Enache forever

Fiindcă Daniel Enache ţine să continue povestea începută acum câteva săptămâni, poveste care nu îmi face nici un fel de plăcere şi pe care vrea să o împingă până-n pânzele albe, îi răspund, pentru ultima dată, provocării de pe site-ul lui Cipariu. Nu vreau să se spună că evit întrebări, oricât de comice ar fi ele, aşa că pun punct acestei istorii triste şi groteşti răspunzând la interviul pe care ţine cu tot dinadinsul să mi-l ia. Mai menţionez că ameninţarea de la sfârşitul postării sale mă sperie puţin – invocarea lui Dexter mă face să mă întreb dacă nu cumva o să mă trezesc într-o noapte cu Enache în casă. Sper că nu trebuie să-mi schimb yalele şi să-mi pun alarmă de teama represaliilor criticului sinecurist. Căruia îi urez, pe această cale, să treacă cu bine peste acest episod adolescentin.

1. DCE: Motivul pentru care mi-ai oferit cărţile tale de poezie, cu dedicaţii flatante.
K: Ar trebui să regret “dedicaţiile flatante” pe care ţi le-am făcut? Eram un foarte tânăr poet care a trimis sau dăruit primele sale cărţi criticilor activi (printre care făceai şi tu parte) şi poeţilor pe care îi stimez. Mi se părea că eşti un tânăr de perspectivă, am vrut să te încurajez. La vremea aceea nu prea ştiam cu cine am de-a face, dar stai liniştit, nu voi repeta eroarea de a-ţi da vreo carte de-a mea.

2. Motivul pentru care m-ai curtat şi m-ai periat destul de multişor (sms-uri, telefoane, vizite; mai aveai puţin şi-mi trimiteai şi felicitări făcute cu mânuţa ta, precum Cosmin Ciotloş).
Chiar nu înţeleg ce treabă are aici Cosmin Ciotloş (cu care mă ştiu de la 20 de ani, pe când el era poet şi student la Politehnică, şi de care mă leagă amintirea câtorva splendide discuţii despre literatură care, da, ne-au entuziasmat atunci pe amândoi). Insinuarea ta că te-aş fi “periat” e încă o măgărie tipic enăchistă. Dar cum să înţelegi tu, un carierist şi un oportunist notoriu – tu care o inviţi la emisiunea pe care o faci la Cultural pe editoarea cărţii tale recent apărute –, că un poet de douăzeci şi ceva de ani căuta prietenia unor oameni care păreau să ştie mai multe despre literatură şi în care spera să găsească interlocutori agreabili şi tovarăşi de drum în povestea asta atât de solitară... Mă felicit că nu am avut şi relaţii intime, cine ştie ce mai “dezvăluiai” acum.

3. Motivul pentru care am avut noi doi mai multe întâlniri, legate de o antologie a poeţilor tineri gândită de subsemnatul.
Evident, fiindcă aş fi vrut ca o asemenea antologie să apară. Iar antologia cu pricina nu ai gândit-o tu, ea trebuia să fie făcută iniţial de Cristian Tudor Popescu, iar apoi de Al. Cistelecan, amândoi renunţând (sau amânând-o, cred, în cazul lui Cis) din diverse motive. Tu ai preluat din mers proiectul lui Cistelecan şi, fireşte, l-ai îngropat.

4. Motivul pentru care ai mers cu maşina mea, la zilele revistei «Transilvania» de la Sibiu, alături de Dan C. Mihăilescu.
Întrebarea asta e atât de penibilă încât îmi vine greu să mă opresc din râs.

5. Motivul pentru care ai primit Premiul Academiei de la un «dinozaur» ca Eugen Simion.
Fiindcă, am spus-o atunci, şi o cred şi acum: ar fi fost mai ridicol să refuz acel premiu decât să îl accept. Nu aş fi demonstrat altceva decât infantilism. Cât priveşte afirmaţia ta că am primit premiul de la Eugen Simion, ea mă pune puţin pe gânduri. E adevărat că domnul Eugen Simion conduce secţia literară a Academiei, dar vreau să cred că premianţii nu sunt aleşi de domnia sa din pălăria lui Dumbledore. Credeam că acolo există un juriu, din care fac parte toţi criticii valoroşi din Academie. Poate că nu ţi-ar strica o discuţie lămuritoare cu domnul Simion, căci e posibil să fii în eroare. Asta dacă nu sugerezi cumva că premiile de la Academie sunt trucate sau că ilustrează dorinţa unui singur om, fie el şi fostul preşedinte al Academiei Române. Oricum, cred că ar trebui să ai o discuţie serioasă cu dl. Simion.

6. Motivul pentru care ai prestat în acţiunile şi programele FCR, condusă de un «dinozaur» ca Augustin Buzura.
Vreau să cred că asta e o confuzie onestă din partea ta, şi nu că foloseşti minciuna într-o dispută în care eu ţin, totuşi, la adevăr. Eu nu am participat niciodată la programe ale Fundaţiei Culturale Române, am fost prima dată într-un astfel de proiect în toamna lui 2005, pe vremea când Augustin Buzura părăsise instituţia, care se chema deja Institutul Cultural Român şi era condusă de H.R. Patapievici. Mi se pare însă de un comic nebun că tu, ca fost valet al domnului Buzura, ai tupeul să deschizi gura într-o asemenea chestiune.

7. Care sunt cele şase sinecure ale mele?
Nu sunt şi nu îmi doresc să fiu contabilul sinecurelor tale. Am spus şase, deşi e posibil să fi fost mai multe. Îmi amintesc numai de sinecura de la Muzeul Literaturii, unde ai ţinut un cenaclu penibil – în care, din amiciţie, am acceptat să citesc pentru cei zece oameni care veneau –, unde veneai nepregătit, stăteai două ore şi luai o sumă frumuşică de bani. Asta nu se cheamă sinecură? Dar postul nebulos de “consilier editorial” la o mare editură care se bazează pe influenţele şi pe sistemul tău de relaţii nu e tot o sinecură? Nu mai vorbesc că eşti înfipt cam peste tot – Academie, Universitate, reviste, comitete şi comiţii... Dar poate că tu ai o altă definiţie a sinecurii.

8. Care sunt cele trei ziare în care eu public acelaşi articol?
Am mai menţionat în articolul din „România literară” această impostură a ta – ani de zile ai republicat, fragmentar, articolul critic din revista condusă de Nicolae Manolescu, în „Ziarul de duminică”, o sinecură mai măruntă de-a ta, şi în „Evenimentul zilei” (una mai consistentă, care ţi-a fost retrasă la un moment dat). În momentul de faţă, reiei articolul din „Observator cultural” (o revistă, altfel, dintre cele mai onorabile) pe site-ul lui Cipariu sau pe Liternet. Nu înţeleg de ce oamenii ăştia se fac că nu-ţi văd trişeriile. E plin netul de câte un articol de-al tău pe care-l poţi citi în cinşpe locuri – cred că ai înţeles greşit ce ar trebui să însemne să fii “vizibil”.

9. Care e «lumea din care vine el» (DCE)?
“Lumea dozatorului”.

10. Care sunt «mediile puturoase» în care «funcţionez» eu?
Acelea pe care eu doar le observ şi am câteodată curajul să vorbesc despre lucrurile strâmbe care se petrec pe-acolo.

11. Ia să vedem, care sunt «sugestiile» pe care mi le-ai făcut tu pentru antologia tinerilor poeţi?
Să introduci câţiva poeţi de care nici nu voiai să auzi: T.S. Khasis, pe care nu îl citisei, Radu Vancu, despre care spuneai că e critic, nu poet – iar cărţile lui din ultimii ani ţi-au demonstrat contrariul –, Vlad Moldovan şi alţi câţiva, nu are rost să continui. Tu vedeai antologia cu şapte sau opt poeţi, eu ţi-am sugerat să fie vreo cincisprezece.

12. Şi care sunt «zecile de cărţi» pe care mi le-ai dat?
Credeam că măcar cu memoria stai mai bine. Ţi-am dat vreo douăzeci de cărţi de poezie ale poeţilor din generaţia mea (pentru că ţie îţi era lene să cauţi prin biblioteca ta, iar eu chiar ţineam să văd o asemenea antologie apărând), de la Ianuş, Sociu, Coman şi Ruxandra Novac la Khasis, Vlad Moldovan şi Gabi Eftimie (cred că ei erau ultimii debutaţi în momentul acela), pe care le-ai ţinut cam un an. Există un martor al acestei poveşti enervante pentru mine (fiindcă aş fi vrut în anul acela să recitesc poeţi la care ţin, iar tu mă tot amânai) cu care lucrai la „Ziarul de duminică” şi pe care l-am rugat stăruitor să-ţi transmită că le vreau în cele din urmă înapoi. Nu vreau să-i târăsc numele în chestia asta, fiindcă e un om extraordinar. Cu mai mulţi ca el, lumea literară de la noi ar fi un loc mai decent.

finis