Majuscula e-o ceață deasă lăsată dinadins

De ce mi-e, Doamne, mai ușor să plâng decât să râd?

Purtarea mea n-a fost nici prea curată, nici chiar rea,

Temeiurile ei doar Tu le știi – sau poate nu? Dar când,

Din toate dățile în care Ți-am vorbit, neștiutor și dezolat, așa,

Tu mi-ai răspuns? Ori aștept eu ce-i peste poate, ori

Pentru o-ncuviințare din partea Ta, urechile-mi de carne

Nu sunt de ajuns. Și-așa se face că,-ncercând în zori

Să Te aud cu inima mea slabă, pricep că Tu amarnic ne

Încerci, încurajându-ne și îndoiala, și cântul volatil

Precum acele triluri care mă țin treaz și-ncerc să le invit

În preajma gândurilor mele ca într-un dărăpănat azil

Condus în felul său umil și sincer de-un cărunt presbit.

Hai, râzi că-Ți scriu astfel, cum o vor fi făcut-o sigur mulți:

Majuscula e-o ceață deasă lăsată dinadins de-o droaie de poeți

Peste o pajiște de necuprins, în care nu preștiutori și culți

Ne vrei, ci să rămâi ascuns și fără știrea noastră să ne ierți.