Una dintre poetele preferate ale generației mele este Domnica Drumea, am mai zis în câteva locuri lucrul ăsta, făcând și mici observații pe marginea poeziei ei, ba chiar am scris acum cinci ani o cronică la a treia carte pe care a publicat-o, Vocea (Charmides, 2014).
Domnica a terminat Litere-le la București, fiind în studenție membră a grupului „Fracturi”. Nu-mi plăcea ce scria atunci și probabil că de aceea am subestimat cartea ei de debut, Crize (Vinea, 2003). S-ar putea să mai fi fost și alte motive care țineau de nepotriviri fundamentale între mine și fracturiști, de faptul că am debutat în același an (și e firesc pentru un puști de nici douăzeci să aibă-n cap prostii despre rivalități literare & alte diverse acroșaje cu care ego-ul ne pune la încercare).
A doua carte a Domnicăi a fost însă foarte diferită, cel puțin așa mi s-a părut: Not for sale (Cartea Românească, 2009) era mult mai atentă la nuanțe, la cadență, la preamultul de vorbe, la construcția imaginii, la tăietura versului, la felul în care livra scenariul poemului, Domnica se îndepărtase deja de poetica dominantă, cel puțin printre fracturiști, la începutul anilor 2000, aceea care venea dinspre beatnici, poezia ei adresându-se în sfârșit, din punctul meu de vedere, propriei structuri de profunzime.
Cu Vocea (Charmides, 2014), Domnica a trecut deja la alt nivel și cred că volumul ăsta e unul dintre cele mai concentrate și mai memorabile ale deceniului care se va încheia în curând. Are în el câteva poeme simple și sfredelitoare pentru forța și directețea și adevărul cărora am admirat-o. A citit de trei ori la Institutul Blecher, mereu la ediții speciale (59, 100 și 114), în 2012 și de două ori în 2015.
Deși n-a trecut așa de mult, aștept versuri noi ale Domnicăi Drumea tot așa cum aștept revenirea la poezie a lui Judith Mészáros sau, dacă n-o fi cam târziu, a Ilenei Mălăncioiu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu