se în patrimoniu construit. După un master de scriere creativă la Birkbeck, University of London (2015), a revenit în România, unde a debutat cu volumul de proză Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor (2023). 

Simona Sigartău (n. 1993) este profesoară de limba și literatura română în Sibiu. Doctor în Filologie cu o lucrare despre relațiile de putere și comunitățile periferice în proza douămiistă (2021), a debutat cu volumul de poezie Singuri sub râsetele familiilor perfecte (2024).

Moderator: Anastasia Gavrilovici


miercuri, 16 octombrie 2024

Papercuts. Festivalul poeziei în pagină

 


PAPERCUTS. FESTIVALUL POEZIEI ÎN PAGINĂ
18-19 Octombrie 2024
Centrul Multicultural al Universității Transilvania din Brașov și Cafeneaua Tipografia
Papercuts va fi un festival al poeziei ca meșteșug artistic, ca proces dublu, creativ și critic, individual dar și plural, al poeziei editate, rescrise și revizuite, al poeziei care parcurge distanța de la dicteul minții la pagina de carte, acolo unde poate funcționa ca un mecanism complex de cuvinte și rânduri capabil să producă efect și emoție oricui și oriunde, la distanță de prezența persoanei care o scrie. Papercuts o să aducă la Brașov voci poetice contemporane importante, consacrate sau emergente, dar și editori de poezie care au creat colecții de impact și de succes.
Papercuts. Festivalul poeziei în pagină va avea loc în 18-19 octombrie 2024, între orele 16.00 și 21.00, la Centrul Multicultural al Universității Transilvania din Brașov și în Cafeneaua Tipografia îi va avea ca invitați pe Svetlana Cârstean, Alex Ciorogar, Dan Coman, Mina Decu, Florin Dumitrescu și OBEAH, Emilian Galaicu-Păun, Mugur Grosu cu Lumi Mihai, Cristina Ispas, Claudiu Komartin, Mihók Tamás, Iulia Militaru, Dmitri Miticov, Florin Partene, Simona Popescu, George State și trupa Mezzin.
Vineri, 18 octombrie
16:00 – 16:50 Unde se află poezia? O discuție despre poezie ca proces artistic si editorial.
16:50 – 17:00 Pauză
17:00 – 17:20 Simona Popescu
17:20 – 17:40 George State
17:40 – 18:00 Cristina Ispas
18:00 – 18:10 Pauză
18:10 – 18:30 Claudiu Komartin
18:30 – 18:50 Emilian Galaicu-Păun
18:50 – 19:10 Dmitri Miticov
19:10 – 20:00 Pauză
20:00 – 21:00 Concert Mezzin la Tipografia
Sâmbătă, 19 octombrie
17:00 – 17:20 Alex Ciorogar
17:20 – 17:40 Iulia Militaru
17:40 – 18:00 Florin Partene
18:00 – 18:10 Pauză
18:10 – 18:30 Svetlana Cârstean
18:30 – 18:50 Dan Coman
18:50 – 19:00 Pauză
19:00 – 19:20 Mina Decu
19:20 – 19:40 Mihók Tamás
19:40 – 20:00 Florin Dumitrescu și OBEAH
20:00 – 20:30 Pauză
20:30 – 21:30 Performance 111invers1 (Lumi Mihai şi Mugur Grosu) la Tipografia
Programul festivalului mai include două ateliere de scriere creatoare și editare de poezie susținute de poeții și editorii Svetlana Cârstean și Claudiu Komartin pentru elevii Colegiului Național Dr. Ioan Meșotă, respectiv studenții Facultății de Litere.