vineri, 25 februarie 2011
miercuri, 23 februarie 2011
Cortázar Blues
Mi se părea că ceva mă pândeşte
sentimentul că viaţa ar fi putut fi o întâmplare perfectă
când muzica umple căminele celor blânzi celor
cu mâinile calde
aşteptam tăcuţi lângă pod
/ cădea o ploaie de mai /
am fi putut întinde o mână ceva
(salvatoare)
doi ochi albaştri
discreţi şi cumsecade
şi glasul acela familiar
şoptindu-ţi:
totul pare atât de firesc.
ca întotdeauna când nu cunoşti adevărul
sentimentul că viaţa ar fi putut fi o întâmplare perfectă
când muzica umple căminele celor blânzi celor
cu mâinile calde
aşteptam tăcuţi lângă pod
/ cădea o ploaie de mai /
am fi putut întinde o mână ceva
(salvatoare)
doi ochi albaştri
discreţi şi cumsecade
şi glasul acela familiar
şoptindu-ţi:
totul pare atât de firesc.
ca întotdeauna când nu cunoşti adevărul
duminică, 20 februarie 2011
joi, 17 februarie 2011
miercuri, 16 februarie 2011
Despre traducere, pentru revista "Euphorion"
Mamei mele îi datorez, înaintea oricui altcuiva, interesul şi înaintarea pasionată prin ascunzişurile şi meandrele unei limbi care mă fascina – şi care, ştiam bine, nu era a mea, iar asta părea să deschidă un univers în care orice era posibil. Printre cele mai vechi amintiri o păstrez cu dragoste (o dragoste care se transferă de la imaginea mamei la sonorităţile fabuloase ale acelei limbi – ale acelui tărâm – ce mi se deschidea brusc, părându-mi totuşi atât de apropiat şi de familiar) pe cea din ziua în care mi-a dăruit o carte de limba franceză, surâsul ei în seara de toamnă (împlinisem de puţină vreme 7 ani), poticnelile mele şi puterea de atracţie a acelor pagini pe care le răsfoiam cu o anumită perplexitate pe care nu am mai cunoscut-o niciodată. Nepreţuit rămâne şi sentimentul avut, apoi, în adolescenţă, citindu-l pe D’Annunzio, când Il piacere mi-a stârnit tot felul de sentimente contradictorii, precum şi bucuria de a-l descoperi pe Pasolini, mai întâi în franceză, apoi (din puţinul tradus) în româneşte şi, în cele din urmă, în italiană – dar o italiană care m-a pus la încercare, obligându-mă să învăţ cu fiecare nouă pagină o limbă cu care mă familiarizasem natural în anii ’90, dar în contexte în care i se refuza orice răsfăţ literar. Ce a urmat, cu descoperirea lui Pavese (a cărui poezie o iubesc tot mai mult cu trecerea timpului) e o poveste pe care-o voi (de)scrie altcândva.
Să învăţ, să mă deprind cu franceza, engleza şi italiana – care, mai mult printr-o intuiţie, ştiam că îmi vor oferi chei de înţelegere a unor istorii şi sensibilităţi în care altfel mi-ar fi fost imposibil să mă cufund – a fost unul dintre visele mele cele mai vechi şi mai stăruitoare. Iar dacă la începutul liceului nici nu bănuiam că voi ajunge chiar eu să scriu, primele mele impulsuri (însoţite de adevărate exerciţii de admiraţie de care mă mir că, aşa de necopt şi de puţin selectiv, eram totuşi capabil) de a scrie sunt într-o strânsă legătură cu dorinţa de a traduce. De a traduce nu atât cuvinte, cât sensibilităţi. De a transfera sensuri dintr-un idiolect în altul, de a descoperi încântat particularităţi culturale, psihologii dezvăluite de biomecanica limbilor, tot ceea ce este unic şi imposibil de dublat, dar poate fi recâştigat în limba ta, printr-un efort de re-creere (fără de care nici o tălmăcire nu cred că are sens).
Să învăţ, să mă deprind cu franceza, engleza şi italiana – care, mai mult printr-o intuiţie, ştiam că îmi vor oferi chei de înţelegere a unor istorii şi sensibilităţi în care altfel mi-ar fi fost imposibil să mă cufund – a fost unul dintre visele mele cele mai vechi şi mai stăruitoare. Iar dacă la începutul liceului nici nu bănuiam că voi ajunge chiar eu să scriu, primele mele impulsuri (însoţite de adevărate exerciţii de admiraţie de care mă mir că, aşa de necopt şi de puţin selectiv, eram totuşi capabil) de a scrie sunt într-o strânsă legătură cu dorinţa de a traduce. De a traduce nu atât cuvinte, cât sensibilităţi. De a transfera sensuri dintr-un idiolect în altul, de a descoperi încântat particularităţi culturale, psihologii dezvăluite de biomecanica limbilor, tot ceea ce este unic şi imposibil de dublat, dar poate fi recâştigat în limba ta, printr-un efort de re-creere (fără de care nici o tălmăcire nu cred că are sens).
Enache forever
Fiindcă Daniel Enache ţine să continue povestea începută acum câteva săptămâni, poveste care nu îmi face nici un fel de plăcere şi pe care vrea să o împingă până-n pânzele albe, îi răspund, pentru ultima dată, provocării de pe site-ul lui Cipariu. Nu vreau să se spună că evit întrebări, oricât de comice ar fi ele, aşa că pun punct acestei istorii triste şi groteşti răspunzând la interviul pe care ţine cu tot dinadinsul să mi-l ia. Mai menţionez că ameninţarea de la sfârşitul postării sale mă sperie puţin – invocarea lui Dexter mă face să mă întreb dacă nu cumva o să mă trezesc într-o noapte cu Enache în casă. Sper că nu trebuie să-mi schimb yalele şi să-mi pun alarmă de teama represaliilor criticului sinecurist. Căruia îi urez, pe această cale, să treacă cu bine peste acest episod adolescentin.
1. DCE: Motivul pentru care mi-ai oferit cărţile tale de poezie, cu dedicaţii flatante.
K: Ar trebui să regret “dedicaţiile flatante” pe care ţi le-am făcut? Eram un foarte tânăr poet care a trimis sau dăruit primele sale cărţi criticilor activi (printre care făceai şi tu parte) şi poeţilor pe care îi stimez. Mi se părea că eşti un tânăr de perspectivă, am vrut să te încurajez. La vremea aceea nu prea ştiam cu cine am de-a face, dar stai liniştit, nu voi repeta eroarea de a-ţi da vreo carte de-a mea.
2. Motivul pentru care m-ai curtat şi m-ai periat destul de multişor (sms-uri, telefoane, vizite; mai aveai puţin şi-mi trimiteai şi felicitări făcute cu mânuţa ta, precum Cosmin Ciotloş).
Chiar nu înţeleg ce treabă are aici Cosmin Ciotloş (cu care mă ştiu de la 20 de ani, pe când el era poet şi student la Politehnică, şi de care mă leagă amintirea câtorva splendide discuţii despre literatură care, da, ne-au entuziasmat atunci pe amândoi). Insinuarea ta că te-aş fi “periat” e încă o măgărie tipic enăchistă. Dar cum să înţelegi tu, un carierist şi un oportunist notoriu – tu care o inviţi la emisiunea pe care o faci la Cultural pe editoarea cărţii tale recent apărute –, că un poet de douăzeci şi ceva de ani căuta prietenia unor oameni care păreau să ştie mai multe despre literatură şi în care spera să găsească interlocutori agreabili şi tovarăşi de drum în povestea asta atât de solitară... Mă felicit că nu am avut şi relaţii intime, cine ştie ce mai “dezvăluiai” acum.
3. Motivul pentru care am avut noi doi mai multe întâlniri, legate de o antologie a poeţilor tineri gândită de subsemnatul.
Evident, fiindcă aş fi vrut ca o asemenea antologie să apară. Iar antologia cu pricina nu ai gândit-o tu, ea trebuia să fie făcută iniţial de Cristian Tudor Popescu, iar apoi de Al. Cistelecan, amândoi renunţând (sau amânând-o, cred, în cazul lui Cis) din diverse motive. Tu ai preluat din mers proiectul lui Cistelecan şi, fireşte, l-ai îngropat.
4. Motivul pentru care ai mers cu maşina mea, la zilele revistei «Transilvania» de la Sibiu, alături de Dan C. Mihăilescu.
Întrebarea asta e atât de penibilă încât îmi vine greu să mă opresc din râs.
5. Motivul pentru care ai primit Premiul Academiei de la un «dinozaur» ca Eugen Simion.
Fiindcă, am spus-o atunci, şi o cred şi acum: ar fi fost mai ridicol să refuz acel premiu decât să îl accept. Nu aş fi demonstrat altceva decât infantilism. Cât priveşte afirmaţia ta că am primit premiul de la Eugen Simion, ea mă pune puţin pe gânduri. E adevărat că domnul Eugen Simion conduce secţia literară a Academiei, dar vreau să cred că premianţii nu sunt aleşi de domnia sa din pălăria lui Dumbledore. Credeam că acolo există un juriu, din care fac parte toţi criticii valoroşi din Academie. Poate că nu ţi-ar strica o discuţie lămuritoare cu domnul Simion, căci e posibil să fii în eroare. Asta dacă nu sugerezi cumva că premiile de la Academie sunt trucate sau că ilustrează dorinţa unui singur om, fie el şi fostul preşedinte al Academiei Române. Oricum, cred că ar trebui să ai o discuţie serioasă cu dl. Simion.
6. Motivul pentru care ai prestat în acţiunile şi programele FCR, condusă de un «dinozaur» ca Augustin Buzura.
Vreau să cred că asta e o confuzie onestă din partea ta, şi nu că foloseşti minciuna într-o dispută în care eu ţin, totuşi, la adevăr. Eu nu am participat niciodată la programe ale Fundaţiei Culturale Române, am fost prima dată într-un astfel de proiect în toamna lui 2005, pe vremea când Augustin Buzura părăsise instituţia, care se chema deja Institutul Cultural Român şi era condusă de H.R. Patapievici. Mi se pare însă de un comic nebun că tu, ca fost valet al domnului Buzura, ai tupeul să deschizi gura într-o asemenea chestiune.
7. Care sunt cele şase sinecure ale mele?
Nu sunt şi nu îmi doresc să fiu contabilul sinecurelor tale. Am spus şase, deşi e posibil să fi fost mai multe. Îmi amintesc numai de sinecura de la Muzeul Literaturii, unde ai ţinut un cenaclu penibil – în care, din amiciţie, am acceptat să citesc pentru cei zece oameni care veneau –, unde veneai nepregătit, stăteai două ore şi luai o sumă frumuşică de bani. Asta nu se cheamă sinecură? Dar postul nebulos de “consilier editorial” la o mare editură care se bazează pe influenţele şi pe sistemul tău de relaţii nu e tot o sinecură? Nu mai vorbesc că eşti înfipt cam peste tot – Academie, Universitate, reviste, comitete şi comiţii... Dar poate că tu ai o altă definiţie a sinecurii.
8. Care sunt cele trei ziare în care eu public acelaşi articol?
Am mai menţionat în articolul din „România literară” această impostură a ta – ani de zile ai republicat, fragmentar, articolul critic din revista condusă de Nicolae Manolescu, în „Ziarul de duminică”, o sinecură mai măruntă de-a ta, şi în „Evenimentul zilei” (una mai consistentă, care ţi-a fost retrasă la un moment dat). În momentul de faţă, reiei articolul din „Observator cultural” (o revistă, altfel, dintre cele mai onorabile) pe site-ul lui Cipariu sau pe Liternet. Nu înţeleg de ce oamenii ăştia se fac că nu-ţi văd trişeriile. E plin netul de câte un articol de-al tău pe care-l poţi citi în cinşpe locuri – cred că ai înţeles greşit ce ar trebui să însemne să fii “vizibil”.
9. Care e «lumea din care vine el» (DCE)?
“Lumea dozatorului”.
10. Care sunt «mediile puturoase» în care «funcţionez» eu?
Acelea pe care eu doar le observ şi am câteodată curajul să vorbesc despre lucrurile strâmbe care se petrec pe-acolo.
11. Ia să vedem, care sunt «sugestiile» pe care mi le-ai făcut tu pentru antologia tinerilor poeţi?
Să introduci câţiva poeţi de care nici nu voiai să auzi: T.S. Khasis, pe care nu îl citisei, Radu Vancu, despre care spuneai că e critic, nu poet – iar cărţile lui din ultimii ani ţi-au demonstrat contrariul –, Vlad Moldovan şi alţi câţiva, nu are rost să continui. Tu vedeai antologia cu şapte sau opt poeţi, eu ţi-am sugerat să fie vreo cincisprezece.
12. Şi care sunt «zecile de cărţi» pe care mi le-ai dat?
Credeam că măcar cu memoria stai mai bine. Ţi-am dat vreo douăzeci de cărţi de poezie ale poeţilor din generaţia mea (pentru că ţie îţi era lene să cauţi prin biblioteca ta, iar eu chiar ţineam să văd o asemenea antologie apărând), de la Ianuş, Sociu, Coman şi Ruxandra Novac la Khasis, Vlad Moldovan şi Gabi Eftimie (cred că ei erau ultimii debutaţi în momentul acela), pe care le-ai ţinut cam un an. Există un martor al acestei poveşti enervante pentru mine (fiindcă aş fi vrut în anul acela să recitesc poeţi la care ţin, iar tu mă tot amânai) cu care lucrai la „Ziarul de duminică” şi pe care l-am rugat stăruitor să-ţi transmită că le vreau în cele din urmă înapoi. Nu vreau să-i târăsc numele în chestia asta, fiindcă e un om extraordinar. Cu mai mulţi ca el, lumea literară de la noi ar fi un loc mai decent.
finis
1. DCE: Motivul pentru care mi-ai oferit cărţile tale de poezie, cu dedicaţii flatante.
K: Ar trebui să regret “dedicaţiile flatante” pe care ţi le-am făcut? Eram un foarte tânăr poet care a trimis sau dăruit primele sale cărţi criticilor activi (printre care făceai şi tu parte) şi poeţilor pe care îi stimez. Mi se părea că eşti un tânăr de perspectivă, am vrut să te încurajez. La vremea aceea nu prea ştiam cu cine am de-a face, dar stai liniştit, nu voi repeta eroarea de a-ţi da vreo carte de-a mea.
2. Motivul pentru care m-ai curtat şi m-ai periat destul de multişor (sms-uri, telefoane, vizite; mai aveai puţin şi-mi trimiteai şi felicitări făcute cu mânuţa ta, precum Cosmin Ciotloş).
Chiar nu înţeleg ce treabă are aici Cosmin Ciotloş (cu care mă ştiu de la 20 de ani, pe când el era poet şi student la Politehnică, şi de care mă leagă amintirea câtorva splendide discuţii despre literatură care, da, ne-au entuziasmat atunci pe amândoi). Insinuarea ta că te-aş fi “periat” e încă o măgărie tipic enăchistă. Dar cum să înţelegi tu, un carierist şi un oportunist notoriu – tu care o inviţi la emisiunea pe care o faci la Cultural pe editoarea cărţii tale recent apărute –, că un poet de douăzeci şi ceva de ani căuta prietenia unor oameni care păreau să ştie mai multe despre literatură şi în care spera să găsească interlocutori agreabili şi tovarăşi de drum în povestea asta atât de solitară... Mă felicit că nu am avut şi relaţii intime, cine ştie ce mai “dezvăluiai” acum.
3. Motivul pentru care am avut noi doi mai multe întâlniri, legate de o antologie a poeţilor tineri gândită de subsemnatul.
Evident, fiindcă aş fi vrut ca o asemenea antologie să apară. Iar antologia cu pricina nu ai gândit-o tu, ea trebuia să fie făcută iniţial de Cristian Tudor Popescu, iar apoi de Al. Cistelecan, amândoi renunţând (sau amânând-o, cred, în cazul lui Cis) din diverse motive. Tu ai preluat din mers proiectul lui Cistelecan şi, fireşte, l-ai îngropat.
4. Motivul pentru care ai mers cu maşina mea, la zilele revistei «Transilvania» de la Sibiu, alături de Dan C. Mihăilescu.
Întrebarea asta e atât de penibilă încât îmi vine greu să mă opresc din râs.
5. Motivul pentru care ai primit Premiul Academiei de la un «dinozaur» ca Eugen Simion.
Fiindcă, am spus-o atunci, şi o cred şi acum: ar fi fost mai ridicol să refuz acel premiu decât să îl accept. Nu aş fi demonstrat altceva decât infantilism. Cât priveşte afirmaţia ta că am primit premiul de la Eugen Simion, ea mă pune puţin pe gânduri. E adevărat că domnul Eugen Simion conduce secţia literară a Academiei, dar vreau să cred că premianţii nu sunt aleşi de domnia sa din pălăria lui Dumbledore. Credeam că acolo există un juriu, din care fac parte toţi criticii valoroşi din Academie. Poate că nu ţi-ar strica o discuţie lămuritoare cu domnul Simion, căci e posibil să fii în eroare. Asta dacă nu sugerezi cumva că premiile de la Academie sunt trucate sau că ilustrează dorinţa unui singur om, fie el şi fostul preşedinte al Academiei Române. Oricum, cred că ar trebui să ai o discuţie serioasă cu dl. Simion.
6. Motivul pentru care ai prestat în acţiunile şi programele FCR, condusă de un «dinozaur» ca Augustin Buzura.
Vreau să cred că asta e o confuzie onestă din partea ta, şi nu că foloseşti minciuna într-o dispută în care eu ţin, totuşi, la adevăr. Eu nu am participat niciodată la programe ale Fundaţiei Culturale Române, am fost prima dată într-un astfel de proiect în toamna lui 2005, pe vremea când Augustin Buzura părăsise instituţia, care se chema deja Institutul Cultural Român şi era condusă de H.R. Patapievici. Mi se pare însă de un comic nebun că tu, ca fost valet al domnului Buzura, ai tupeul să deschizi gura într-o asemenea chestiune.
7. Care sunt cele şase sinecure ale mele?
Nu sunt şi nu îmi doresc să fiu contabilul sinecurelor tale. Am spus şase, deşi e posibil să fi fost mai multe. Îmi amintesc numai de sinecura de la Muzeul Literaturii, unde ai ţinut un cenaclu penibil – în care, din amiciţie, am acceptat să citesc pentru cei zece oameni care veneau –, unde veneai nepregătit, stăteai două ore şi luai o sumă frumuşică de bani. Asta nu se cheamă sinecură? Dar postul nebulos de “consilier editorial” la o mare editură care se bazează pe influenţele şi pe sistemul tău de relaţii nu e tot o sinecură? Nu mai vorbesc că eşti înfipt cam peste tot – Academie, Universitate, reviste, comitete şi comiţii... Dar poate că tu ai o altă definiţie a sinecurii.
8. Care sunt cele trei ziare în care eu public acelaşi articol?
Am mai menţionat în articolul din „România literară” această impostură a ta – ani de zile ai republicat, fragmentar, articolul critic din revista condusă de Nicolae Manolescu, în „Ziarul de duminică”, o sinecură mai măruntă de-a ta, şi în „Evenimentul zilei” (una mai consistentă, care ţi-a fost retrasă la un moment dat). În momentul de faţă, reiei articolul din „Observator cultural” (o revistă, altfel, dintre cele mai onorabile) pe site-ul lui Cipariu sau pe Liternet. Nu înţeleg de ce oamenii ăştia se fac că nu-ţi văd trişeriile. E plin netul de câte un articol de-al tău pe care-l poţi citi în cinşpe locuri – cred că ai înţeles greşit ce ar trebui să însemne să fii “vizibil”.
9. Care e «lumea din care vine el» (DCE)?
“Lumea dozatorului”.
10. Care sunt «mediile puturoase» în care «funcţionez» eu?
Acelea pe care eu doar le observ şi am câteodată curajul să vorbesc despre lucrurile strâmbe care se petrec pe-acolo.
11. Ia să vedem, care sunt «sugestiile» pe care mi le-ai făcut tu pentru antologia tinerilor poeţi?
Să introduci câţiva poeţi de care nici nu voiai să auzi: T.S. Khasis, pe care nu îl citisei, Radu Vancu, despre care spuneai că e critic, nu poet – iar cărţile lui din ultimii ani ţi-au demonstrat contrariul –, Vlad Moldovan şi alţi câţiva, nu are rost să continui. Tu vedeai antologia cu şapte sau opt poeţi, eu ţi-am sugerat să fie vreo cincisprezece.
12. Şi care sunt «zecile de cărţi» pe care mi le-ai dat?
Credeam că măcar cu memoria stai mai bine. Ţi-am dat vreo douăzeci de cărţi de poezie ale poeţilor din generaţia mea (pentru că ţie îţi era lene să cauţi prin biblioteca ta, iar eu chiar ţineam să văd o asemenea antologie apărând), de la Ianuş, Sociu, Coman şi Ruxandra Novac la Khasis, Vlad Moldovan şi Gabi Eftimie (cred că ei erau ultimii debutaţi în momentul acela), pe care le-ai ţinut cam un an. Există un martor al acestei poveşti enervante pentru mine (fiindcă aş fi vrut în anul acela să recitesc poeţi la care ţin, iar tu mă tot amânai) cu care lucrai la „Ziarul de duminică” şi pe care l-am rugat stăruitor să-ţi transmită că le vreau în cele din urmă înapoi. Nu vreau să-i târăsc numele în chestia asta, fiindcă e un om extraordinar. Cu mai mulţi ca el, lumea literară de la noi ar fi un loc mai decent.
finis
luni, 14 februarie 2011
Alte minuni useriste
Anul trecut, au intrat în USR aproape 100 de noi scriitori. Noutatea - povestea absolut discutabilă cu stagiatura. Se pare că discuţiile pe care le aveam anul trecut cu domnul Gabriel Chifu în legătură cu regimul foarte lejer de intrare în Uniune nu au adus nici un rezultat. Disperaţi cum sunt ca armata domnului Manolescu să rămână, în ciuda ratei ridicate a deceselor, foarte numeroasă ("poporul userist", am putea spune), ei primesc, de vreo zece ani încoace (de când sunt eu cât de cât atent), scriitori cu toptanul. Nu contează ce au scris, cine sunt, ce anume îi recomandă ca scriitori... Nu există, de acolo de unde privesc eu lucrurile, nici un criteriu, nici o sită valorică. Mai ales dacă au sub 35 de ani, sunt mană cerească, fiindcă în felul ăsta, media de vârstă a membrilor Uniunii poate ajunge din nou undeva sub 50 de ani. Curată performanţă!
vineri, 11 februarie 2011
Să râdem cu scriitori
Scandal mare scandal cu pricoliciul de Gârbea şi neşte doamne. Cam ăsta-i nivelul USR.
joi, 3 februarie 2011
Şi un articol de acum şapte ani
Unul dintre primele mele articole polemice, dintr-o vreme când nu-mi imaginam că se poate mai rău de atât. Mă felicit că nu am continuat cu publicistica socială (cu accente politice), fiindcă până acum, cu tot ce ne-a oferit societatea românească de după Ion Iliescu, aş fi înnebunit cu siguranţă.
De la MISA la Big Brother via Cotroceni
Într-un început nebun de primăvară, când societatea românească se perpeleşte la focul mic al unor scandaluri mediatice cu tentă sexuală, fabricate în curtea câtorva mari ziare şi posturi de televiziune cu mentalitate de hienă, cavaleria rusticană a preşedintelui Ion Iliescu s-a îmbogăţit cu câţiva călăreţi de seamă, aleşi pe sprânceană din rândurile scriitorimii române. În ce măsură cei 36 de merituoşi decoraţi vor funcţiona ca scuturi umane într-un viitor foarte apropiat, când fostului preşedinte Iliescu i se va cere să ne reamintească, fie şi în mare, cam ce a făcut pentru cultura română în cei 11 ani cât a condus ţara, se va vedea mai târziu. Febra cu care primari, prefecţi, miniştri, secretari şi subsecretari de stat şi însuşi Preşedintele ţării decorează, menţionează, instituie pensii şi mângâie pe creştet oameni de teatru, plasticieni şi scriitori cu doar câteva luni înaintea alegerilor (curată coincidenţă!) ar trebui să ne facă extrem de precauţi la adevăratele raţiuni, de stat şi partid, ale acestor gesturi de o generozitate şi o eleganţă nemaiîntâlnite în România post-ceauşistă, care se ştie câţi bani a dat, şi dă, pe artişti, şi pe cultură în general.
Aşadar, la sfârşitul lui martie 2004, Preşedintele statului şi sfătuitorii săi de taină hotărăsc să confere unor importanţi literaţi români ordinul Meritul Cultural. Pentru ca 37 de scriitori (dintre care unul singur, Ioan Groşan, a refuzat) să primească diplome, decoraţii şi cruci prin care să li se recunoască valoarea şi meritele. În timp ce Adrian Năstase încinge o Sală Polivalentă plină ochi de tineri social-democraţi, în contrapartidă, la Cotroceni, primul om din stat face paradă de generozitate cu nişte “truditori din câmpul culturii şi al artei”, după cum s-ar fi zis acum vreo trei decenii. Problema nu este, după mine, a meritului propriu-zis al celor 36. Poate că fiecăruia dintre ei i se cuvenea cu prisosinţă distincţia respectivă. Oricum, nu sunt în măsură să judec asta. Cu toate că, la rigoare, aş putea întreba şi eu de ce printre decoraţi nu se numără alţi câţiva scriitori importanţi. Doar că acest gest îşi dovedeşte, de îndată ce scoatem capul din nisip şi aruncăm câteva priviri în stânga şi-n dreapta, totala inutilitate. Ion Iliescu mai trece pe răboj o faptă bună faţă de amărâţii de scriitori, iar privitorul acestui spectacol are impresia că, pe bună dreptate, se face un gest firesc de recompensare a câtorva literaţi de certă valoare. Ignoraţi şi ei de ani buni, aşa cum se obişnuieşte la noi să nu bagi în seamă prea tare artişti şi opere de artă valoroase. Dar alungă acest gest obscurantismul şi lipsa de apetenţă faţă de literatură a românilor? Nu. Vor avea Ion Mircea, Ioan Flora sau Octavian Soviany, care sunt scriitori exponenţiali ai literaturii actuale, mai mulţi cititori decât aveau până acum? Adică vreo câteva sute, poate o mie? Nu. Vor fi ei mai mult în vizorul publicului larg? Se va dubla, tripla tirajul cărţilor lor? Nu. Statutul lor social va fi altul? Îi vor privi mai departe copleşitoarea majoritate a concetăţenilor noştri altfel decât cu indulgenţă? Nu. Şi atunci, la ce bun?
De curând, am aflat că Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti numără 1200 de membri. Ceea ce înseamnă, la o populaţie de circa două milioane şi jumătate de locuitori câţi se zice că au Bucureştii, cam un scriitor la 2000 de bucureşteni. Ceea ce este, s-o recunoaştem, o cifră fabuloasă. Şi, dacă mergem mai departe cu acest joc al cifrelor şi al statisticii, are sens să ne întrebăm, în joacă numai, câţi dintre cei 1200 de “lucrători cu peniţa” au aceşti 2000 de cititori aferenţi? Or fi măcar 3? Dar de ce întreb eu asta? Se citesc măcar cei 1200 între ei? Adică, există între scriitorii de la noi minimul respect (dar şi instinctul de autoconservare firesc) faţă de cei care zboară la aceeaşi înălţime cu tine? Unde sunt miile astea de scriitori când, an de an, la premiile USR şi ASB vin câteva zeci de cărţi, dintre care – se spune – cu greu poţi alege cele câteva nominalizate, din care una, două, cinci vor câştiga premii? Premii de atâtea şi atâtea ori în ultimii ani date după ureche unor „activişti culturali”?
Şi asta în vreme ce, în ultra-mediatizata casă Big Brother sunt transformate în realitate câteva din coşmarurile cele mai negre descrise de Orwell. Concurenţii sunt puşi la instrucţie, împletesc năvoade şi înalţă tot felul de nimicuri ce parodiază cu un cinism uriaş truda şi corvoadele de pe vremuri ale puşcăriaşilor politici din închisorile comuniste. Cinismul producătorilor egalează marele cinism al unui Marian Popa, care scria că, de fapt, prigoniţilor politici ţinuţi de comunişti cu pâine neagră şi apă (atunci când le aveau şi pe acestea) li se asigura un regim de viaţă auster ale cărui virtuţi sunt astăzi apreciate la superlativ în occident, fiind esenţiale pentru o viaţă sănătoasă şi lipsită de excese! Mai bine i-ar pune pe tinerii sensibili din casa Big Brother să facă, acolo înăuntru, ceva ce nu ar face niciodată în “libertate” fiind: să pună mâna şi să mai citească o carte! Lor le arde însă de cu totul altceva. Fiindcă li se asigură condiţiile propice şi sunt chiar încurajaţi să se împerecheze în faţa camerelor care ni-i şi bagă, futeşi, guralivi şi bătuţi în cap cum sunt, în sute de mii de case din România.
Între Gregorian Bivolaru, care miroase de la o poştă a impostor şi a corupător de minore, dar pe care multiscusiţii magistraţi îl tot scapă printre degete, şi-l vor face până la capăt scăpat, şi tinerii-model de la Big Brother, tânăra societate (democratică) românească are toate modelele de urmat şi se poate integra fără problema, în ciuda sărăciei lucii de care nu va scăpa niciodată, în Uniunea Europeană, Liga Ţărilor Arabe şi China Mare. În fond, analfabetismul e supraestimat. Nu trebuie să ne facem atâtea griji. Mai decorăm vreo cinci sute de scriitori şi vom avea conştiinţa curată.
(în Luceafărul, nr. 15 (646) / aprilie 2004)
De la MISA la Big Brother via Cotroceni
Într-un început nebun de primăvară, când societatea românească se perpeleşte la focul mic al unor scandaluri mediatice cu tentă sexuală, fabricate în curtea câtorva mari ziare şi posturi de televiziune cu mentalitate de hienă, cavaleria rusticană a preşedintelui Ion Iliescu s-a îmbogăţit cu câţiva călăreţi de seamă, aleşi pe sprânceană din rândurile scriitorimii române. În ce măsură cei 36 de merituoşi decoraţi vor funcţiona ca scuturi umane într-un viitor foarte apropiat, când fostului preşedinte Iliescu i se va cere să ne reamintească, fie şi în mare, cam ce a făcut pentru cultura română în cei 11 ani cât a condus ţara, se va vedea mai târziu. Febra cu care primari, prefecţi, miniştri, secretari şi subsecretari de stat şi însuşi Preşedintele ţării decorează, menţionează, instituie pensii şi mângâie pe creştet oameni de teatru, plasticieni şi scriitori cu doar câteva luni înaintea alegerilor (curată coincidenţă!) ar trebui să ne facă extrem de precauţi la adevăratele raţiuni, de stat şi partid, ale acestor gesturi de o generozitate şi o eleganţă nemaiîntâlnite în România post-ceauşistă, care se ştie câţi bani a dat, şi dă, pe artişti, şi pe cultură în general.
Aşadar, la sfârşitul lui martie 2004, Preşedintele statului şi sfătuitorii săi de taină hotărăsc să confere unor importanţi literaţi români ordinul Meritul Cultural. Pentru ca 37 de scriitori (dintre care unul singur, Ioan Groşan, a refuzat) să primească diplome, decoraţii şi cruci prin care să li se recunoască valoarea şi meritele. În timp ce Adrian Năstase încinge o Sală Polivalentă plină ochi de tineri social-democraţi, în contrapartidă, la Cotroceni, primul om din stat face paradă de generozitate cu nişte “truditori din câmpul culturii şi al artei”, după cum s-ar fi zis acum vreo trei decenii. Problema nu este, după mine, a meritului propriu-zis al celor 36. Poate că fiecăruia dintre ei i se cuvenea cu prisosinţă distincţia respectivă. Oricum, nu sunt în măsură să judec asta. Cu toate că, la rigoare, aş putea întreba şi eu de ce printre decoraţi nu se numără alţi câţiva scriitori importanţi. Doar că acest gest îşi dovedeşte, de îndată ce scoatem capul din nisip şi aruncăm câteva priviri în stânga şi-n dreapta, totala inutilitate. Ion Iliescu mai trece pe răboj o faptă bună faţă de amărâţii de scriitori, iar privitorul acestui spectacol are impresia că, pe bună dreptate, se face un gest firesc de recompensare a câtorva literaţi de certă valoare. Ignoraţi şi ei de ani buni, aşa cum se obişnuieşte la noi să nu bagi în seamă prea tare artişti şi opere de artă valoroase. Dar alungă acest gest obscurantismul şi lipsa de apetenţă faţă de literatură a românilor? Nu. Vor avea Ion Mircea, Ioan Flora sau Octavian Soviany, care sunt scriitori exponenţiali ai literaturii actuale, mai mulţi cititori decât aveau până acum? Adică vreo câteva sute, poate o mie? Nu. Vor fi ei mai mult în vizorul publicului larg? Se va dubla, tripla tirajul cărţilor lor? Nu. Statutul lor social va fi altul? Îi vor privi mai departe copleşitoarea majoritate a concetăţenilor noştri altfel decât cu indulgenţă? Nu. Şi atunci, la ce bun?
De curând, am aflat că Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti numără 1200 de membri. Ceea ce înseamnă, la o populaţie de circa două milioane şi jumătate de locuitori câţi se zice că au Bucureştii, cam un scriitor la 2000 de bucureşteni. Ceea ce este, s-o recunoaştem, o cifră fabuloasă. Şi, dacă mergem mai departe cu acest joc al cifrelor şi al statisticii, are sens să ne întrebăm, în joacă numai, câţi dintre cei 1200 de “lucrători cu peniţa” au aceşti 2000 de cititori aferenţi? Or fi măcar 3? Dar de ce întreb eu asta? Se citesc măcar cei 1200 între ei? Adică, există între scriitorii de la noi minimul respect (dar şi instinctul de autoconservare firesc) faţă de cei care zboară la aceeaşi înălţime cu tine? Unde sunt miile astea de scriitori când, an de an, la premiile USR şi ASB vin câteva zeci de cărţi, dintre care – se spune – cu greu poţi alege cele câteva nominalizate, din care una, două, cinci vor câştiga premii? Premii de atâtea şi atâtea ori în ultimii ani date după ureche unor „activişti culturali”?
Şi asta în vreme ce, în ultra-mediatizata casă Big Brother sunt transformate în realitate câteva din coşmarurile cele mai negre descrise de Orwell. Concurenţii sunt puşi la instrucţie, împletesc năvoade şi înalţă tot felul de nimicuri ce parodiază cu un cinism uriaş truda şi corvoadele de pe vremuri ale puşcăriaşilor politici din închisorile comuniste. Cinismul producătorilor egalează marele cinism al unui Marian Popa, care scria că, de fapt, prigoniţilor politici ţinuţi de comunişti cu pâine neagră şi apă (atunci când le aveau şi pe acestea) li se asigura un regim de viaţă auster ale cărui virtuţi sunt astăzi apreciate la superlativ în occident, fiind esenţiale pentru o viaţă sănătoasă şi lipsită de excese! Mai bine i-ar pune pe tinerii sensibili din casa Big Brother să facă, acolo înăuntru, ceva ce nu ar face niciodată în “libertate” fiind: să pună mâna şi să mai citească o carte! Lor le arde însă de cu totul altceva. Fiindcă li se asigură condiţiile propice şi sunt chiar încurajaţi să se împerecheze în faţa camerelor care ni-i şi bagă, futeşi, guralivi şi bătuţi în cap cum sunt, în sute de mii de case din România.
Între Gregorian Bivolaru, care miroase de la o poştă a impostor şi a corupător de minore, dar pe care multiscusiţii magistraţi îl tot scapă printre degete, şi-l vor face până la capăt scăpat, şi tinerii-model de la Big Brother, tânăra societate (democratică) românească are toate modelele de urmat şi se poate integra fără problema, în ciuda sărăciei lucii de care nu va scăpa niciodată, în Uniunea Europeană, Liga Ţărilor Arabe şi China Mare. În fond, analfabetismul e supraestimat. Nu trebuie să ne facem atâtea griji. Mai decorăm vreo cinci sute de scriitori şi vom avea conştiinţa curată.
(în Luceafărul, nr. 15 (646) / aprilie 2004)
marți, 1 februarie 2011
Articolul din RomLit
I-a supărat pe câţiva, i-a bucurat pe alţii, ca totul pe lumea asta: "Câteva consideraţii asupra criticii de azi", în România literară, nr. 2/2011.
Şi reacţia domnului Manolescu, într-un editorial cu dedicaţie.
Bonus: "am primit la redacţie", un textuleţ caraghios al cuiva din redacţie, dat sub pseudonim.
Şi reacţia domnului Manolescu, într-un editorial cu dedicaţie.
Bonus: "am primit la redacţie", un textuleţ caraghios al cuiva din redacţie, dat sub pseudonim.