Marți, în Tramvaiul Poeziei

Pentru a doua oară, la zece săptămâni distanță, alături de Maria Răducanu, de data asta în „Tramvaiul Poeziei”, sub auspiciile Julius Meinl.

Institutul Blecher, ediția 208

Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică, 29 septembrie 2019, de la ora 19, în Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu Gelu Vlașin, Teona Fărmatu și Raluca Panait.

Gelu Vlașin (n. 1966) a debutat cu Tratat la psihiatrie (1999), pentru care a primit premiul Asociației Scriitorilor din București. Au urmat Atac de panică (2000), Poemul Turn (2001), Ultima suflare (2005), antologia Omul decor (2009), Ayla (2011) și două volume de articole și interviuri. La Madrid, unde trăiește de mai bine de cincisprezece ani, i-au apărut volumele bilingve El último aliento (2017) și Ayla (2019), ambele în traducerea lui Mario Castro Navarrete.

Teona Farmatu (n. 1999) a absolvit Colegiul Național „Calistrat Hogaș” din Piatra-Neamț și este studentă la Litere, în cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj.

Raluca Panait (n. 2001) este elevă în clasa a XII-a la Liceul Teoretic ,,Mihai Viteazul” din Caracal.

Moderatori: Claudiu Komartin & Sorin Despot

Lectură la Block Party, sâmbătă 28 septembrie

Nu știu cât de bine se poate petrece pe/cu poezia mea, dar sâmbătă, la ediția a II-a a „Block Party în District 40”, organizată de ARCEN, îl voi avea alături pe Siberia, încercând să-mi împletesc cu muzicile lui poemele pe care le voi citi. De la ora 13, pe strada I.L Caragiale, în segmentul dintre str. Icoanei și str. Maria Rosetti.

Strofe

A venit frigul și lumina supurează
la ziuă pe trunchiuri în disprețul rapsozilor.
S-a făcut coajă, dar parcă tot mai doare –
dedesubt zvâcnește cumpătat, în timp ce
pe trotuare e zbenguială de frunze
amestecate cu gunoaie, ăsta-i orașul și știm
că nu e altfel nici la sat.

O să treacă și echinocțiul de toamnă: iar suntem

buni de plată. Emanuel începe să distingă
în silueta aplecată deasupra căruțului
o ființă înaltă și tehuie, căreia-i
intră vântul pe sub cămașă,
care îl mângâie răcoros și-i trage pătura
până sub bărbie.

Apoi anul va fi tot mai mult în scădere,
și ziua va descrește și ea, înăcrindu-ne
gesturile ca pe lapte – râvnite de nori răpănoși,
toate-ale noastre mai dragi se vor trage-n
spatele draperiilor, unde așteaptă
balansoarul, tigrul cu mustăți de focă,
florile uscate din glastre.

Sfârșitul urât al petrecerii

articol apărut în „Observator cultural” (nr. 987 / 20 septembrie 2019)

            Fiindcă scrierea acestui articol a fost precedată de tot felul de târcoale pe care, oricât de bine credeam că o știu deja, a trebuit să le dau poeziei sale, m-am amuzat amintindu-mi că debutasem de puțină vreme când doamna Mădălina Ghiu, pe atunci redactor-șef la Cartea Românească, îmi vorbea ca despre o apariție iminentă despre un nou volum al lui Florin Iaru. Iată ce spunea chiar el ceva mai târziu, în vara lui 2006, într-un interviu luat de Elena Vlădăreanu: „Am și o carte de poezii gata, doar trebuie să mai verific două-trei versuri”. Jos realitatea! (Paralela 45, 2019) apare după lupte seculare cu acele două-trei versuri și este, vrând-nevrând, una dintre cărțile pe care se va concentra anul acesta atenția împuținatului și pătimașului public de poezie contemporană (de fapt, un fel de cartel de secte, când mai austere, când puse pe răzbel și impetuozități nescontate). În apărarea marelui procrastinator care este cunoscutul scriitor optzecist, trebuie spus că Iaru a mai scos între timp trei volume de povestiri în care – cred că nu greșesc, dar nici nu vreau să întind acum vorba despre asta mai mult decât e cazul – a permutat câteva dintre calitățile pentru care îi admiram poezia dintre 1975 și 1990: alertețe, inventivitate lexicală, hâtroșenie și un tempo care-i e propriu, fără ca aceste proze scurte sau scurtissime din Povestiri cu final schimbat sau din Sânii verzi să poată fi etichetate drept prozopoeme.

            Așteptarea a fost lungă, mai lungă chiar decât în cazul lui Mircea Cărtărescu (al cărui Nimic a apărut la un sfert de secol după Totul) sau Ion Mureșan, care a revenit în 2010 cu Cartea Alcool, ce l-a impus definitiv, la șaptesprezece ani de la al doilea său volum, Poemul care nu poate fi înțeles. În 1981, Mureșan ieșea cu Cartea de iarnă, Iaru cu Cântece de trecut strada, Mariana Marin cu Un război de o sută de ani, iar Ion Stratan cu Ieșirea din apă, debuturi imposibil de ignorat, prin care 80-ismul a devenit o certitudine, punându-și decisiv amprenta asupra literaturii române din următoarele decenii.

Este 2019 și Florin Iaru publică Jos realitatea!, la aproape trei decenii de la Înnebunesc și-mi pare rău (1990), iar riscul e deplin asumat, ba chiar, în complicitate cu editorul său, Cosmin Perța, Iaru complică întreaga afacere, în spiritu-i cunoscut de frondeur, punând pe coperta cărții o bulină ce-și anunță cititorii că volumul nu e recomandat minorilor. O poantă simpatică, desigur, care e în plus de natură să orienteze lectura cărții și comentariile pe marginea ei într-o direcție înșelătoare.

Înșelătoare fiindcă cititorul familiarizat cât de cât cu detabuizarea limbajului literar petrecută după 1990 nu va găsi în acest volum mai mult decât niște cuvinte „triviale” și spuneri obrăznicuțe care l-ar mai scandaliza eventual pe vreun critic de la „România literară”. Poate doar vreo două poeme de o înduioșătoare gratuitate (pe de altă parte, am cam ajuns să subestimăm și să strâmbăm nasul la gratuitatea în poezie) ca „Visătoarea” sau „Primăvară tâmpită”, la care s-ar putea adăuga expeditivul „Garda la steag”, probabil cel mai sentențios text din carte, care merita mai mult măcar pentru distihul „Pe de o parte să vinzi, / pe de o parte să spui adevărul...”, și care se termină ca nuca-n perete cu un intertext din Bacovia. Nu prea impresionează nici „Lumea cealaltă”, poezia săltăreață – mai degrabă un fel de cimilitură – cu care cartea se-ncheie, din punctul meu de vedere, cam în coadă de pește. În rest, poeme scrise într-un limbaj firesc și dezinhibat – nimic comparabil, la drept vorbind, cu Infernala comedie a lui Brumaru sau cu unele cutezanțe de limbaj hard care au cam fost banalizate în preajma anului 2000 de câțiva autori teribiliști și cu sămânță de scandal ce n-au depășit oricum îndrăznelile de acum aproape nouăzeci de ani ale avangardiștilor. Curios, în această privință, tocmai un critic cu douăzeci și cinci de ani mai tânăr, Mihai Iovănel, e printre primii care scriu despre Jos realitatea!, și o face frontal și fără finețuri: „(...) principala tactică de ieșire din impas rămâne provocarea, și anume provocarea sexuală. Din păcate, ea împrumută o versiune curat nouăzecistă și îmbracă forma misoginismului.” Este Florin Iaru mai sexist decât, să spunem, Richard Brautigan? Sau, dacă tot am ajuns aici, decât Geo Bogza din Jurnal de sex și Poemul invectivă? Depinde ce grilă ideologică aplici lecturii, dar parcă-i păcat să citești poezie cu prezervativul tras peste ochi.

Jos realitatea! primește de la Iovănel trei din cinci stele în Scena9, și e muștruluit cu argumente de comisar al corectitudinii politice cu infailibilă expertiză fiziologică: „(...) sub aparența de înțelepciune (...) se ascunde o filozofie pur misogină, în care femeia e redusă la ipostazele futabilă vs. nonfutabilă. În mod elocvent, «băiatul liric» nu se vede și pe el la vârsta senectuții, când catargul mândru de odinioară se drapelează și devine tare ca fularul.” Observația nu trebuie totuși să ne mire venind de la un comentator care își încheia mai demult cronica la un volum de Brumaru cu îndemnul „tataie, mai lasă-te de fetițe!”. O, junețe neîndurătoare…

Sărind în apărarea cărții și polemizând cu Iovănel într-un articol pe Hotnews, „În numele ficțiunii. Cazul poetului Florin Iaru căruia i-au fost sesizate sexele, iar poezia i-a fost dată la tomberon”, Eugen Istodor reușește și el, pe un ton destul de ridicat, să păstreze discuția în aceeași zonă, insistând pe ideea că ficțiunea nu trebuie amestecată cu ideologia și cade în capcana unei pretinse răfuieli între generații, pe care o expediază cu o suspectă siguranță de sine: „Vorbim, din păcate, de drama unor generații tinere care scuipă cu orice preț operele trecutului, tragedia este a unor întregi cohorte de inși care se simt apărați de ideologie (...), care gândesc în sisteme de auto-apărare, gândesc septic.” E de ajuns să citim cronica obsecvioasă la Jos realitatea! a lui Cosmin Ciotloș din „Dilema veche” („Florin Iaru a ajuns să-și construiască un dicționar alternativ de termeni numai ai lui și, ceea ce e și mai important, o combinatorică inimitabilă și o sintaxă pe măsură”), dar și entuziasmul pe care nu puțini cititori mai tineri decât Istodor sau Iovănel îl arată față de poezia lui Iaru pentru ca această observație să își dovedească neseriozitatea.

Pe lângă aceasta, premisa lui Istodor e din start greșită, natura ficțională a textului poetic fiind cel puțin discutabilă: dacă ar fi vorbit despre un volum de povestiri sau despre un roman (fie el și în versuri) taxat drept „incorect politic”, discuția ar fi meritat purtată, necazul e că poezia este un gen referențial și subiectiv, personalizat la maximum, adresându-se înainte de toate sensibilității, astfel încât argumentul ficționalității nu i se aplică precum în cazul narațiunii. Asta căutăm în poezie: confesiunea, semnificația intensă și individuală a faptului trăit, a intimității profunde, autenticul. Poți „păcăli” în poezie că ești îmbujorat de emoție, însă pentru asta nu e de ajuns să pretinzi că e așa, nici să-ți văxuiești obrazul cu sulimeneli, ci trebuie măcar să-ți arzi o pereche de palme. Or, Iaru o face excelent în „Tovarășa zilei”, „Spitalul amorului”, „O iubire contemporană”, „Dansatorii” sau „Inimitații”, adică în cele mai bune și mai adevărate poezii ale cărții (adevărate în sensul acela căruia Ion Mureșan i-a dat o superbă definiție: „să-ți pui grumazul între poem și cauza sa”).

Dar să (ne) revenim: titlul volumului parafrazează celebra „Jos Arta căci s-a prostituat”, formula din 1924 a lui Ion Vinea, care, fără să fie numaidecât în practica sa textuală un avangardist, a anticipat și a precipitat prin „Contimporanul” ruptura creată câțiva ani mai târziu de „Urmuz”, „Alge” sau „Unu”, primele cărți ale lui Bogza și provocările (nerămase fără urmări) la adresa establishmentului cultural al vremii.

În ceea ce-l privește pe Iaru, preferința pentru acest titlu (de găsit în chiar poezia cu care se deschide cartea, și care are într-o oarecare măsură pretenții de manifest: „Nu mai contează ce spui, fă-o cu artă!”) nu poate fi desprinsă de una dintre trăsăturile definitorii ale literaturii optzeciste, „poezia realului”, devenită între timp un loc comun care a îmbrobonat atâtea manuale și lucrări de licență ale literaților. Despre „realismul poeziei tinere” scria Cărtărescu în 1987: „(...) realitatea în hiperabundența și hipersemnificația ei (...) constituie obiectul poeziei”, iar colegii săi de generație nu s-au lăsat mai prejos: „(...) poezia, fie și cea mai «acoperită», reflectă mai abitir decât o fotografie făcută cu cel mai bun aparat Kodak” (Ion Mureșan); „(...) poetul trebuie să scrie despre realitatea imediată” (Alexandru Mușina). Este, atunci, Jos realitatea! un gest polemic în raport cu „priza la real” atât de des invocată în legătură cu poeticile dominante ale optzecismului? Sau o încercare de reinventare a lui Florin Iaru, care tăgăduiește fetișizarea acestui real rapace și obsedant? Cred că răspunsul trebuie să aibă în vedere două evidențe.

Prima, că Iaru este cel mai histrionic dintre poeții generației sale, cel care clama, într-una dintre puținele sale luări de poziție „teoretice”, în ancheta faimoasă din „Caiete critice” (3-4/1983), „poezia dramatică, poezia ca spectacol” – pornind de aici, remarca decisivă a lui Andrei Bodiu din Direcția optzeci în poezia română: „(...) esențiale pentru înțelegerea poeziei lui Iaru sunt ideile de teatralizare a textului liric și, pe de altă parte, de reprezentare a eului poetic ca o sumă de roluri ale eului.” Sublinierile nu îmi aparțin, dar dacă nu le-ar fi făcut chiar Bodiu, le-aș fi operat eu. Căci dacă acceptăm această pluralitate a eurilor din poezia lui Iaru, atunci nu putem vorbi fără să cădem în ridicol nici despre incorectitudinea politică de care l-a acuzat Iovănel, nici despre „pactul ficțional” cu care Istodor a sărit să apere Jos realitatea!. Generația mea l-a citit cu mare atenție pe Florin Iaru, iar dacă rămâi cu ceva – chiar și după ce ai uitat „Aer cu diamante”, „Fiara de mătase”, „High Way Fidelity”, „La cea mai înaltă ficțiune” și celelalte hituri ale sale –  din cele trei cărți publicate în deceniul al nouălea, atunci e tocmai formidabila vânzoleală de „voci” și personae, mixajul acesta funambulesc, de un neastâmpăr nebun, dar în fapt foarte calculat, avându-și în cele din urmă sensul într-un refuz, într-o formă de rezistență la insanitatea lumii.

Iar de aici derivă al doilea răspuns: poezia de azi a lui Iaru, fără să aibă decât din loc în loc strălucirile de altădată, vizează o sancțiune a convenționalului, a falsificării și deformărilor („Reproșul pe care îl fac eu «realității contemporane» ține de o deformare categorică a umanului” spunea într-un dialog recent). Confruntat cu excesul de realitate, pe care îl denunță, Iaru exprimă insatisfacția, chiar decepția („Sfârșitul urât al petrecerii se rostogolea pe scări, / iar eu adormeam într-o lume fără urmări” – în „Frumoasa fără corp”) unei generații care și-a trăit tinerețea în totalitarism și îmbătrânește în minunata lume nouă: „Nu e nimeni legat. Nimeni nu e liber. Dimineața nu cheamă noaptea, viața nu vorbește cu moartea. Numai cuvinte, printre care te îmbățoșezi tu, gata de luptă. E o posomoreală veche de când lumea, peste care au pus glazura de cuvinte. Vine unul, gustă și se îmbățoșează ca tine. La luptă! Ce luptă? Stai moale, la locul tău!” („Moale”).

Ingenios, incomod și cabrat, Iaru e un fel de Howard Stern care scrie poezie, și care, dincolo de apetența pronunțată pentru ludic și parodic și de elanurile pe care pudibonzii le vor cataloga ca vulgare sau indecente (de ce nu și pedofile?), are o subtilă înzestrare pentru tragic și angoasă existențială. O dovadă că optzecismul e viu și mai plin de presimțiri sumbre decât oricând: „Ziua mea a apus. N-am făcut umbră pământului de pomană. / Mă zvânt ca o stridie expropriată. // La miezul nopții, / stăpânul mă strigă pe nume. / Mă ridic. Îmi pârâie oasele / și-i duc / pe-ntuneric, / cât mai departe, / oala de noapte” („Pe lângă corpul fără soț”).

Institutul Blecher, ediția 207

Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică, 22 septembrie 2019, de la ora 19, în Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu poeții Uroš Prah, Luminița Amarie și Maria Miruna Solomon. În cadrul întâlnirii va fi prezentat volumul Ascunde amintirile și distruge tot ce-am atins (Casa de Editură Max Blecher, 2019).

Uroš Prah (n. 1988) este un poet sloven care a studiat la Ljubljana filosofia și literatura comparată. Cofondator al revistei „IDIOT”, al cărei redactor-șef a fost între 2011 și 2015. În 2015 a pornit, în colaborare, festivalul internațional Literodrom. A debutat în 2012 cu Čezse polzeči, volum de poezie cu un titlu onomatopeic-intraductibil. A doua lui carte, cu un titlu la fel de greu de transpus în altă limbă, a fost Tišima. Pregătește două noi cărți, dintre care una scrisă în limba germană. Locuiește la Viena.

Luminița Amarie (n. 1987) a debutat în 2012 și a publicat câteva cărți de poezie, cea mai recentă fiind Ascunde amintirile și distruge tot ce-am atins (2019). În 2006 s-a mutat la Paris, iar din 2015 a trăit la Londra.

Maria Miruna Solomon (n. 2003) este elevă la Colegiul Național „Vasile Alecsandri” din Bacău. A participat la mai multe concursuri și ateliere pentru poeți tineri (Super, LicArt).

Moderator: Claudiu Komartin

Curentul, de Raymond Carver

Raymond Carver (1938-1988)

Peștii ăștia nu au ochi
peștii ăștia argintii care vin la mine în vis,
împrăștiindu-și icrele și lapții
în buzunarele creierului meu.

Dar mai e unul care vine
greoi, plin de cicatrici, tăcut la fel ca ceilalți,
care pur și simplu înoată contra curentului,

închizându-și gura întunecată contra
curentului, deschizând-o și închizând-o
în timp ce i se împotrivește.

Traducere de Claudiu Komartin

Prezidențiale 2019 – cum văd eu lucrurile

          Iohannis va intra fără emoții în turul doi, cu un procent ceva mai mare decât în primul tur din 2014, singura chestie care ne va ține cât de cât atenți la alegerile din 10 noiembrie fiind care dintre Dăncilă, Barna și Diaconu va ieși pe locul doi. Probabil că va fi între aceștia trei o cursă destul de strânsă, toți având argumente să obțină undeva în jur de 15-20%. Candidatul UDMR va lua tradiționalul 4-5% venit de la minoritatea maghiară, iar Paleologu se poate da de trei ori peste cap că tot nu va lua mai mult de 5-6%, adică procentul PMP sau al nostalgicilor după Băsescu. Pentru ce mai rămâne se vor bate ca chiorii vreo cincisprezece hăbăuci, să le fie de bine, toți la un loc nu vor primi mai mult de 5% din voturi.

          Un tur doi Iohannis vs Dăncilă ar fi o umilință îngrozitoare pentru PSD, actualul președinte câștigând aproape la fel de detașat pe cât o făcea la alegerile pentru primăria Sibiului.

          Un tur doi Iohannis vs Barna ar putea fi interesant, căci ar stabili și mai clar granițele și diferențele de viziune și opțiuni ideologice care există între PNL și USR-PLUS (partide care vor fi obligate, cel mai probabil, să alcătuiască următoarea majoritate parlamentară și să dea la anul un prim-ministru). Mulți nehotărâți, categorie în care mă înscriu, poate se vor dumiri care dintre ei e mai ușor de acceptat, nici unul nefiind întocmai ceea ce aștept de la politicieni de vârf și oameni de stat, dar admit că sunt opțiuni mai palatabile decât Iliescu, Năstase, Băsescu sau Ponta.

          Un tur doi Iohannis vs Diaconu va fi poate cel mai complicat pentru actualul președinte, fiindcă Diaconu vorbește bine și e „uman” față de tehnic-sincopatul Iohannis. Diaconu, mai ales dacă nu-i știi sau nu te interesează prea tare baletările destul de respingătoare din ultimii ani, e mai elocvent și are o priză la românii de rând (care îl mai și știu din toate filmele prin care le-a „intrat în casă” de atâtea ori în ultimele decenii) pe care fostul primar al Sibiului nu o are. Ar fi un vot mai emoțional decât în celelalte două cazuri, iar Iohannis este, când vine vorba de emoție, dezavantajat.

          Încă nu știu cu cine voi vota în turul întâi, dar pot spune că va fi un sibian. Aștept o confruntare, o dezbatere cât de cât, să-i văd nițel cum transpiră. După aceea mai vedem.

Institutul Blecher, ediția 206

Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică, 15 septembrie 2019, de la ora 19, în Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu poeții Florin Iaru, Horia Șerban și Toni Chira. În cadrul întâlnirii va fi prezentat volumul recent al lui Florin Iaru, Jos realitatea! (Paralela 45, 2019).

Florin Iaru (n. 1954) este unul dintre cei mai titrați poeți optzeciști. A fost membru al Cenaclului de luni, publicând în 1982 legendarul volum colectiv Aer cu diamante (al cărui titlu este dat de un poem al său), alături de Traian T. Coșovei, Mircea Cărtărescu și Ion Stratan. A publicat volumele de poezie Cântece de trecut strada (1981), La cea mai înaltă ficțiune (1984), Înnebunesc și-mi pare rău (1990), Poeme alese (1975-1990) (antologie, 2002) și îndelung așteptatul Jos, realitatea! (2019), precum și trei cărți de proză scurtă: Fraier de București (2011), Povestiri cu final schimbat (2013), Sânii verzi (2017).

Horia Șerban (n. 1995) a absolvit Dreptul la București, iar acum urmează cursuri de masterat la aceeași facultate. A publicat în „Poesis internațional”, „Vatra”, Subcapitol.ro și citește pentru a cincea oară la Institutul Blecher, prima sa lectură fiind la ediția 98 din 30 noiembrie 2014. În 2016, a inițiat, împreună cu Robert Dahlquist, proiectul de poezie, muzică și video mapping „Twinbeat”.

Toni Chira (n. 2003) învață la Liceul Teoretic „Alexandru Papiu Ilarian” din Dej, unde a pornit în ianuarie, împreună cu poetul Radu Zăgrean, cenaclul „Clepsidra”.

Moderator: Claudiu Komartin

Constantin Abăluță, „Orgi și altare demontate (Poeme alese 1968-2018)”

        O sută șaizeci și ceva de poeme alese din mai bine de două mii, poate chiar vreo două mii două sute, adică din patruzeci de volume de versuri și antologii publicate de Constantin Abăluță de la Piatra (1968) până la Mai sincer ca Himalaya (2018) și Poem pentru cei ce nu-s de față (2018). Un important poet și traducător contemporan, care e astfel sărbătorit, la optzeci de ani, așa cum o merită scrisul său, mai cu seamă după nedreptatea mizerabilă ce i-a fost făcută în ianuarie la Botoșani, când, deși cinci din șapte membri ai juriului Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” l-au votat, premiul i-a fost refuzat pentru că nu a putut ajunge, pe o vreme geroasă și având sănătatea șubredă, la decernarea de la Botoșani.
        În aceeași colecție au mai apărut trei cărți pe care apare și numele meu: Andrei Bodiu, Oameni obosiți (2016), Maeștrii unei arte muribunde. Poeme alese 2010-2017 (2017, 2018) și Sârmă ghimpată. Când focurile se vor stinge printre ruine. Poeți ai generației războiului (2018).

secvențe

cum se scurge
lumina leșioasă pe
zidul
din spatele cazarmei
cum se scurg ochii
soldaților
după fetele vioaie
ce se-ntorc
târând prin praf
geamantane
și sacoșe de rafie
către poarta
internatului

am văzut un câine
mâncând chiștoace
un graur
șchiop
cu ciocul de culoarea
mierii
o pisică ce îl pândea
pe treptele unei
cafenele cu faimă
un miel adormit
în brațele micuțului
cerșetor
trecând din
vagon în vagon
șireturile lui rupte
soioase
ca inima unui
popor veteran în
lamentații și ciudă
bărbați încă-n putere
urlând alcoolizați
agitându-se pentru o
cauză
deplorabilă

se împlinea un an
de la moartea
tatei
n-am priceput
nimic din
toate astea
și nici de acum încolo
nu-mi fac
iluzii că o să

Mariela Griffor

Mariela Griffor (n. 29 septembrie 1961, Concepción) este o poetă și traducătoare bilingvă, stabilită de mai bine de două decenii în Statele Unite, unde este consul onorific al statului Chile la Detroit. Forțată pe vremea regimului Pinochet să se exileze din țara sa natală, a trăit în Suedia din 1985, înainte de a emigra în SUA treisprezece ani mai târziu. Traducătoare a lui Pablo Neruda și Raúl Zurita în limba engleză, precum și a lui Ilya Kaminsky în spaniolă, este scriitoare bilingvă și a publicat volume de poezie scrise în engleză și în spaniolă. Ediții ale cărților sale au apărut în suedeză, franceză, italiană și chineză.

Mariela Griffor

Psihiatru

Dacă îmi amintesc bine, nu am putut să plâng
până ce pruncul nu s-a născut. Voiau să-l împuște.
Am înțeles de ce Manuel Fernandez dorea
să mai stau la spital după naștere.
Nu i-am spus nimic despre bandă.
Nu puteam avea încredere-n el. A trebuit să fiu puternică
pentru copilul meu. Trebuia să merg în altă încăpere
ca să mă mulg și să le las laptele. Suferi de depresie
postpartum mi-a spus înainte să îl împușc, ca pe atâtea alte
voci din capul meu.

Ochii copilului

Copiii aud și văd lucruri pe care
cei mari nu le pot vedea sau auzi, spun oamenii,
iar copilul acesta, intrând deodată în cameră
pentru a o lua-n brațe și săruta
pe bunica lui, Wilma,
nu mă văzuse încă.
Îmi e teamă ca ochii lui să n-atingă
ca o pasăre colibri corneea ochilor mei.
Nu vreau să vadă băltoaca de
veche durere și dragoste ruginită
ce crește în mine,
pânza de păianjen a dezamăgirii mele,
o inimă învinețită care
n-a trecut niciodată peste pierderea lui.
Îmi e teamă de copilul acesta
ce-aleargă pe-aici cu cei doi ani ai lui
plini de franchețe, mi-e teamă să nu mă trădez.
Sunt sigură că ar începe să strige
dacă mi-aș lăsa pupilele să i le atingă pe ale lui,
și toată încăperea m-ar privi
știind că ceea ce vede el e adevărat.
Sunt temătoare și bătrână,
și zi de zi fac zob
amintirea inocenței.
Știu prea multe.
Mintea mea este inutilă.

Moartea în Argentina

L-au găsit pe Mauricio la morgă
cu o etichetă inscripționată neidentificat
prinsă de unul dintre degetele de la piciorul stâng.

Lucky Strike-urile pe care le-am fumat împreună
l-au dat gata în cele din urmă.
E ironic: geniul gigantic nu l-a omorât cu vreun tanc
sau cu modernele M-16, ci cu toxinele unei adicții.

Am împărțit fumul
în numeroase ocazii. De mai multe ori mi-a spus
că ar vrea să împartă cu mine mai mult decât atât și chiar
o dată a vrut să știe dacă fumez în pat după ce
fac dragoste. Am tușit luată pe nepregătite
însă i-am dat un răspuns: Uneori da,
i-am zis, alteori beau apă de la robinet.
Am fost mai banală decât fantezia pe care o avea cu mine.

Poate că doar poeții se pot înțelege unul pe celălalt,
chiar și poeții de doi bani au altă limbă. E ca și cum
cuvintele ar fi inventate numai pentru aceia care le iubesc.
Am fost odată la film amândoi: am văzut Jules et Jim al lui François Truffaut.


traducere de Claudiu Komartin

Miroslav Holub, „Cum arată inima”

Miroslav Holub (1923-1998) este unul dintre cei mai mari poeți cehi postbelici. Om de știință (a studiat Medicina la Praga și a lucrat ca imunolog, luându-și doctoratul în 1958), s-a bucurat, începând cu anii '60, de o faimă mondială (un volum de poeme alese i-a apărut încă din 1967 în engleză, publicat de Penguin), Ted Hughes spunând în 1988 despre el că este „unul dintre cei câțiva poeți cu adevărat importanți care scriu astăzi”. Holub este cel mai tradus poet ceh, opera sa fiind publicată în șaisprezece limbi, inclusiv islandeză și turcă.

Miroslav Holub

Cum arată inima

Oficial inima

este alungită, musculoasă

și plină de dor.

Însă oricine a pictat inima știe

că este și colțuroasă

ca o stea și uneori

udă leoarcă

precum un câine rătăcit în noapte

și uneori puternică

întocmai tobei unui arhanghel.

Și câteodată este de forma unui cub

ca visul unui geometru

și câteodată de-o voioasă rotunjime

precum o minge într-o plasă.

Și-i ca o linie subțire uneori

și uneori ca o explozie.

Și e în inimă

numai un râu,

și-un stăvilar

și e cel mult un peștișor

în nici un caz de aur.

Mai degrabă o plătică

cenușie

și geloasă.

La prima vedere

nici n-o vei băga de seamă.

Acela care a pictat inima știe

că mai întâi a trebuit

să lase deoparte ochelarii,

oglinda,

să își arunce creionul cu vârf fin

și hârtia indigo

și să umble, să umble mult

afară, departe

de casă.

traducere de Claudiu Komartin

Ernesto Cardenal, poet al luptei și al libertății

Ernesto Cardenal

Puțin cunoscut la noi, tradus acum pentru prima dată în românește, Ernesto Cardenal (n. 20 ianuarie 1925) este, o voi spune fără întârziere sau ocolișuri fastidioase, unul dintre cei mai puternici și mai admirați poeți latino-americani din a doua parte a secolului XX, personalitatea sa complexă (și poate contestabilă într-o lectură limitat-ideologică) neputând fi desprinsă de istoria zdruncinată a Americii Centrale și de Sud, care a urmat, în pofida lejerelor comparații și paralele făcute câteodată cu partea noastră de lume (această Europă de Est trecută și ea prin mari tulburări, tragedii și brutale tranziții socio-politice), un parcurs – deși poate mai corect ar fi să spunem: un mănunchi de parcursuri – deopotrivă încâlcit și captivant.

            Îmi venea greu până de curând să înțeleg – iar lectura antologiei de față mi-a clarificat inclusiv această nedumerire – de ce Cardenal, poet militant, declarat comunist (și având de suferit de pe urma convingerilor sale – cum ar fi distrugerea, în 1977, de către regimul Somoza, a comunității pe care o crease în Solentiname), nu a fost tradus în românește până în 1989. O explicație se găsește în nimbul metafizic al versurilor nicaraguanului, care au în partea cea mai însemnată a operei sale (lucrul se vede cu maximă claritate în Psalmi sau în întinsul poem vizionar Apocalipsa, până la ultima sa mare carte, Cânt cosmic, din 1989) ardoarea și forța ce pot face din poezie o experiență îngemănată cu misticul. Pe lângă aceasta, Cardenal a rămas un om al Bisericii, în pofida tuturor controverselor și a atitudinilor sale tipice deseori unui guerrillero mai curând decât unui sacerdot (în 1984, Papa Ioan Paul al II-lea i-a interzis să mai administreze sfânta împărtășanie fiindcă a îmbrățișat „teologia eliberării”, ai cărei exponenţi au fost condamnaţi şi cenzuraţi de Roma, interdicția fiindu-i ridicată de-abia în 2019 de Papa Francisc). Această apropiere de o mișcare spirituală ce câștigă de câteva decenii tot mai mult teren în America Latină (e de ajuns să menționăm doar câteva figuri seminale, cu influență decisivă începând din anii ’70-’80, de la peruanul Gustavo Gutiérrez și brazilianul Leonardo Boff până la uruguayanul Juan Luis Segundo și argentinianul José Míguez Bonino) a echivalat, după chiar spusele lui Cardenal, cu o „a doua convertire” – creștinismul primitiv pe care îl ilustrează ca teolog decis angajat politic și doctrinar vizează câștigarea libertății prin intermediul unei Revoluții în care retorica biblică se împletește cu cea a acțiunii marxiste. Mai rar asemenea amalgam între un preot catolic cu alură profetică și un ideolog combatant, ale cărui idei să-și găsească expresia integrală în poezie.

Făcând această observație, trebuie să adaug imediat că intuiesc și rezervele pe care un cititor din România post-comunistă le-ar putea avea față de poezia intensă, dramatică și neconcesivă a unuia dintre scriitorii care au definit lupta anti-imperialistă și revoluționară (nu numaidecât în sens strict marxist) din țările Americii Latine: noi, românii, am avut parte vreme de patru decenii de celălalt chip – de extrema opusă din punct de vedere ideologic – al totalitarismului, având însă aceleași trăsături definitorii: crima, sfruntarea, opresiunea. Ceea ce Cardenal dorește poporului său (așadar țelul pentru care luptă) este eliberarea din chingile servituții, însă în cele din urmă ceea ce îi reușește în poezie este mai mult decât atât: afirmând valorile universale ale umanismului, convertește acest discurs de răfuială și acțiune directă în spiritul revoltei și al rezistenței într-unul cu dimensiune ontologică.

După absolvirea liceului la Managua, Cardenal a studiat din 1942 până în 1946 literatura în Ciudad de México, continuându-și studiile la New York (1947-1949), după care a călătorit vreme de un an în Europa. Întors în Nicaragua în 1950, participă la Revoluția din Aprilie 1954 contra dictatorului Anastasio Somoza. Lovitura de stat eșuează, iar printre victime se numără nu puțini dintre prietenii și tovarășii lui Cardenal, care decide în 1957 (anul în care debutează cu volumul de poezie Ora 0) să meargă la Mănăstirea „Our Lady of Gethsemani” din Kentucky, unde îl are ca maestru spiritual pe scriitorul și misticul american Thomas Merton, a cărui învățătură va avea o influență durabilă asupra sa. Legătura dintre cei doi se păstrează intactă și după plecarea lui Cardenal la Cuernavaca, unde studiază teologia, iar moartea accidentală a lui Merton în 1968 la Bangkok îi prilejuiește fostului novice scrierea poemului Stihuri la moartea lui Merton, al cărui titlu parafrazează celebrul omagiu din secolul al XV-lea al lui Jorge Manrique, Stihuri la moartea tatălui său. De altfel, Cardenal avea să declare: „Moartea lui este marea durere pe care am suferit-o în viața mea religioasă (și cred că în întreaga mea viață). Mi-a fost ca un tată, din punct de vedere spiritual.” Între timp, Cardenal se făcuse cunoscut prin volumele sale de poezie – Gethsemani Ky (1960), Epigrame (1961), Psalmi (1964), Rugăciune pentru Marilyn Monroe și alte poeme (1965), Mayapán (1968), urmate de Omagiu amerindienilor (1969) – ca unul dintre cei mai captivanți și mai impetuoși poeți ai generației sale. Este hirotonit în 1965, în orașul natal, Granada, prima colonie europeană fondată pe continentul american, la 1524.

Deja începutul anilor ’70 aduce consacrarea mondială a lui Ernesto Cardenal, tradus cu entuziasm în limba engleză – The Psalms of Struggle and Liberation (1971), Homage to the American Indians (1973) și Apocalypse and Other Poems (1974) apar la edituri importante și vizibile din Statele Unite, cu toate că poetul nicaraguan este un aprig și înverșunat adversar al „imperialismului” acestei țări, în care se întoarce în 1973, experiență care va provoca scrierea poemului-documentar Călătorie la New York. Până astăzi, lui Cardenal i-au apărut paisprezece volume și antologii în țara „Unchiului Sam” – nici unul dintre marii poeți ai Americii Latine din ultimele șase decenii, fie că vorbim despre Nicanor Parra, Roque Dalton, Alejandra Pizarnik sau Raúl Zurita, nu a avut parte de o asemenea celebritate în țara diabolizată de preotul și poetul nicaraguan. Pe de o parte, America anglo-saxonă a admirat suflul whitmanian și perspectiva indignată și combativă a lui Cardenal, pe de altă parte, ținând partea celor „umiliți și obidiți” dintr-o țară desfigurată de colonialism și injustiție socială, poetul nicaraguan a suferit de tipica oribire voluntară a celor cu o misiune ce depășește aparent viziunea istorică imediată – cine dintre cei care au trăit în lumea egalitară și dezrobită (a se citi: comunistă) visată de Cardenal și-ar putea imagina un poet publicat masiv în inima națiunii imperiale pe care o abhoră? Desigur, binecunoscutele amestecuri ale Statelor Unite în politica țărilor latino-americane (vreme de cincizeci de ani, regimul Somoza și apoi mișcările de dreapta, în bună măsură teroriste, cunoscute sub numele „Contras”, au fost susținute de toate administrațiile de la Washington, începând cu Roosevelt și sfârșind cu Reagan) i-au oferit lui Ernesto Cardenal toate argumentele pentru poziționarea sa contestatară și anti-colonială.

Partizanul unei „revoluții lipsite de răzbunare”, Cardenal colaborează cu Frontul Sandinist de Eliberare Națională în lupta împotriva regimului dinastic Somoza (lui Anastasio Somoza i-au urmat la conducerea națiunii central-americane fiii săi, Luis Somoza Debayle, între 1956 și 1963, și Anastasio Somoza Debayle, în două mandate, 1967-1972 și 1974-1979). Revoluția din 1979 îi aduce la putere pe sandiniști, iar Cardenal va ocupa funcția de ministru al Culturii vreme de opt ani, în vreme ce fratele său mai mic, Fernando, va fi din 1984 până în 1990 ministrul Educației. Ironic, în cele din urmă Ernesto Cardenal devine un indezirabil al regimului de stânga condus din 1979 până astăzi de către Daniel Ortega: își dă demisia din Frontul Sandinist și protestează în 1994 împotriva conduitei autoritare a acestuia, oferindu-și sprijinul partidului Mișcarea Renovatoare Sandinistă, desprins în 1995 din FSEN. În 2014, cu câteva luni înainte de a împlini nouăzeci de ani, Cardenal denunță construcția plănuită a unui mare canal în Nicaragua, gândit ca o alternativă la Canalul Panama, iar de atunci nu mai are liniște: un tribunal nicaraguan redeschide la începutul lui 2017 o acțiune juridică intentată lui Cardenal, căruia i se pune în vedere că trebuie să achite o sumă echivalentă cu 800.000 de dolari americani, ca daune în urma unei „controverse” legate de un teren situat pe insula Solentimane. Solentiname, din nou Solentiname, locul idilic și centrul marelui său proiect utopic și pastoral, rămâne și după mai bine de patruzeci de ani în dispută.

Nu e întâmplător, însă, dincolo de conflictele politice ivite în sânul mișcării sandiniste, că poetul nicaraguan a protestat împotriva unui proiect (gândit prima oară de către americani, la începutul secolului XX) care ar urma să provoace mari distrugeri ecosistemului nicaraguan și strămutarea a circa 100.000 de oameni. Încă din poeme celebre ca Nindirí sau Noua ecologie, Cardenal afirmă o conștiință ecologică ce nu poate fi desprinsă de critica adusă rapacității capitaliste, dar și, într-un sens mai larg, distrugerii de către om a ordinii naturale din lăcomie și lipsă de viziune macrocosmică. De altfel, și Nicanor Parra se definește în anii ’80 într-un mod asemănător, publicând în 1982 volumul Ecopoemas și devenind, din „antipoetul” revoltat al anilor ’50-’60, un apărător îndârjit al menținerii echilibrului ecologic. Iată încă un subiect esențial pe care îl descoperă și poeții și intelectualii români câteva decenii mai târziu, într-o lume în care consecințele distrugerilor săvârșite de om asupra naturii au devenit mai evidente și mai presante decât oricând.

Încheindu-și, practic, opera poetică o dată cu Cânt cosmic (1989) și Telescopul în noaptea întunecată (1993), Ernesto Cardenal se fixează ca una dintre marile conștiințe ale vremii sale, memoriile de la sfârșitul secolului trecut și începutul secolului XXI, Vida perdida (1999), Las ínsulas extrañas (2002) sau La revolución perdida (2004) împlinind, într-o cheie aparent deziluzionată, traiectul său de vechi combatant și anti-contemplativ, a cărui vigilență și implicare fără rest în „viața lumii” ne pare azi, când e la o vârstă patriarhală, exemplară și necurmată.

(prefața la o antologie din opera poetică a lui Ernesto Cardenal, Noua ecologie și alte poeme militante, tradusă de Anastasia Gavrilovici, în curs de apariție la Editura Paralela 45)

Majuscula e-o ceață deasă lăsată dinadins

De ce mi-e, Doamne, mai ușor să plâng decât să râd?

Purtarea mea n-a fost nici prea curată, nici chiar rea,

Temeiurile ei doar Tu le știi – sau poate nu? Dar când,

Din toate dățile în care Ți-am vorbit, neștiutor și dezolat, așa,

Tu mi-ai răspuns? Ori aștept eu ce-i peste poate, ori

Pentru o-ncuviințare din partea Ta, urechile-mi de carne

Nu sunt de ajuns. Și-așa se face că,-ncercând în zori

Să Te aud cu inima mea slabă, pricep că Tu amarnic ne

Încerci, încurajându-ne și îndoiala, și cântul volatil

Precum acele triluri care mă țin treaz și-ncerc să le invit

În preajma gândurilor mele ca într-un dărăpănat azil

Condus în felul său umil și sincer de-un cărunt presbit.

Hai, râzi că-Ți scriu astfel, cum o vor fi făcut-o sigur mulți:

Majuscula e-o ceață deasă lăsată dinadins de-o droaie de poeți

Peste o pajiște de necuprins, în care nu preștiutori și culți

Ne vrei, ci să rămâi ascuns și fără știrea noastră să ne ierți.