Ernesto Cardenal
Puțin cunoscut
la noi, tradus acum pentru prima dată în românește, Ernesto Cardenal (n. 20
ianuarie 1925) este, o voi spune fără întârziere sau ocolișuri fastidioase,
unul dintre cei mai puternici și mai admirați poeți latino-americani din a doua
parte a secolului XX, personalitatea sa complexă (și poate contestabilă într-o
lectură limitat-ideologică) neputând fi desprinsă de istoria zdruncinată a
Americii Centrale și de Sud, care a urmat, în pofida lejerelor comparații și
paralele făcute câteodată cu partea noastră de lume (această Europă de Est
trecută și ea prin mari tulburări, tragedii și brutale tranziții
socio-politice), un parcurs – deși poate mai corect ar fi să spunem:
un mănunchi de parcursuri – deopotrivă
încâlcit și captivant.
Îmi
venea greu până de curând să înțeleg – iar lectura antologiei de față mi-a
clarificat inclusiv această nedumerire – de ce Cardenal, poet militant,
declarat comunist (și având de suferit de pe urma convingerilor sale – cum ar
fi distrugerea, în 1977, de către regimul Somoza, a comunității pe care o
crease în Solentiname), nu a fost tradus în românește până în 1989. O
explicație se găsește în nimbul metafizic al versurilor nicaraguanului, care au
în partea cea mai însemnată a operei sale (lucrul se vede cu maximă claritate
în Psalmi sau în întinsul poem
vizionar Apocalipsa, până la ultima
sa mare carte, Cânt cosmic, din 1989)
ardoarea și forța ce pot face din poezie o experiență îngemănată cu misticul.
Pe lângă aceasta, Cardenal a rămas un om al Bisericii, în pofida tuturor
controverselor și a atitudinilor sale tipice deseori unui guerrillero mai curând decât unui sacerdot (în 1984, Papa Ioan Paul
al II-lea i-a interzis să mai administreze sfânta împărtășanie fiindcă a
îmbrățișat „teologia eliberării”, ai cărei exponenţi au fost condamnaţi şi
cenzuraţi de Roma, interdicția fiindu-i ridicată de-abia în 2019 de Papa Francisc).
Această apropiere de o mișcare spirituală ce câștigă de câteva decenii tot mai
mult teren în America Latină (e de ajuns să menționăm doar câteva figuri
seminale, cu influență decisivă începând din anii ’70-’80,
de la peruanul Gustavo Gutiérrez și brazilianul
Leonardo Boff până la uruguayanul Juan Luis Segundo și argentinianul José
Míguez Bonino) a echivalat, după chiar spusele lui
Cardenal, cu o „a doua convertire” – creștinismul primitiv pe care îl
ilustrează ca teolog decis angajat politic și doctrinar vizează câștigarea
libertății prin intermediul unei Revoluții în care retorica biblică se
împletește cu cea a acțiunii marxiste. Mai rar asemenea amalgam între un preot
catolic cu alură profetică și un ideolog combatant, ale cărui idei să-și găsească
expresia integrală în poezie.
Făcând această
observație, trebuie să adaug imediat că intuiesc și rezervele pe care un
cititor din România post-comunistă le-ar putea avea față de poezia intensă,
dramatică și neconcesivă a unuia dintre scriitorii care au definit lupta
anti-imperialistă și revoluționară (nu numaidecât în sens strict marxist) din
țările Americii Latine: noi, românii, am
avut parte vreme de patru decenii de celălalt chip – de extrema opusă din punct
de vedere ideologic – al totalitarismului, având însă aceleași trăsături
definitorii: crima,
sfruntarea, opresiunea. Ceea ce Cardenal dorește poporului său (așadar țelul
pentru care luptă) este eliberarea din chingile servituții, însă în cele din
urmă ceea ce îi reușește în poezie este mai mult decât atât:
afirmând valorile universale ale umanismului,
convertește acest discurs de răfuială și acțiune directă în spiritul revoltei
și al rezistenței într-unul cu dimensiune ontologică.
După absolvirea
liceului la Managua, Cardenal a studiat din 1942 până în 1946 literatura în Ciudad
de México, continuându-și studiile la New York (1947-1949), după care a
călătorit vreme de un an în Europa. Întors în Nicaragua în 1950, participă la
Revoluția din Aprilie 1954 contra dictatorului Anastasio Somoza. Lovitura de
stat eșuează, iar printre victime se numără nu puțini dintre prietenii și
tovarășii lui Cardenal, care decide în 1957 (anul în care debutează cu volumul
de poezie Ora 0) să meargă la
Mănăstirea „Our Lady of Gethsemani” din Kentucky, unde îl are ca maestru
spiritual pe scriitorul și misticul american Thomas Merton, a cărui învățătură
va avea o influență durabilă asupra sa. Legătura dintre cei doi se păstrează
intactă și după plecarea lui Cardenal la Cuernavaca, unde studiază teologia, iar
moartea accidentală a lui Merton în 1968 la Bangkok îi prilejuiește fostului
novice scrierea poemului Stihuri la
moartea lui Merton, al cărui titlu parafrazează celebrul omagiu din secolul
al XV-lea al lui Jorge Manrique, Stihuri
la moartea tatălui său. De altfel, Cardenal avea să declare:
„Moartea lui este marea durere pe care
am suferit-o în viața mea religioasă (și cred că în întreaga mea viață). Mi-a
fost ca un tată, din punct de vedere spiritual.” Între timp, Cardenal se făcuse
cunoscut prin volumele sale de poezie – Gethsemani
Ky (1960), Epigrame (1961), Psalmi (1964), Rugăciune pentru Marilyn Monroe și alte poeme (1965), Mayapán (1968), urmate de Omagiu amerindienilor (1969) – ca unul
dintre cei mai captivanți și mai impetuoși poeți ai generației sale. Este
hirotonit în 1965, în orașul natal, Granada, prima colonie europeană fondată pe
continentul american, la 1524.
Deja începutul
anilor ’70 aduce consacrarea mondială a lui Ernesto Cardenal, tradus cu entuziasm în limba
engleză – The Psalms of Struggle and
Liberation (1971), Homage to the
American Indians (1973) și Apocalypse
and Other Poems (1974) apar la edituri importante și vizibile din Statele
Unite, cu toate că poetul nicaraguan este un aprig și înverșunat adversar al „imperialismului”
acestei țări, în care se întoarce în 1973, experiență care va provoca scrierea
poemului-documentar Călătorie la New York.
Până astăzi, lui Cardenal i-au apărut paisprezece volume și antologii în țara
„Unchiului Sam” – nici unul dintre marii poeți ai Americii Latine din ultimele
șase decenii, fie că vorbim despre Nicanor Parra, Roque Dalton, Alejandra
Pizarnik sau Raúl Zurita, nu a avut parte de o asemenea celebritate în țara
diabolizată de preotul și poetul nicaraguan. Pe de o parte,
America anglo-saxonă a admirat
suflul whitmanian și perspectiva indignată și combativă a lui Cardenal, pe de
altă parte, ținând partea celor „umiliți și obidiți” dintr-o țară desfigurată
de colonialism și injustiție socială, poetul nicaraguan a suferit de tipica
oribire voluntară a celor cu o misiune ce depășește aparent viziunea istorică
imediată – cine dintre cei care au trăit în lumea egalitară și dezrobită (a se
citi: comunistă)
visată de Cardenal și-ar putea imagina un poet publicat masiv în inima națiunii
imperiale pe care o abhoră? Desigur, binecunoscutele amestecuri ale Statelor
Unite în politica țărilor latino-americane (vreme de cincizeci de ani, regimul
Somoza și apoi mișcările de dreapta, în bună măsură teroriste, cunoscute sub
numele „Contras”, au fost susținute de toate administrațiile de la Washington,
începând cu Roosevelt și sfârșind cu Reagan) i-au oferit lui Ernesto Cardenal
toate argumentele pentru poziționarea sa contestatară și anti-colonială.
Partizanul unei
„revoluții lipsite de răzbunare”, Cardenal colaborează cu Frontul Sandinist de
Eliberare Națională în lupta împotriva regimului dinastic Somoza (lui Anastasio
Somoza i-au urmat la conducerea națiunii central-americane fiii săi, Luis
Somoza Debayle, între 1956 și 1963, și Anastasio Somoza Debayle, în două
mandate, 1967-1972 și 1974-1979). Revoluția din 1979 îi aduce la putere pe
sandiniști, iar Cardenal va ocupa funcția de ministru al Culturii vreme de opt
ani, în vreme ce fratele său mai mic, Fernando, va fi din 1984 până în 1990
ministrul Educației. Ironic, în cele din urmă Ernesto Cardenal devine un
indezirabil al regimului de stânga condus din 1979 până astăzi de către Daniel
Ortega: își dă demisia din Frontul Sandinist și protestează în 1994 împotriva conduitei
autoritare a acestuia, oferindu-și sprijinul partidului Mișcarea Renovatoare
Sandinistă, desprins în 1995 din FSEN. În 2014, cu câteva luni înainte de a
împlini nouăzeci de ani, Cardenal denunță construcția plănuită a unui mare
canal în Nicaragua, gândit ca o alternativă la Canalul Panama, iar de atunci nu
mai are liniște: un tribunal nicaraguan redeschide la începutul lui 2017 o acțiune juridică
intentată lui Cardenal, căruia i se pune în vedere că trebuie să achite o sumă
echivalentă cu 800.000 de dolari americani, ca daune în urma unei „controverse”
legate de un teren situat pe insula Solentimane. Solentiname, din nou
Solentiname, locul idilic și centrul marelui său proiect utopic și pastoral,
rămâne și după mai bine de patruzeci de ani în dispută.
Nu e întâmplător, însă, dincolo de conflictele politice ivite
în sânul mișcării sandiniste, că poetul nicaraguan a protestat împotriva unui
proiect (gândit prima oară de către americani, la începutul secolului XX) care
ar urma să provoace mari distrugeri ecosistemului nicaraguan și strămutarea a
circa 100.000 de oameni. Încă din poeme celebre ca Nindirí sau Noua ecologie,
Cardenal afirmă o conștiință ecologică ce nu poate fi desprinsă de critica
adusă rapacității capitaliste, dar și, într-un sens mai larg, distrugerii de
către om a ordinii naturale din lăcomie și lipsă de viziune macrocosmică. De
altfel, și Nicanor Parra se definește în anii ’80 într-un mod asemănător, publicând în 1982 volumul Ecopoemas și devenind, din „antipoetul”
revoltat al anilor ’50-’60, un apărător îndârjit al menținerii echilibrului
ecologic. Iată încă un subiect esențial pe care îl descoperă și poeții și
intelectualii români câteva decenii mai târziu, într-o lume în care
consecințele distrugerilor săvârșite de om asupra naturii au devenit mai evidente
și mai presante decât oricând.
Încheindu-și, practic, opera poetică o dată cu Cânt cosmic (1989) și Telescopul în noaptea întunecată (1993),
Ernesto Cardenal se fixează ca una dintre marile conștiințe ale vremii sale,
memoriile de la sfârșitul secolului trecut și începutul secolului XXI, Vida perdida (1999), Las ínsulas extrañas (2002) sau La revolución perdida (2004) împlinind,
într-o cheie aparent deziluzionată, traiectul său de vechi combatant și
anti-contemplativ, a cărui vigilență și implicare fără rest în „viața lumii” ne
pare azi, când e la o vârstă patriarhală, exemplară și necurmată.
felicitari! super...
RăspundețiȘtergere