Mi se părea că ceva mă pândeşte
sentimentul că viaţa ar fi putut fi o întâmplare perfectă
când muzica umple căminele celor blânzi celor
cu mâinile calde
aşteptam tăcuţi lângă pod
/ cădea o ploaie de mai /
am fi putut întinde o mână ceva
(salvatoare)
doi ochi albaştri
discreţi şi cumsecade
şi glasul acela familiar
şoptindu-ţi:
totul pare atât de firesc.
ca întotdeauna când nu cunoşti adevărul
tare frumos.
RăspundețiȘtergerem-am intors sa mai zic ceva: ai un fel de a scrie asa de cald, ca merge la inima, la vene, la suflet si la stomac in egala masura. am citit poezia ta cu vulpea care isi priveste uluita puiul si unei mame batrane, si unui copil, si unuia care nu are deloc treaba cu ceea ce se cheama "poezie". si au zambit frumos, cu totii. nu doar pentru ca intelesesera. poate ca nu intelesesera. dar pentru ca,intr-un fel, caldura ajunsese pana la ei.
RăspundețiȘtergerefrumos si limpede si adevarat
RăspundețiȘtergerede fapt asta aici trebuie sa stea
RăspundețiȘtergere"Poţi să stai în cel mai liniştit loc şi brusc
Să te lovească fericirea. Nici n-ai bă-
nui, pentru că n-ai şti cum să zici şi cui.
Ar putea să te şi omoare. Şi numai
pentru că nu eşti gata să fii fericit"
:)
RăspundețiȘtergereasta mi se pare printre cele mai bune poeme din Cobalt.
RăspundețiȘtergere