(...) quidquid se Tigris ab Haemo
dividit, hoc certa proponit merce locandum
institor imperii, caupo famosus honorum.
Claudian, In Eutropium
L-au ridicat în cele mai înalte
demnități ale cetății
bucuroși că unul de-al lor a ajuns acolo
și că-n curând le va deschide, cum
promisese, larg
porțile hambarelor și ale cămărilor la
care tânjeau.
În speranța asta muncită și îndărătnică,
fremătând continuau să aștepte, dar tot
așteptându-l
să-și îndeplinească datoria și cinul, an
după an
veșmintele lor erau tot mai ponosite,
burțile tot mai supte,
ghioagele se înmulțiseră pe străzi, strălucea doar palatul
înconjurat zi și noapte de câinii lui
grași, învățați să sfâșie.
Nici vorbele nu îi mai erau dulci ca pe
vremuri
și zâmbetul i se transformase într-o
grimasă cumplită,
însă ei continuau să aștepte. Fără să se
întrebe cum
se putuse transforma într-atât gura
aceea
ce altădată rotunjea dulce cuvintele
hrană, viitor, siguranță
într-un rât de mistreț, și frumoasa-i mustață
căruntă
foșgăia ca un viespar gata oricând să-și
pornească urgia
la cea mai mică încercare de a i se cere
socoteală,
mii de ace gata să se înfigă în ochiul
uzurpatorului care va îndrăzni să facă un
pas către el.
Mârâitul și lătrăturile care-i ieșeau
din gâtlej
aduceau acum tot mai mult cu ale unei
fiare furioase,
dar nici graiul lor nu mai era același,
și de-abia dacă se mai înțelegeau între
ei:
se priveau cu neîncredere și cu ciudă
în timp ce chipul acela de fontă
cu dinți de fontă înconjurați de-un
arici fojgăitor și perfid
îi privea ca pe dobitoacele lui de
prăsilă.
Iar ei continuau să aștepte cu privirile
ațintite
spre treptele din capătul cărora mai-marele
lor
mugea într-o limbă pe care bieții-nvățați
crezuseră,
înainte să fie linșați, că a dispărut cu
multă vreme în urmă.
Făceau mai departe singurul lucru permis,
și-n vremea asta se prefăceau încântați,
ajunseseră să creadă și ei că-s așa, iar
dansul se pornea
în onoarea mult iubitului Livius Caupo din
nou și din nou.
De câte nu e-n stare omul pentru un sac gol,
a gândit cineva din mulțime, dar s-a
zăvorât imediat în muțenie
amintindu-și că asemenea cuvinte le
fuseseră
interzise de mult lor, celor mulți și-nșelați,
cărora nu le rămăsese decât
să aștepte, să tot aștepte.